ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XXV)
INSTORII PARALELE SAU CUM NU SE SCRIE O RECENZIE!… Pe marginea cărții lui Ioan TULEU „Privind înapoi cu ironie” (Amintiri din epoca de aur), Ed. Mirador, Arad, 2024
– ACTUL I –
Sine ira et studio…
Așa cum am promis – în primul rând, mie însumi – nu intenționez o recenzie (în canoanele consacrate ale genului) ci „altceva”: am ambiția de a arăta cum reușește Ioan Tuleu (Ionică) să facă – el însuși – „altceva” decât o cronică a unor evenimente petrecute în Aradul „Epocii de Aur”… De interes major pentru mine, agonia „acelei” epoci. „Articolele cuprinse în paginile de față (n.n. – cartea autorului) nu urmează o ordine cronologică decât la început, pentru că faptele, întâmplările, fenomenele descrise se întind pe o distanță mare temporală (…) Fiecare articol se suține singur, fără legătură neapărată cu celelalte, dar toate scot în evidență, ca într-un tot unitar, o epocă care se cere a fi evaluată de istorie, cu obiectivitate, la justa valoare” (pp. 6, 7). Din capul locului, țin să remarc două mari merite care străfulgeră cititorul de la începutul până la finele lecturii acestei ironii care privește înapoi:
ÎN PRIMUL RÂND. Este un loc comun să amintesc că, după 1989 s-au scris tone de hârtie, s-au adunat mii de kilometri de înregistrări audio-video cu… evocări… Îmi pare rău, dar multe reprezentând maculatură, i.e., un fel de atitudine „revanșardă”, de „răfuială cu morile de vânt”: RĂUL CEL MARE trecuse (sau ni s-a părut și încă ni se mai pare nouă?), în cel mai „rău” caz, „intrase în istorie”, volens nolens, taman așa cum „amenințaseră” – Motanul Arpagic & Ovarășa Codoi… Au existat (și încă mai sunt!) nostalgici care evocă cu o grețoasă melancolie dulceagă „acel trecut”; nu ne rămâne decât să-i privim cu milă sau să ne întrebăm când au consultat ultima oară un … psihiatru… Au existat (și încă mai sunt!) robespierre-eni necruțători, unii doar „de meserie”- răzbunaci, pe care i-aș trimite, iarăși, cu drag, tot la același medic specialist. DA!, au existat și există încă victime și profitori ai „acelei” epoci trecute în cenușa timpului ! Tot „DA!”, iertăm dar nu uităm iar asta numai pentru ca istoria să nu se mai repete… Față de un trecut deja consumat, ireversibil, mai că-mi vine să reamintesc zicala cu „răzbunarea e arma prostului”… Dar aici, mai ales în cazul Românicăi, problema nu este cea a răzbunării (fără sens, pentru ceva ce s-a consumat deja și nu mai poate fi adus înapoi), ci cea a reparațiilor (acolo unde mai e posibil)… De aceea Ionică are acest merit incontestabil: nu regretă, nu face apologia, nu desființează cu un tăvălug necritic tot ce a fost! Riscă enorm: în ochii unui cititor neavizat (un eufemism pentru „prost”, chiar „tembel”!), IRONIA este ne-la-lo-cul-ei! Trebuie dat cu barda și „mânia proletară”… Așa „to’ași”! Între condamnarea sau scuzarea unui anumit trecut, I. Tuleu a ales nu aurea mediocritas, ci aurea inteligentia: I-RO-NI-A! Nu să înjure grosolan (cum fac eu adeseori…), nu să ia „la mișto” (pentru mine, specialitatea casei…), ci să procedeze cu obiectivitatea critică a unui istoric! Se înțelege prea bine, că nu poate exista o istorie obiectivă (absolut neutrală… este o utopie așa ceva!), fiecare își construiește istoria așa cum îi convine… Dar un istoric de profesie (cazul D-lui Ioan Tuleu) se poate situa pe pozițiile obiectivității critice iar aceasta nu poate fi (cel puțin în ochii și mintea mea) decât o obiectivitate ironică!… That is all!
