LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (xvii)
FALS ESEU DESPRE HABARNISM ȘI DERUTA PUBLICĂ (Capitolul II ):
PENSIA CA „LOZ ÎN PLIC” sau „MAI TRAGE ODATĂ!”
– PRIMA PARTE –
În loc de „Prolog”.
După patru ani de tăiat frunză la câini pe teritoriul Majestății Sale Britanice (aer englezesc; apă englezească – mai rar; bere englezească – din belșug, dar cea mai multă în licența unor consacrate firme de pe „Continent”; țigări englezești – de contrabandă… arabă… și alte și alte englezisme…), m-am întors acasă în Ardealul meu (acum, pentru mine, Aradul…). Nu știu pentru cât timp, speranța mea ascunsă este… Nu s-a împlinit încă săptămâna insuportabilă de foc și jale climatică; nenorocita asta de super-caniculă m-a ținut mai mult ascuns în casă, măcinat de dorul ploițelor răcoroase britanice (showers), nici prea-prea, nici foarte-foarte dar într-o marjă de temperatură relativ constantă cam tot timpul anului (cel puțin „acasă”, în Kent – „grădina Angliei”). Despre „șocul post-traumatic” (post-traumatic syndrome) voi povesti în noul meu serial Amintirile unui ardelean la Kingsway House. Ceea ce mă interesează aici (la întoarcerea din „străinătățurile” britanice) este cea mai șocantă imagine, strict de actualitate românească, pe care, de altfel, o palpasem deja încă în U.K., urmărind cu sârg sistematic știrile de pe posturile românești TV ce le prindeam „acolo”, pe malurile Tamisei și Medway-ului: PENSIONARUL ROMÂN!… „Scânteia” declanșatoare a capsei din capul meu și deci a ceea ce urmează să citiți – boieri dumneavoastră! – a fost articolul din Critic Arad (25 august, a.c.) semnat de Virgil Florea – „Despre pensii și nu prea”. Nu am nicidecum intenția să-i dau o replică deoarece… „subscriu!” (pace! Mircea Badea, de la „În gura presei”…). Mi s-a re-acutizat – în schimb – eterna, cronica mea distopie cinică, ceva mai încărcată cu sarcasm, cu atât mai mult cu cât (mai) sunt și eu pensionar…
1. „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece” –
mă obsedează acest final din nemuritorul Luceafăr, al nemuritorului Eminescu. Amendez ideea cu cea, de puțin mai târziu, a altui nemuritor – L. Blaga – după care, omul s-a născut printr-o mutație ontologică. Apoi, gândul îmi alunecă, ca un trăsnet, spre anul 1974 – regiunea Afar (Etiopia): Donald Johanson (U.S.A.) descoperă în situl Hadar, la 24 noiembrie, rămășițele „Evei” umanității, celebra Lucy… Numele îi va fi dat inspirat din alți nemuritori (grupul britanic The Beatles), recte, celebra piesă „Lucy in the Sky With Diamonds” (o apologie a drogului la modă atunci – LSD???). Acum 3,2 milioane de ani, ceea ce s-a numit (atunci!) primul hominid, premergător „glorioasei” noastre specii, nu putea fi decât femeie (Oh, my God!): primul mutant – deci din orizontul hazardului, al „norocului” ce ne „petrece” – trebuia să fie de gen, nu sex (!) feminin… noua „mutație ontologică” trebuia să perpetueze… Dar și hazardul este, ab initio, trecător: în 2016, la doar 55 km. distanță de „extraordinarul sit” va fi descoperit un craniu de hominid, vechi de 3,8 milioane de ani; va fi numit „științific” MRD. Paleo-antropologia își va continua – desigur! – marea aventură… Deocamdată, „oficial”, primul homo sapiens autentic va fi cotat ca având „doar” 300.000 de ani. Probabil că vă întrebați ce legătură au toate acestea cu pensionarul român? U-ri-a-șă! Veți vedea în continuare…
2. Cu siguranță, viața – ca și pensia! – este un „Loz în plic”…
