Hai s-o punem de un mic război civil

Rămân un mare fan al lui Caragiale, cred că e actual întotdeauna, trebuie doar să treci la o altă pagină, cred că acum suntem în zona schiţelor lui despre proteste şi cum erau ele văzute în presă. Pentru că of, presa mea. E atât de actual, că mă doare hipotalamusul. Şi aş fi vrut să scriu despre asta.

Aşa că am purces şi eu către proteste, să văd ce vor oamenii, şi am descoperit că, în mod normal, o parte ştiau despre ce e vorba, ştiau foarte clar de ce sunt acolo, de ce protestează. Asta a fost zona societăţii civile şi a partidelor de opoziţie. Pentru primii, cinste lor, s-au documentat, au o părere clară, probabil au votat în decembrie, e normal, firesc şi bine că protestează împotriva unei hotărâri pe care o consideră abuzivă. Partidele de opoziţie, ok. E normal să sprijini astfel de mişcări, e treaba ta, în definitiv, ca partid în opoziţie. Ce nu am înţeles eu era trupa de furioşi, care erau doar furioşi, dedicaţi monologului, gen „Jos PSD”, „Jos ciuma roşie” şi, deja clasicul, „Muie Dragnea”. Dacă, în cazul celorlalte două categorii de protestatari, am putut dialoga civilizat, am întrebat şi mi s-a răspuns, am schimbat idei, dincolo a fost oarecum altfel. Să spunem că, după întrebarea clasică: „de ce eşti aici?”, o parte din muia trimisă lui Dragnea s-a redirecţionat către subsemnatul. Ceea ce e trist, nici măcar nu sunt un fan al mustăciosului şi, sincer, cred că s-a grăbit cu ordonanţa asta ca fata la măritat. Şi cred că e datorită presiunii din partea lui Voiculescu. Dar astea sunt prezumţiile mele. Despre care, probabil, voi scrie altădată, nu acum. Pentru că acum se vrea sânge. Şi despre asta, despre asta vreau să scriu. Din păcate. Punctual.

Aşa că, unu. Observ, pentru a nu ştiu câta oară, că noi, românii, nu prea avem nici o treabă cu dialogul. Când e de urlat, acolo suntem, cu sau fără argumente, şi ferească sfântul să ai o altă părere, că automat eşti trimis dincolo de Siberia sentimentelor, eşti carevasăzică un porc de câine, eventual şi comunist, fără ca nimeni să aibă habar despre ce vorbim aici. E mult mai uşor să fluieri, urli, înjuri, decât să încerci să porţi o discuţie, chiar în contradictoriu. Dorinţa asta de a scuipa e invers proporţională cu gradul de cultură. În traducere liberă, zbieri cu atât mai tare, cu cât eşti mai prost, prostule.

Doi. Nivelul de manipulare este uriaş. Din toate părţile. Am văzut aseară oameni din presă, dar şi din servicii, pregătiţi la împroşcat cu noroi. Nici nu mai vorbesc de ceea ce se întâmplă la televiziunile centrale, de ambele părţi ale eşichierului. Iar feisbucul, pe care încep să mă gândesc serios să-l părăsesc, a devenit o cloacă de ură şi dezinformare.

Trei. Preşedintele ar trebui să fie al românilor, nu al corporaţiilor. Şi, mai ales, nu e foarte bine că încearcă, împreună cu tovarăşul din Sălaj, să capitalizeze nemulţumirea unora în scopul de a-şi trage partid nou, după cum se aude. E destul de ipocrit, cum ipocrită era şi prezenţa la o manifestaţie anticorupţi, că aia ziceau că e, a unor foarte cunoscuţi evazionişti locali. Nu dau nume acum, că nu e cazul, dar zgândăriţi-mă şi o să vedeţi ce se poate întâmpla.

Patru. A înjura un comunicator politic în presă e o mârşăvie. Asta arată cam unde ne situăm, deontologic vorbind. Dacă vrem ca oamenii, politici sau nu, să ne ia în serios, trebuie să ne facem temele mai bine. Şi să fim, poate, mai puţin pătimaşi. Toţi avem amintiri neplăcute din zona primăriei, dar asta nu înseamnă să fim mârlani. Că e păcat. Şi e de porc.

Cinci, şi ultima, acum. Violenţa nu rezolvă nimic. Doar aduce şi mai multă violenţă. Aşa că, tinere furios care mi-ai servit o flegmă aseară, te anunţ că ştiu cine eşti. Şi, vorba ăluia din Taken, am să te caut şi am să te găsesc. Nu de alta, dar vreau să-ţi văd curajul la lumina zilei, şi fără douăzeci de ciraci lângă tine. Asta în ideea că poţi citi, lucru de care mă îndoiesc serios de tot.

Cam asta a fost, pe moment. Aştept şi mai mult sânge, pentru că, nu-i aşa, ne place, place, place.