TURNEUL NAȚIONAL „ORGILE ROMÂNIEI”, EDIȚIA A V-A. INTERVIU CU ORGANISTUL EDUARD ANTAL
„Odată ce vibrezi împreună cu acest instrument este foarte dificil să te oprești.”
Aflat la cea de-a cincea ediție, turneul „Orgile României” se apropie de sfârșit. El a inclus două localități ale județului nostru: Aradul și Vinga, datorită faptului că sunt depozitarele a două instrumente valoroase dintre cele existente în România. Întrucât orga este un instrument cu totul aparte, dar și pentru că ambele concerte din județul nostru au avut un mare succes, l-am rugat pe deja cunoscutul deși foarte tânărul organist Eduard Antal să ne răspundă la câteva întrebări.
Eduard Antal este organistul-titular al Catedralei romano-catolice „Sfântul Iosif” din București și managerul de proiect al festivalului internațional de orgă „Cantus Ecclesiae”. A absolvit ciclurile de licență și master la Universitatea Națională de Muzică din București, sub îndrumarea profesorului Dan Racoveanu, în prezent fiind doctorand al aceleiași instituții, avându-l drept îndrumător pe profesorul și compozitorul Dan Dediu. Ca solist a susținut numeroase recitaluri în Elveția, Polonia, Italia, Turcia, precum și în orașe importante din România. A participat, de asemenea, la festivaluri naționale și internaționale și a concertat ca solist alături de Orchestra Națională Radio, Filarmonica Arad, la acestea adăugându-se numeroase colaborări cu Filarmonica „George Enescu” din București, Orchestra de Cameră Radio, Corul Academic Radio etc.
Programul muzical din cadrul turneului a fost variat,
cuprinzând următoarele piese: Johann Sebastian Bach (1685-1750) – Toccata și fuga în re minor BWV 565; Georg Böhm (1661-1733) – Preludiu și fuga în do major; Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) – Overture din Suita în do major, K. 399; Gaetano Valeri (1760-1822) – Sonata I; Enrico Bossi (1861-1925) – Entrée Pontificale; Marcel Dupré (1886-1971) – Versets sur Ave Maris Stella; Charles Tournemire – Choral Alleluiatique din L’Orgue Mystique op. 57, nr. 44; Tomaso Albinoni (1671-1751) – Adagio în sol minor; André Knevel (1950*) – Toccata.
(Foto: Z. Vasile / Florin Ghenade / Octav Ganea)
J.F.: Domnule Eduard Antal, pentru început câteva lucruri legate de formarea dumneavoastră. Ați absolvit liceul teologic, apoi facultatea de filozofie și doar în cele din urmă ați decis să urmați chemarea cea mai adâncă a sufletului, muzica, respectiv orga ca instrument. Cum ați comenta acest periplu al devenirii dumneavoastră ca om și ca artist?
E.A.: Îmi dau seama că acest drum formator așa trebuia să fie. Am absolvit Liceul Romano-Catolic „Sfântul Francisc de Assisi” din Roman și abia în acea perioadă am aflat că există acest instrument fabulos, orga. În această perioadă l-am descoperit, l-am îndrăgit și am început ca autodidact să îi deslușesc tainele. Ulterior am urmat cursurile Facultății de Filosofie „Duns Scotus” din același oraș pentru că îmi doream să devin preot, această facultate era o condiție obligatorie.
Planurile mele s-au modificat de-a lungul timpului pentru că începeam să înțeleg ce îmi dă cu adevărat împlinire: muzica, iar această facultate m-a învățat să îmi pun întrebări, m-a călăuzit spre perspective analitice și m-a format să fiu acribic, metodic și riguros. Acest parcurs a sculptat tot ceea ce sunt astăzi.
J.F.: V-aș ruga să vă referiți la relația dintre orgă (instrumentul ca atare) și spațiul în care este utilizat ca instrument, în speță biserica gotică (stilul gotic). Asta pentru că e greu să ne imaginăm orga în afara acestui spațiu în raport cu care se află într-o relație de consubstanțialitate.
E.A.: Orga este singurul instrument care are o legătură intrinsecă și extrem de intimă cu spațiul în care este utilizat: din prima zi în care se începe proiectarea sa, pe tot parcursul vieții sale și uneori chiar și după aceasta. Trebuie să știm că încă din stadiul de proiectare a unei noi orgi se ține cont de toate aspectele locului pentru care va fi construită: acustică, volum sonor, arhitectură și câte și mai câte alte aspecte. Inclusiv alegerea repertoriilor diverșilor organiști care vor cânta la orga respectivă trebuie potrivită instrumentului, pentru că în esență nu se poate cânta orice fel de muzică de orgă la orice fel de orgă. Intervin aspectele ce țin de stilistică, de tipologia instrumentelor…
Vorbim totuși de un instrument cu o istorie de peste 2000 de ani ce a cunoscut o dezvoltare continuă. Un compozitor din Renaștere nu ar fi tocmai potrivit pentru un instrument modern, și viceversa. Ca să părăsim zona tehnică, v-aș propune o analogie: la cursele de Formula 1 nu se poate concura cu orice fel de mașină, la fel și în muzica de orgă este obligatorie această potrivire dintre instrument, instrumentist și instrumentar. O altă dovadă a consubstanțialității: multe biserici din Occident, din varii motive, donează orgile, dar ele nu sună niciodată la fel în noile cămine pentru că ele nu au fost gândite pentru respectivele încăperi.
