Dacă e final de ianuarie, trebuie să vorbim despre poetul Ion Monoran. Mai întâi, o scurtă biografie. S-a născut la 18 ianuarie 1953, în satul Petroman, județul Timiș. În 1971, în ultima clasă de liceu, a fost exmatriculat pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei și exclus din Uniunea Tineretului Comunist. În 1976 debutează cu poemele „Prietenilor mei” și „Multă vreme” în revista „Forum studenţesc”. Termină, în 1978, în regim seral, cursurile Liceului de Filologie-Istorie din Timişoara.
În decembrie 1989, oprește tramvaiele în faţa locuinţei pastorului László Tökes și îndeamnă lumea să protesteze împotriva dictaturii. A fost eroul acelor zile datorită curajului şi nonconformismului său. După o riguroasă selecţie de autor, Ion Monoran finalizează în 1993 volumul „Locus periucundus”. Moare în același an, pe 2 decembrie, înainte de a-și vedea cartea tipărită. Acest volum avea să fie publicat în ianuarie 1994, la Editura Marineasa. În 1996 apare la aceeași editură placheta „Ca un vagabond într-o flanelă roşie”. În 1999, Consiliul Local al Municipiului Timișoara îi acordă post-mortem titlul de Cetățean de onoare. În 2009 apare la Cartea Românească „Eu însumi”, care cuprinde poeme rămase în afara volumelor.
Recent, în luna noiembrie 2023, Editura Humanitas reeditează integrala „Dragă poezie” care însumează cele trei volume apărute anterior. Prima ediţie a acestei cărţi a apărut ca proiect al Bibliotecii Judeţene Timiș „Sorin Titel“, Editura Brumar, Timișoara, 2013. Noua ediție de la Humanitas este îngrijită de scriitorul bănățean Viorel Marineasa, care se exprimă astfel pe coperta cărții:
„Spirit rebel și autodidact ultraperformant, Ion Monoran a inițiat, în anii ’70, o serie de bătălii literare de care cei vizați, mai mult ca sigur, nu prinseseră de veste. Miza cea mare nu era poezia oficială, lirica patriotardă de pagina întâi, lesne de pus la colț dintr-un condei, ci acei poeți contemporani incapabili să se desprindă de canonul interbelic, dar și congeneri ai săi care, în loc să-și croiască un destin literar propriu, se mulțumeau să nichitizeze, să blandianizeze, să păunescianizeze. Insurgența sa nu se limita la tărâmul estetic, ea dădea buzna și peste alte tabuuri și prejudecăți – sociale, politice, etice. Din poziția sa de «proletar», Monoran își punea la dispoziție biografia, în dezvoltări antilirice de mare forță, pentru a ne confirma că național-comunismul autohton a fost un sistem de factură kakotopică.”
Poezia e autobiografică, orizontul generaţiei e radiografiat în versuri mânioase şi adânci, contaminate de un dramatism fără margini. Poate că aceste calităţi dau acum impresia că Ion Monoran restituie generaţiei sale tocmai demnitatea pierdută a autobiografiei. Acest lucru a fost posibil prin apropierea poetului de programul de acţiune şi programul estetic al poeţilor germani din „Aktionsgruppe Banat” şi prin acea „socializare a sentimentelor” (cum ar zice Willi Totok) ce presupune practica unui discurs provocator şi sincer.
Există și un Festival Internațional de Poezie „Ion Monoran”, inițiat în anul 2019 (14-16 decembrie), la Timișoara, și care a ajuns în prezent la cea de-a cincea ediție. Am avut privilegiul să particip și eu la acea primă ediție, cu trei luni înaintea declanșării pandemiei covid, alături de alți peste 30 de poeți din țară și străinătate, cuprinși ulterior într-o antologie intitulată „MonoLog”, apărută la editura Brumar în cadrul unui proiect realizat de „Asociația Memoria Culturii” în parteneriat cu „Asociația Timișoara – Capitală Europeană a Culturii”. Evident, un omagiu adus unuia dintre inițiatorii revoluției, poetul Ion Monoran, tocmai la împlinirea a 30 de ani de la evenimentele dramatice din decembrie 1989.