Vă amintiți, desigur, de acest joc cu hazardul pe care noi îl numim (cât de idiot!) noroc… Numai că în viață nu ne (prea?) putem întâlni cu „Mai trage odată”… Cam asta se întâmplă cu pensionarii noștri în momentul întâlnirii cu „plicul”… Care plic? Cel ce le notifică pensia după recalcularea națională, glorioasă și … pripită… din motivele „heirupiste” ale acestui an electoral!… Câte șocuri, drame, perplexități a produs deschiderea plicului… evident, acolo unde a ajuns și/sau n-a fost „retras”… Puțini s-au bucurat. Era la mintea cocoșului că acest „repede-‘nainte!” – în contextul zăpăcelii și incompetenței globale, al unei dotări cu instrumente informaționale discutabile – va produce erori, confuzii și chiar va lăsa loc unor „reglări de conturi”… Mulți, considerați nedreptățiți sau pur și simplu ghinioniști, s-au bulucit la Casele de Pensii. Cauza formală, nu materială (juridic vorbind) constă în primul rând în faptul că majoritatea covârșitoare nu pricepea mai nimic din exprimările „kabbalistice” ale notificărilor. Nimeni nu se naște contabil ingenios sau jurist onest; mai probabil contabil prost sau jurist pervers… În orice caz, sigur (!), funcționar/birocrat cretin (i.e., un homme qui fonctionne). Nu putem trăi fără buluceala la coadă, mai ales seniorii… Prea mulți ani din viața noastră coada a fost parte integrantă a existenței zilnice chinuite (= lumea ca o vomă și cotidianul ca o scârbă). Ce „apoteotică” era strigarea – când mai aveai doar câțiva pași până la… – „S-a terminat!”… Strigare, adeseori cu sadismul victorios, al celor ce trebuia(u) „să ne dea”: au scăpat de belea; mai rar, însoțită și de „ne pare rău”… Omul se zbate într-un triunghi al hazardului („loteria” existențială): jocurile de noroc, prorocirile oracolelor și divinitatea!… Din toate cele trei unghiuri își forțează norocul (= soarta). Hazardul jocurilor de noroc (vezi și Loz în plic), hazardul „stării de grație”, sau nu, a ghicitorului în viitor, hazardul bunăvoinței sau răzbunării/pedepsei din partea vreunei divinități (oricare ar fi aceasta…). Acum să translatăm acest triunghi între zidurile caselor de pensii… vor urma zidurile instanțelor de judecată… apoi, scândurile coșciugului sau „pereții” vreunei urne funerare… Da! Totul este „ruletă rusească”, mai puțin coșciugul și urna…
3. Între două filme-parabolă: „Umbre albe” și „Hrana verde”. La mijloc? Bătrânul – membrul „inutil” al societății…
Cele două distopii reflectă -climatologic, sic! – exact contemporaneitatea noastră strictă: gerurile, frigul ce „va să vină” (după ultimele profeții ale climatologilor cu ștaif), respectiv, căldura sufocantă și pustiitoare (pe care o simțim cu toții, acum, până-n gât…).
(a) „Umbre albe” (coproducție italo-franco-engleză; era la modă pe atunci); premiera 15 martie 1960 (Roma), 23 iunie 1960 (Londra); titlul original „The Savage Innocents”, adaptare a romanului scriitorului elvețian Hans Ruesch, „Top of The World” (cu trimitere la nordul extrem al planetei); regia Nicholas Ray, cu nemuritorii Anthony Quinn și Peter O’Toole; 1961: premiul Nastro d’Argento pentru cea mai bună imagine în culori. Conceput ca film de aventuri, s-a dovedit o prezicere reușită a timpurilor noastre; n-am să intru în amănuntele vieții de eschimos, oglindite magistral de întregul film dar și de jocul „tinerilor” Quinn & O’Toole… Aici interesează altceva: o bătrână din micul grup de cutreierători printre