ÎN AL DOILEA RÂND. Mi-am pus adesea întrebarea dacă este posibilă o istorie ne-curvă și care să nu zacă în bordelul politicii … La urma urmei, prostituția este „cea mai veche meserie din lume” iar – tot adesea – „marea politică” s-a „copt” în patul unei curve… Tot așa – pentru cititorul cât de cât avizat, vreau să spun, cu măcar o pojghiță de cultură generală, nu prost sau tembel, o istorie cronologică (tip jurnal de bord, jurnal personal, jurnal de budoar etc.) nu se prea mai „practică”. Jaloanele obligatorii, constrângătoare ale strictei cronologii, punerea în tiparele „pasului timpului”, toate ucid istoria. Cum orice eveniment – în unicitatea și ireversibilitatea lui concretă – are reverberații simultane în toate sensurile și direcțiile crono-topice, a rămâne în canoanele cronologiei stricte, limitative prin chiar esența sa, ar însemna a pierde adevăratul sens al istoriei… e o părere, mai degrabă de logician decât de cronicar al faptelor… De aceea și D-l I. Tuleu (ca istoric modern!) urmărește în cartea sa o anumită problemă și nu stricta succesiune a unor fapte legate de problema respectivă. Această libertate i-o oferă asumarea de a reda evenimente și (mai ales) de a reflecta asupra acestora. Am în vedere, în primul rând, cele două capitole „Despre <<Universitatea Populară>>”, apoi „Cameleonism”, „Despre propagandă”, în fine, The Big Picture, „Sfârșit de epocă”. Nu doar de a le „înregistra”, ci de a le „rumega”; evident în universul său lăuntric „propriu și personal” cu care nu mă simt obligat a fi de acord punct cu punct. În viziunea mea – „proprie și personală” (sic!) – și mai ales, în circumstanțele majorității contactelor prietenești dintre noi, „Casa Prieteniei” alias „Universitatea Populară”… alias „Universitatea Cultural-Științifică” reprezintă nucleul prieteniei și colaborării noastre. Îmi place deosebit ideea de „Casa Prieteniei” căci acolo s-a cristalizat cercul nostru de prieteni, destul de nebuni și rebeli (dar cu cap!… având în vedere…). Ca „venitură” în Arad, „acolo” am găsit „oxigenul” necesar unui clujean „picat din cer” în frumosul oraș de pe…ha, ha, ha,… „râul care-mi poartă numele”… Nu sunt câtuși de puțin un mizantrop… nu știu ce mă făceam – „în acele vremuri” – fără „acea” gașcă de prieteni… Evident, la „oxigenul” invocat mai trebuie adăugat și fumul de țigară + aroma berii / vodcii: le degustam fie „sus”, la Sala Neumann fie la parter (parcă „Bulevard” sau „Mureșul” îi zicea… ce rușine, am uitat!…) sau la cele două „bărulețe” (de „sus” și de „jos”) din imediata apropiere… Mare binecuvântare din partea edililor de „atunci”!…
„O tempora, o mores!” (Cicero)…Pentru a înțelege mai bine atitudinea mea față de cartea lui Ionică Tuleu, centrarea atenției mele (era să zic „focussing”… e la modă azi!, nu-i așa? … alt tembelism…) pe anumite capitole, trebuie să „mă explic” cumva:
