PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ (26)

martie 6, 2026 7:08

Distribuie:

PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ (26) | STIGMATUL ȘI SFIDAREA

[ARGUMENT. Mai toate dicționarele serioase cad de acord asupra ideii că „pălăvrăgeala” este „Discuție despre lucruri lipsite de importanță”. Deci, un fel de vorbărie inutilă… Și totuși întreaga istorie a umanității este punctată – dominant! – de astfel de momente. Când un fenomen „întâmplător” se manifestă repetitiv, enervant de „repetitiv”, atunci el devine necesar!… Cel puțin așa ne spune dialectica: „necesitatea” își croiește drum prin intermediul „întâmplărilor”, la fel cum legitatea obiectivă (statistic-probabilistă) apare în și prin „jocurile hazardului”… Autorul]

(I) S T I G M A T U L

1. „Ce contează cât de lung ți-e părul? / Important e ce și cum gândești!”

[din repertoriul regretatului Florian Pittiș cu 1Pasărea Colibri” ]

Incidentul. Marți, 3 martie, A.D. 2026, în jurul orelor prânzului. Fuhrer-mujer mă trimite să duc gunoiul la tomberoanele (deja „specializate”) ale blocului. Zis și făcut… Prevăzător, îmi iau cu mine țigările și o berică rămasă „ne-linsă” de cu o seară înainte. La nici 30 de metri liniari de balconul în care sunt surghiunit „să trag o pipă”, există acolo, în „zonă”, un „rest” de beton degradat, unde a supraviețuit o „gâlmă” cam de vreo 50 cm. Îmi place foarte mult să mă așez pe ea, ori de câte ori apuc să părăsesc vremelnicul „sediu conjugal”. Mă simt mai liber decât în balcon și… pot să-mi „ling” berea și și-mi „pip” țigara… fără „vocalize” muierești… Ei bine, venind dinspre Hotelul „Central” (parcă așa-i zice), pe aleea ce duce către str. Cloșca, un tip relativ mărunțel, cam neras dar nu bărbos, purta un copil (1-2 ani) pe umeri. Mă salută. Nu-l cunosc. Răspund, politicos cu un „Bună ziua”, așa cum m-a învățat mama (cei 6 / 7 ani de-acasă). Eu îmi continui savurarea bericii și a țigării. După vreo 10 minute, același personagiu cu același copil pe umeri dar cu o mână în care ținea câteva bancnote de 100 lei revine și se oprește în dreptul meu. „Să vă dau ceva bănuți… am vândut ceva și am…”. Totuși, era semnificativ că mi s-a adresat cu dumneavoastră, nu cu „băi”… M-am blocat! Cred că am făcut cea mai tâmpă meclă din lume… m-am stăpânit și am răspuns sec, dar totuși politicos: „Domnule… ați greșit adresa!…” Și-a cerut scuze și a ușchit-o… De ce povestesc „chestia” asta – aparent, măruntă! – veți vedea, boieri dumneavoastră… Deocamdată, prefer să merg dinspre prezent spre trecut.

Alt incident. Eram în iubita și dulcea mea Anglie, unde am locuit câțiva ani buni și de unde nu mai doream să mă mai întorc… Chatham upon Medway, aprox. 30 de mile de Londra, comitatul (pardon, județul!) Kent. Vară. Cald. Și pentru mine, relativ obișnuit cu 32 de grade plus, era nasol… Pentru „briți”, aproape letal… Veneam de la cumpărături (unde mă trimise Fuhrer-mujer) cu vreo trei sacoșe pline. Evident, îmi convenea „operațiunea” căci mai puteam să „ciupesc” ceva lire (= beri și țigări!…). În drum spre casă (circa 300-350 m. de High Street – vadul comercial), era un urcuș cu niște scări (spre Clover Street), detestat de Fuhrer-mujer, obișnuită cu șesul Aradului… Nu și de mine, clujeanul! Acolo, pe o bordură înaltă, adăstam să-mi savurez berica și țigara. Loc la umbră, relativ izolat, multe tufișuri „tunse și aranjate” și, mai ales, unde nu dădeau acei bobies de tine, să te amendeze că bei în public. Lîngă o clădire impozantă, „Victoria House”, unde n-am înțeles nici azi ce hram purta… ceva birouri și personal aproape invizibil. Trecători („pașnici”!) mai erau prin „zonă”. Mi-am scos șepcuța albă cu cozoroc (tipic americănească), și am pus-o lângă mine. Era enervant de cald! Trece un tip pe lângă mine (n-am reținut nici mutra și nici măcar cum era înțolit) și-mi pune (nu-mi aruncă!) o bancnotă de 5 lire… în șepcuță… dispare apoi meteoric… Blocaj general… Chestia asta dă de gândit… Înapoi, în hățișul amintirilor (e clar că sunt bătrân și ramolit!)….