J.F.: Este extrem de interesantă această legătură organică….
E.A.: Da, da… Mai mult, orgile continuă să rămână proprii spațiilor pentru care au fost construite chiar și după ce acestea nu mai sunt; ele există în memoria istoriei… Să ne gândim la locuri încărcate de istorie organistică și care din nefericire la un moment dat au fost rase de pe fața pământului, Dresda spre exemplu… Un centru muzical important cu instrumente extrem de valoroase, în care, după cel de-al Doilea Război Mondial, nu a mai rămas fizic nicio orgă… Dar în memoria colectivă orgile de acolo rămân asociate bisericilor în care „trăiau”.
De-a lungul istoriei orga a cunoscut mai multe roluri: a fost armă de război, a fost „glasul” intrării Regelui Carol cel Mare în cetate, dar în cea mai mare parte a existenței sale orga a fost strâns legată de spațiul sacru, ea fiind instrument de cult atât pentru romano-catolici cât și pentru unii armeni sau evrei… Dar începând cu secolul XX orga a pătruns și în sălile de concert, trebuind să răspundă la noi provocări, noi ipostaze, noi repertorii, și o face cu rezultate notabile. Așadar, orga clasică cu tuburi a amprentat o mulțime de realități, a scris istorii și a marcat trasee ascensionale cu sens unic.
J.F.: Ați putea să vă referiți puțin și la natura repertoriului pe care l-ați ales, având în vedere că este variat prin combinația de epoci/stiluri? Mai exact în ce măsură Bach sau Albinoni pot fi asociați cu compozitori contemporani?
E.A.: Bach este și va fi asociat prin excelență orgii, iar creația sa va rezona pentru totdeauna în tot ceea ce poate însemna muzica de orgă. Acest om este atât de important încât nu se poate face abstracție de el și este atât de versatil încât se potrivește oricând oriunde.
Repertoriul pe care l-am propus în acest an a avut două caracteristici esențiale: în primul rând a purtat amprenta contrastului (vechi/nou, cunoscut/necunoscut), iar în al doilea rând a germinat o perspectivă sacră a muzicii de orgă. Metaforic, repertoriul din acest an a fost asemenea unui fruct: lucrările de la început și de la final erau extrem de cunoscute și aveau un „gust” bun, plăcut (poate cea mai cunoscută lucrare de orgă Toccata în re minor de Johann Sebastian Bach sau Adagio în sol minor de Albinoni), iar miezul, în ciuda gustului „amar” era cel ce reprezenta germenele vieții…
În programul pe care l-am propus în acest an, „sâmburele” a fost reprezentat de lucrări ce dezvoltau teme muzicale sacre. Acest lucru nu este întâmplător, în ultima vreme una din preocupările mele constante a fost aceea de a descoperi esența anumitor lucrări de orgă, activitate concretizată și prin înregistrarea primului meu compact disc intitulat Parafraze.
J.F.: Legat de întrebarea anterioară, în ce măsură orga, destinată inițial să exprime înălțarea sufletului spre transcendență, rezonează cu sufletul omului contemporan? Mai este ea capabilă să exprime structura sufletească a omului de azi?
E.A.: Totul depinde doar de cel care ascultă, deoarece, în opinia mea, într-un concert de orgă accentul cade pe ascultător. Să ne gândim ce presupune un concert de orgă: în cele mai multe cazuri concertele se desfășoară în biserici, orgile sunt în spatele acestora, cu unele mici excepții organistul nu este la vedere, iar ascultătorul este lăsat singur doar să asculte, să reflecteze. Și acum mă întorc la întrebarea dumneavoastră legată de filosofie, oare nu „filosofează” orice ascultător în timpul unui concert? Glumind, chiar și din plictiseală îi va zbura gândul către diverse lucruri profunde, dar revenind la seriozitate, ascultătorul este principalul realizator al muzicii: la propriu pentru că trupul său va deveni corp rezonator și va modela sunetul, și la figurat pentru că interpretările sale vor da sens sunetelor…
J.F.: Foarte interesantă perspectivă… orga și ființa noastră ca două entități care rezonează la unison… Poate tocmai de aceea concertele de orgă au un așa mare succes…
E.A.: Datorită acestui turneu am avut marea șansă să observ că oamenii sunt avizi de muzică de orgă. Străbat anual țara de la un capăt la altul și peste tot descopăr această preocupare, acest interes pentru muzica de orgă. Am marea șansă să cunosc foarte mulți oameni și să ascult poveștile vieții lor în ceea ce privește întâlnirea lor cu orga. Profesorul meu Dan Racoveanu are o vorba: orga este un microb care odată luat nu mai poate fi vindecat.
Întâlnirea mea cu acest instrument a fost una marcantă și înțeleg că foarte multor oameni li se întâmplă aceasta… Odată ce vibrezi împreună cu acest instrument este foarte dificil să te oprești. Chiar dacă spuneam că orga are această istorie îndelungată, complexă și diversă, ea are capacitatea să fie întotdeauna proaspătă, actuală și capabilă să răspundă nevoilor, năzuințelor și căutărilor oamenilor timpului său.
J.F.: Vă mulțumim pentru aceste răspunsuri extrem de interesante și care cu siguranță vor îmbogăți cultura muzicală a cititorilor noștri!