a) Am ajuns în Arad (prima dată) ca „picat din cer”. Veneam cu ifosele mele de clujean get-beget și priveam totul „de sus”… Ifosele mi-au fost repede retezate și nu pentru că – conform zisei de prin partea locului – „cine a apucat să bea apă din Mureș, nu mai pleacă…”. Pur și simplu, la fel cum nu am vrut, acum patru ani, să plec din Arad spre perfidul Albion, spre a mă întoarce (nu știu pentru cât timp) plin de nostalgia Angliei, de care sincer m-am îndrăgostit, tot așa, „atunci”, nu am vrut să părăsesc Clujul meu drag pentru un oraș – tot „atunci” – necunoscut mie, Aradul, de care am sfârșit a mă îndrăgosti și a „șede” în el trei decenii… Totuși nu-i iert Aradului un singur lucru: n-are dealuri! În Anglia m-am bucurat enorm când în Chatham (30 de mile sud-est de Londra, în „județul” Kent) am dat de dealuri „ca acasă” (Cluj) și ce dealuri! Disperarea lui Fuhrer-mujer (alias – muierea) ea fiind arădeancă get-beget!…
b) Ionică Tuleu și o parte din prietenii noștri, adunați în jurul nucleului „Casa Prieteniei”, m-au ajutat să mă adaptez rapid! (nu însă și la șes…). Circumstanțele venirii mele în Arad aparțin vicisitudinilor timpului… Spuneam atunci cu o obrăznicie de neiertat (cât o regret!) că Aradul e doar un „punct pe hartă” și că sunt „cu inima la Cluj și cu stomacul la Arad”?!… (aici e un strop de adevăr). Având primul meu băiat (născut la Cluj) și relativ proaspăt însurat (asta da, vicisitudine!…) dar trăind în orașul de pe Someș condus (la nivelul întregului județ) de to’așul prim’Mocuța (din Curtici! ce ironie a sorții!) am fost alungați de „foametea și mizeria” epocii… Așa că am „aterizat” în Arad, orașul de baștină al muierii… Clujul era atunci în pragul unui colaps economic: to‘așul prim‘Mocuța (sper să-i fie grea țărâna, dacă a „dat colțu’ ”) își lua angajamente peste angajamente ca să furnizeze Bulei lu’ Pândaru, peste plan, tot ce se putea, mai ales hrana cea de toate zilele pentru clujeni… Nu-mi venea să cred că găsesc – în Arad – parizer „la liber”, cât putea crăpa în el omu’ (zisa miticilor din menționata Bulă…).
c) Prima impresie (globală) la venirea în Arad a fost frica… Acest sentiment difuz al oamenilor de prin părțile locului și timpului este admirabil prezentat de Ionică pe tot parcursul cărții. Dar cum? Nu e vorba de teroare (deși, tot după autor, au fost perioade în care…), ci mai degrabă de o prudență bine dozată, reflex de apărare în fața (din nou) vicisitudinilor vremurilor de atunci. În Cluj nu trăisem așa ceva sau eram eu orb, prins în mrejele boemei studențești și apoi ale primei tinereți de zurbagiu. Tuleu et Co. m-au ajutat să mă „camelionez” (vorba Capitolului corespunzător din carte…). Aici, în Arad, am învățat și eu cum se poate duce o „viață dublă” și se poate presta o „actorie” mai de Doamne’ajută!…
Despre Aradul „dublu” așa cum este măiestrit înfățișat, în cartea sa, de către Bace Tuleu, în episoadele următoare… Să nu uit, zisa cu „Bace” am învățat-o tot în Arad. Eu am venit – de la Cluj – cu veșnicul „Servus”… Și azi îmi repugnă profund auzind pe stradă „Ciao” sau „Ciau” sau „Cea-o” (ca la vaci!)… Probabil de pe vremea când – în această parte de țară – ploua cu italieni în căutare de curve autohtone… Vedeți, din nou, de ce n-am greșit cu titlul acestui serial?!…
P.S. Sper să nu-i deranjeze prea mult pe cei ce „se deranjează” să citească rândurile mele, dacă nu mă pot debarasa de obsesia nostalgică a Angliei… ea îmi va rămâne câtă vreme mai fac umbră pământului… Da, „Green, green grass of home”… căci și în perfidul Albion s-a născut – pentru mine, cel puțin, – A HOME…
Citește și:
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XXIV). Pe marginea cărții lui Ioan TULEU „Privind înapoi cu ironie”
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