Un incident mai vechi. Arad. Înainte (cu ceva timp) de a pleca spre Anglia. Locuiam pe str. Blaga, unde (prin rate interminabile!) aveam un apartament „habsburgic”. Bănuiți cam cum arăta. Într-una din încăperi (living-room) se putea juca – lejer! – volei… Într-o bună dimineață ies în stradă să caut în tomberonul („specializat”!) niște cutii de carton. Aveam nevoie să împachetez ceva. Se deschide geamul de la clădirea de vis-à-vis (etaj similar cu al nostru) și o cucoană (vecină, deci!) îmi spune (la „per-tu”) să mă apropii, să-mi arunce o bucată de slănină…. Vorba aia, „să dau dracu’… în bâlbâială!”… Calm, îi răspund (tot politicos, de unde naiba atâta tact?): ”D-nă, sunt vecinul Dv. de peste drum, nu mă mai cunoașteți?”… Trântește geamul și „păstrează” slănina fără niciun comentariu… măcar scuze…

That’s all ! Dar, vă rog să recitiți titlul acestui prim paragraf!

2. „… and I am not what I am…” [în traducere aproximativă: „… și nu sunt cel ce par a fi…” – monologul (genial) al lui Iago din „Othello”- Shakespeare]

Oare, de câte ori am folosit acest text în „paginile” din Critic Arad?… În liceu, D-na Mărgărint, ultima mea proafă de engleză, mi-a „tipărit” în creier aceste cuvinte. Și le-am reținut pe veci. În cultura popoarelor Europei există multe „zise” de tipul „Nu haina face pe om”, „Nu tot ce strălucește e aur” etc. Probabil și pe alte continente (depinde de climă… sic!). Generic, toate pot fi subsumate sintagmelor „Aparențele înșală!” sau „Prima impresie contează!” Pot înșira aici versiuni în engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă ș.a.m.d., dar nu e cazul; ar plictisi deoarece nu sunt mai subtile, păstrează exact același sens.

Întrebarea pe care mi-am pus-o, re-evocând „experiențele” trăite și prezentate, succint, mai sus, este: de unde și până unde, de când… s-a cristalizat acest stigmat în comportamentul oamenilor?

Cum sunt un fanatic al clarității (în gândire, nu neapărat și în exprimare… s-a văzut asta oare?…), voi invoca din nou spiritul marelui Voltaire – „dacă vrei să stai de vorbă cu mine, mai întâi definește-ți termenii…” Deci:

«AI Overview: În înțeles larg, stigmatul reprezintă o marcă, o etichetă negativă sau un atribut profund discreditant care separă un individ sau un grup de restul societății, reducându-le statutul social de la o persoană „normală” la una „pătată” sau inferioară.»

Acum, cred că putem intra în niște „savantlâcuri”… dar perfect accesibile:

«Conform sociologului Erving Goffman, care a popularizat acest concept, stigmatul poate fi clasificat în trei categorii principale:

Abominații ale corpului (Stigmate fizice): Dizabilități fizice, cicatrici, boli vizibile, aspect fizic perceput ca anormal.
Defecte de caracter: Trăsături asociate cu slăbiciunea voinței, credințe nefirești, adicții, antecedente penale sau boli mintale.
Stigmate tribale (de grup): Rasa, naționalitatea, religia sau apartenența la un grup marginalizat.» [Hilio + 1]

Tipuri de Stigmatizare (Cum se manifestă):

Stigmatul public (Social): Atitudini negative, stereotipuri și prejudecăți susținute de societate față de un grup.