ghețurile nordice-canadiene (încă existente … atunci…) ajunge o povară; nu mai are dinți și atunci altcineva trebuie să mestece în propria-i gură carnea pentru a o înghiți apoi ea, la rândul ei, spre a nu muri de foame… Apoi, la un moment dat, devenise prea de tot povară și … conform tradiției imemoriale a locului (și a timpului! – zic eu cu sarcasm), a trebuit să se treacă la un fel „local” de eutanasiere: este pusă pe o mică banchiză și lăsată să plutească singură în înghețul nopții polare – mai departe, frigul „își va face treaba”… Aveam vreo 10 ani când am văzut filmul pe ecranele noastre și cele două scene m-au impresionat teribil – greața și mila… Morala filmului? anticiparea distopiilor ce-au urmat în cultura noastră „occidentală”; aici, locul central revine omului ajuns la bătrânețea neputincioasă…
(b) „Hrana verde” („Soylent Green”) – 1973; regia Richard Fleischer; adaptarea romanului „Make Room! Make Room!” („Faceți loc! Faceți loc!”) al americanului Harry Harrison; printre actori, alt „monstru sacru” al ecranului – Charlton Heston; 1973 – Premiul Nebula Award (cea mai bună prezentare dramatică) și premiul Saturn Award for Best S.F. Film. Suntem în New-York-ul anului 2022, suprapopulat, la 40 de milioane de suflete. Un fel de „Apocalipsa acum”…Valurile de căldură ce pustiesc oceanele și câmpiile (vă pare ceva nou?), foametea și mizeria, scăparea de sub control a infracțiunilor (din nou, vă pare ceva nou?…). Problema hranei este cumva revoluționată (și… soluționată?) de către Compania Soylent Corporation care oferea o hrana artificială păstoasă de culoare verde. Lumea nu avea de ales, mai ales că se credea că e făcută din plancton… Sinistră farsă! De unde plancton, că oceanele aproape că secaseră?… Trec, din nou, peste firul acțiunii, aici interesează originea, sursa hranei verzi!… Bănuiți poate… oamenii deveniți inutili sau indezirabili pentru acea societate erau „reciclați” biochimic în celebra „hrană verde”. Nu intru în amănuntele „rețetei”, nu vreau să vă stric dramul de poftă de mâncare pe care poate o mai aveți pe zăduful ăsta de aici și acum și cât se poate de real și pustiitor… Cine sunt printre primii oameni inutili și „eutanasiați” (vorba vine, căci se cam proceda fără mănuși; ce sens mai avea umanismul atunci când – după ce ți se „face felul” – tot nu mai simți nimic …)? Din nou, bănuiți! Chestia cu „Faceți loc!, Faceți loc!” îmi amintește de spitalul Pantelimon din Bula lu’ Pândaru… La A.T.I. cei ce nu mai au nici o șansă (aici, mai ales persoanele în vârstă) trebuie „lăsați”… Nu din motive de penurie de medicamente, de paturi etc., ci – cum încep să iasă la iveală noile realități! – pentru a se putea șuti cât mai multe materiale medicale – ale spitalului sau chiar ale pacienților privați – care, întâi dosite bine (și asta s-a aflat! RECENT!), vor putea fi mult mai bine valorificate în interes propriu-privat de către oamenii în halate albe (medici, asistente ș.a.m.d.). Cele două doctorițe sunt niște „Acar Păun”, în fapt, doar vârful aisbergului Piovra din toată societatea românească actuală și… ELECTORALĂ!
Iată o altă fațetă a statutului bătrânilor României. Adrian Păunescu își ștergea lacrimile de crocodil cu „Rugă pentru părinți”. Lacrimile autentice sunt pentru alții!…
4. Două mari interogații fără vreun răspuns posibil sau măcar previzibil: CONSUMĂM CA SĂ TRĂIM SAU TRĂIM CA SĂ CONSUMĂM? și MUNCIM CA SĂ TRĂIM SAU TRĂIM CA SĂ MUNCIM?
