Cât la sută este actorie, șarlatanie sau nebunie în show-urile lui Georgescu, e greu de precizat. Oricum, omul își găsește locul, undeva în subsol, în ediția revăzută a micului îndrumător de psihiatrie.
Pe lângă larga insipirație din Stanley Kubrick, vezi Spartacus (bravo cinefilule!) regăsim, mai nou, ingrediente din frații Grimm sau Petre Ispirescu (bunicuțele, cu mânuțele lor gingașe, cârpesc ciorăpiorii copilașilor flămânzi, cu ochii înlăcrimați).
Sigur că personajul are un public, că altfel nu s-ar produce pe post de entertainer și negustor de iluzii. Studiat, vorbind apăsat, ritmic, în cadență, cu o voce baritonală ca a ayatollahului Msrih, Georgescu se erijează într-un guru de ghips, cu un discurs celest, în care și-au făcut apariția și elemente emoționale extreme, pe care le debitează cu același fals tragism.
Cu pieptul dezvelit în fața gloanțelor, flancat după ușă de o armată de bodyguarzi, plătiți nu patrioți, cu gușița la căldurică și pipota îndestulată, acest Osho de Dăbuleni își varsă tiradele ticluite în fața unor gură cască, în căutarea unui „lider spiritual”.
Fals profet în linia Rasputin, lider de mucava, alchimist de Casa Pionierilor și orator de peron, nea Georgescu este tot ceea ce a putut produce mai abject regimul Ceaușescu, ca și comunicator public, parazitul manipulator, aruncat pe piață de fosta Securitate. Adulația sa, apetența pentru compotul toxic pe care îl propagă, spune multe despre degradarea nivelului de educație în România, a pragului precar de exigență și instruire intelectuală. În perspectivă, personajului nu pot să-i urez decât: Drum bun, în anonimat!