Autostigmatizarea (Internalizată): Persoana stigmatizată acceptă stereotipurile negative și le aplică asupra propriei persoane, provocând rușine și scăderea stimei de sine.

Stigmatul structural: Politici și sisteme instituționale (educaționale, medicale, angajare) care, intenționat sau nu, limitează oportunitățile persoanelor stigmatizate.

Stigmatul prin asociere: Atitudini negative îndreptate către persoanele apropiate de cineva care este deja stigmatizat.[Aș adăuga, eu, aici, „zisa” – Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-și spun cine ești…n.n.]» [Crook County Oregon +5] În fine, mai aveți puțintică răbdare (!):

Efectele Stigmatului. Stigmatul are consecințe grave, inclusiv:

Marginalizarea socială: Excluderea din activități sociale și comunitare.

Probleme de sănătate mintală: Stres crescut, rușine, anxietate și depresie (efectul „Why Try” – persoana renunță să mai încerce să-și atingă obiectivele).

Bariere în accesarea resurselor: Dificultăți la angajare, în educație sau în obținerea îngrijirii medicale.» [Research Gate + 1]

Miliarde de scuze!… Mi-am făcut obiceiul ca, acolo unde există definiții, explicitări, clarificări terminologice deja consacrate și la care ader și eu, să consider mai probă – științific și moral – citarea, decât bavardarea mea inutilă… Cu această ocazie am „re-actualizat”, posibililor mei cititori, o serie de termeni și expresii…

Așadar, să revenim la interogația formulată pe la începutul acestui paragraf (2)… de unde și până unde etc?…

3. Banc din „Epoca de Aur” (putea fi și un fel de „cine-verite”…)! Apoi, „morala”…

Cică, pe vremea când era „tovarășa” Suzana Gâdea ministru al învățământului, în Bula lu’ Pândaru, spre orele amiezii, „distinsa doamnă” coboară – „pe șestache (!)” – din Merțan și se îndreaptă („pâș-pâș”) spre o biserică (scăpată de urgia Motanului Arpagic…), să se roage, să bată niște mătănii, să „paga” niște acatiste… dracu’ știe… Pe treptele bisericii, printre cerșetorii „uzuali” se afla un tânăr care, (ca aspect), nu se potrivea în peisaj, dar… cu aceeași „ocupație”… „Sărut-mâna, tovarășă ministru!” salută el, cu tot respectul. „Mă cunoști de undeva ?” întreabă vexată „ministreasa”. „Da, doar sunt și eu profesor, la liceul de după colț…”. „Atunci ce cauți aici, la ora asta, nu trebuia să fii la ore?”, ricanează acru „tovarășa”… „O, acum sunt în fereastră și încerc și eu să fac un bănuț!…” Ar mai fi trebuit să citeze din Nenea Iancu, „… famelie mare, reNUmerație mică după buget…” Interpretați cum vreți… da’ n-ar strica să priviți la cadrele didactice de azi, din „epoca” post-comunistă sau a capitalismului sălbatic… Vorba aia – pe care o folosesc des – „Au bon entendeur, salut!”…

Dar, să revin la întrebarea care mă obsedează: de unde atitudinea de respingere sau… milă (eu am pățit-o!) față de semenii care nu se prezintă după „șabloanele” noastre de evaluare a statutului (și… rolului!) acreditat prin atâtea și atâtea prejudecăți?

Eu am construit o ipoteză (de data aceasta, non-freudiană!): „Sutor, ne ultra crepidam!” [„Cizmarule, nu [te ridica] mai sus de sandală!”].