Experiența mea engleză a accentuat mult pesimismul și nihilismul din mine… Ceea ce urmează este, evident, un punct de vedere strict personal, pe care s-au altoit cele două dimensiuni devenite funciare pentru mine…
Omul este, în primul rând, un consumator. Când nu mai are ce consuma, crapă sau face pe dracu’n patru să dobândească cele necesare supraviețuirii. O face, din nou, în primul rând, prin forță. Dacă „nu-i merge” recurge la inteligența vicleniei (sau viclenia inteligenței), adică devine șmecher…Abia apoi și doar constrâns de nevoi stringente, vom spune cu condescendență că recurge la muncă… Munca nu se desfășoară în general, ci doar ca activitate concretă, în condiții concrete, cu rezultate concrete. De aceea au apărut diviziunile muncii, întâi cele naturale (după sex și vârstă), apoi cele sociale (pe tipuri de activități). Ultimele s-au complicat și s-au sofisticat enorm în timp, ajungându-se la situația năucitoare de azi. Din această cauză există schimbul (de produse, servicii, idei), scurt, schimbul de activități. De aceea, o dimensiune esențială a omului este cea tranzacțională: „îți dau, ce-mi dai?” În toate relațiile interumane există acest aspect tranzacțional! Chestiile cu solidaritatea umană, mila, iubirea și alte puzderii de „slăbiciuni” sunt doar FIȚE! Totul este dictat de instinctul natural de supraviețuire al speciei, în și prin indiivizii ei, în și prin succesiunea generațiilor de indivizi. Îmbătați pleaznă de atâta umanism, uităm că animalul din noi, biologicul ca atare, are un cuvînd greu de spus în existența noastră sordidă. Viața concretă de zi cu zi, tot ce petrece în jurul nostru și azi, în stricta contemporaneitate ne dovedește cu vărf și îndesat acest lucru. Homo homini lupus, apud Hobbes. (Pentru amatorii de „golănisme” – există și ei sub soare! – anagramați pe „lupus” prin schimbarea mutuală „l”/„p”!…). Spunem cu voioșie ghidușă că „vârsta este o stare de spirit”… Și atunci, prin derivă logică, bătrănețea ce este? Pensionarul român ce este? Mai greu decât îndrăznim să ne închipuim… Indivizii primează la modul absolut, nu e prea plăcut, prea „moral”, să spunem și să auzim așa ceva… Fiecare individ este până la urmă un fel de monadă (a la Leibniz), în ultimă instanță perfect izolată de celelalte, incomunicabilă, indescifrabilă. „Monada supremă” (D-zeu, la Leibniz) este doar un termen folosit pentru că nu deținea terminologia noastră de azi; de pildă sistem-structură-entropie… Nietzsche a intuit corect această realitate, faptul că, de pildă, morala, este o slăbiciune, mai precis expresia statutului celor slabi în adevăratele raporturi între „monadele-om”, care sunt, în esența lor cea mai adâncă raporturi de forță. Suntem și trăim efectiv în haos, hazard… habar n-avem ce este și ce se întâmplă în exteriorul monadei nostre individuale. Ceea ce pare ordine este doar o proiecție ordonatoare a subiectivității noastre, tot monadice (mai ales această subiectivitate!). G. Berkeley avea dreptate cu acel al său esse est percipi („a exista însemnă a fi perceput”). Apoi, D. Hume și culminând cu I. Kant: nimic nu există pentru noi decât ceea ce se reflectă, mai bine zis, se construiește în monada noastră subiectivă. Cauza? Poate fi sau nu în afara noastră sau în noi… Nu mult mai târziu, va veni Hegel, pe o altă rută năucitoare, arătându-ne că existența și cunoașterea sunt unul și același lucru… Atunci și istoria umană trebuie „rescrisă”, mai ales cea străveche! Periodizările și standardizările de etapă/etape sunt prea artificiale. Efortul de raționalitate s-a întors înpotriva bunelor intenții. Dar și drumul spre iad este pavat cu bune intenții…
Bătrânețea poate fi o iluzie, o simplă idee dar pensia… NU!
La cele două interogații (din „titlul” paragrafului 4) voi încerca să răspund (evident din punct de vedere pur personal, i.e. ”monadic-subiectiv”…) în episodul următor.
În esență totul se învârte în jurul unei interogații mult mai adânci: SUNT PENSIONARII UTILI SOCIETĂȚII NOASTRE DE AZI SAU NU? Dacă nu, ce dracu’ facem cu ei? Îi trimitem singuri pe o banchiză (sau plută) în largul Oceanului Planetar (de ce nu, „Oceanul Cosmic”?) sau îi „reciclăm” direct în proteine, lipide și glucide, câte s-or mai găsi între ciolanele lor rebegide de existență? Dar dacă da? Idem, pentru cei neputincioși, bolnavi incurabili etc.? În aceeași categorie ar trebui însă să intre – pri-o-ri-tar!!! – politicienii lumii… în primul rând ei. O nouă Eugenie un fel de post-eugenie!… Dar care să înceapă cu politicienii lumii! Că tot ei au inventat și vechile eugenii…
Citește și:
- GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (16)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