Închei cu trei poeme din integrala poetică proaspăt reeditată. Poezia lui Ion Monoran e atât de diversă și densă, încât oricărui poem neselectat i s-ar face o mare nedreptate. Tocmai de aceea, nu optez pentru textele ermetice și încărcate de sensuri, nici pentru clasicele „șopârle” cu înțeles subliminal ca să nu se prindă cenzura comunistă, nici măcar pentru vreun tribut livresc dedicat lui Garcia Lorca, Rimbaud, Brecht sau Neruda, ci pur și simplu optez pentru trei poeme frumoase, în cel mai pur estetic mod posibil, de la primele până la ultimele versuri. Nu sunt doar – din punctul meu de vedere – cele mai frumoase poeme ale lui Ion Monoran, ci unele dintre cele mai frumoase ale generației optzeciste. Fără a fi un optzecist oarecare, el a fost, prin vârstă şi aspiraţii, optzecistul avant la lettre. Luciditatea şi firea boemă i-au jucat multe feste, dar ele constituie coloana vertebrală a acestei poezii a revoltei, de extracție rimbaldiană.
Unde ești? –
între dușumea și tavan
prin conducte de nostime explozii
amplificată tandră curge apa
spre ultimul etaj
unde vântul i-un cântec
iar norii
de-un verde pâlpâitor
bodogănesc pe streșini
în surâsul călduț al jgheaburilor
de care nu te aperi
închizând bine ușile și geamurile
în fiecare noapte singură
înțepată de cactuși
ce-au fost odată tigri
de mine-mblânziți
între viață și dragostea
ce-ți deformează
simțurile imaginea amintirile
albe ca oasele
izbindu-se de pieptul bombat
al păsărilor
când cade cu zăbranice seara
pe-o lume de visări
ce-n beznă se-adâncesc
c´abia de se mai văd literele
cu care luna albește zidurile
și totuși dacă Întunericul ar curge invers
n-ar mai spurca noaptea
cu mierle ce nu mai știu să mintă
fusele orare zorii cu pupeze
plonjând spre Estul
unde-ngheață apa
numai cu două picioare
de porc.
Dragă poezie
Află despre mine că sunt necăsătorit, angajat al unei întreprinderi timişorene.
Deci nu sunt student ori vreun poet de patruzeci de ani tânără speranţă
a poeziei româneşti.
Cu toate astea m-am hotărât să-ţi scriu pentru a ne da întâlnire
într-una din serile următoare la cafeneaua „TAROM”
Mă vei recunoaşte uşor după plete şi ceaşca de cafea
care îmi va tremura în mână de îndată ce mă vei privi puţin mai insistent.
O singură rugăminte aş avea: să nu care cumva să vii îmbrăcată cu vreuna
din rochiile proletcultismului ori în vreo bluziţă stil poezie patriotică contemporană
înflorată cu chipurile marilor voievozi ai neamului ori cu vreun sutien
gen articol de pe prima pagină a câte unei reviste literare în care o personalitate
septuagenară dă sfaturi tinerelor condeie cum se scrie o epopee naţională
Mi-ar face o nespusă plăcere dacă ai veni într-una din rochiile tale de fiecare zi
sau în pantaloni pentru că de fapt tu ai un trup robust şi sănătos şi cred că
a cam sosit momentul să-ţi schimbi puţin-câte-puţin concepţiile
şi să nu te mai bâlbâi prin câte-un poem în care Ştefan cel Mare
şi Mihai Viteazul măcelăresc turcii în frunte cu Partidul.
Altfel să ştii că îmi va fi sincer ruşine să ies cu tine pe stradă
sau să te prezint tinerilor poeţi din generaţia mea care aici la Timişoara
alcătuiesc unul din grupurile cele mai avangardiste din ţară.
(poem scris în perioada 1972-1979)
Veto!
Nu ne vom înghiți niciodată
sub epiderma sfîșiată a zilei
ascunși în avanposturi înșelătoare
îmbîcsiți de mirosul de gașcă al realității
cînd forțe neînduplecate prind a se roti
iar greața lentă a grijilor te silește să fii puternic
și să uiți de șișul din coaste de prietenii
din umbră pregătind arme să te doboare
viteză tu-mi ești dragă
vuietul centrifug al poemului
în toate direcțiile basculînd forțe
ce-și schimbă natura și se îndreaptă spre fantasme
ființe bastarde imagini tranzistorizate
și bineînțeles Maestrul dar ca și absent
și se evaporează-ntr-un fleac
păcat că ein zwei drei pentru sept huit
dieci acum n-ar mai avea nici o șansă
eminovici sau delicatețea clasicului dada
cu vremea se îngălbenesc cu toții și devin
dragi și surzi (nici un cu-cu n-aud) voievozi cu plete
gioconde prundent vesele prin academii
dar cum îți spuneam Frumoasa mea Doamnă
cu pieptul descoperit și în mare pompă
înainte de moarte ne vom spăla păcatele
c-un furtun.
(1979)