Pretind să cunosc binişor ceva istorie culturală şi civilizaţională a Europei; pentru arii mai îndepărtate, nu bag mâna în foc. Ce știu (fără pretenția de a fi definitoriu) este că în Antichitate și (mai ales) în Evul Mediu exista un fel de cod vestimentar, i.e., fiecare „se înțolea” nu după cum îl duceau capul și buzunarul, ci după statutul social ce-i era „arondat”. Un om din rândurile „sărăcimii” nu avea voie să poate haine „boierești”, la fel cum un „paria” (care nu era nobil nici pe treapta cea mai de jos) nu avea dreptul să aibă un cal cu care „să defileze” ș.a.m.d. Înțelegeți ce vreau să spun; ținuta, îmbrăcămintea, atitudinea erau exhibate prin aspectul exterior; cel mai vizibil – portul. Cei bogați, mai înstăriți etalau un „pom de crăciun” pe ei: țoale rare și scumpe, bijuterii cu grămada, plus atitudine emfatică față de „oamenii simpli”. Pentru cei din urmă, chiar și acest lucru reprezenta un stigmat. Cu timpul, mai ales după Marea Revoluție Franceză (eu continui să-i spun așa) lucrurile păreau să se mai fi „liniștit”… Nici vorbă, etalarea bogăției, a bunăstării și, mai ales, a proastei creșteri a continuat… Ba, chiar și după instalarea alocuri a „comunismului egalizator”, era o mândrie să porți haine „proletare” (șapca și echipamentul de muncă) și era un stigmat pentru cei ce se îmbrăcau „a la bourgeoisie”… recte, un fel de stigmatizare inversă… Cât despre cei din păturile sociale marginale / marginalizate și care apăreau vizibil drept ceea ce erau, lucrurile rămâneau neschimbate. Era ceva ca și atracția dintre sexe: dacă-l aveai pe „vino-ncoa”, picai cu tronc la mulți / multe persoane, „vrăjite” de atracția trecătoare (și apoi „dezvrăjite” de trecerea ineluctabilă a timpului). Căci odată venită bătrânețea, o duci în spate până… devii îngeraș sau drăcușor… Oriunde și azi, cădem în capcana „haina îl face pe om”! Sfidarea la adresa establishmentului a apărut târziu: după anii ’60, odată cu intrarea în consum larg a „pastilei minune” care te scutea de riscurile unei sarcini nedorite, s-a produs așa-zisa „revoluție sexuală”, prin eliberarea de tabuurile absurde (la început în SUA – mișcarea „Power flower”, numită și hippy, apoi în Vestul Europei și… încet-încet în întreaga lume…). Libertinajul a avut și el prețul său și încă destul de curând… și s-a numit SIDA. Azi, o palidă reminiscență a contestării bogăției o mai vedem în portul jeans-ilor rupți ostentativ pe la genunchi sau chiar în fund… ridicol! Dar și o contestare agresivă a sărăciei din partea celor parveniți peste noapte, sau cu babaci cu buzunare bine garnisite: priviți (și la noi|) cine conduc mașini de super-lux ce nici nu-și pot proba calitățile (putere și viteză) pe șoselele obișnuite… Pe scurt: „aceeași Mărie, cu altă pălărie ”…

Problema nu constă în protecția persoanelor dezavantajate, nu în manifestarea de milă (creștinească?) față de ele! De fapt, în ultimul caz, cei care „se milostivesc” o fac mai degrabă în speranța vreunei răsplăți, „compensații”… poate, pe lumea cealaltă… Filantropia nu rezolvă mizeria umană. Această mizerie este înscrisă în codul genetic al speciei homo sapiens sapiens (?) și va dăinui veci-pururi… De aceea îmi amintesc o „zisă” (se pare, chinezească): „decât să-ți dau pește de pomană, mai bine te învăț să pescuiești…”

Iar acum, în finalul acestei părți și pregătind-o pe cea de-a doua („Sfidarea”), iată o poveste faină de la noi:

Motanul Arpagic & Ovarășa Codoi sunt invitați cu mult fast la inaugurarea primei linii de metrou din Bula lu’ Pândaru. Lume multă, adunată „tovărășește”… aplaudacii la post etc…. etc. În prima linie se află oamenii muncii care, prin eroismul lor proletar, au contribuit primii la marea „realizare”. Motanul Arpagic, ca de obicei… trebe să țină o amplă și însuflețitoare cuvântare… Și începe cu… „Dragi marinari”! La care, un țipțăr de-al celor „cu ochi albaștri” îl atenționează discret: „To’așu’…to’așu’ Secretar General, ăștia nu-s marinari, ăștia nu au tricouri dungate orizontal, ci… vertical!” [„Ăsta da, stigmat!”… autorul]