ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XXIV).
INSTORII PALALELE SAU CUM NU SE SCRIE O RECENZIE!… Pe marginea cărții lui Ioan TULEU „Privind înapoi cu ironie” (Amintiri din epoca de aur), Ed. Mirador, Arad, 2024
-UVERTURA –
Pseudo-clarificări.
Zău, nici nu știu de unde să încep… În principiu, nu poți scrie o recenzie despre o carte în care, printre personajele (reale!) evocate, te afli și tu… NU!, nu poți fi obiectiv; cel mult, poți da o replică, eventual, un alt punct de vedere asupra „acelei” epoci descrise de autor. „Replică” ar însemna o altă variantă… dar ce te faci dacă ești „în unanimitate” (sic!) de acord cu autorul? Cred că nu mai rămâne de ales decât să scrii o non-recenzie: i.e., paradoxal (dar cât de dialectic!), ha!… să recenzezi o carte ne-recenzând-o… Este ca și cum ai scrie ne-scriind…
Dar vreau să-mi fixez cât mai bine principalele repere după care îmi voi orienta rândurile de față (și cele ce vor urma):
- Pe D-l Ioan Tuleu („Ionică”, cum îi spun majoritatea prietenilor, printre care sper să mă număr și eu), l-am cunoscut în toamna anului 1986: de la început mi-am dat seama că avea o calitate rară – aceea de a se face agreabil, plăcut. În orice ambianță! Prin felul lui de a fi sincer, onest, direct; nu mai pun la socoteală calitățile sale intelectuale deosebite… Și să fie clar!: eu nu obișnuiesc să laud; o laudă înseamnă o exagerare; ori eu nu exagerez deloc!…
- Până la finele lui ’89, eram obișnuiți să „tăiem” istoria Românicâi în două felii; „înainte de 23 August” și „după 23 August”; a doua felie de istorie se mai tăia odată în două: „înainte de to’așu Arpagic & Ovarășa Codoi” și „după”,… recte, „Epoca de aur”. Eu am prins – în Arad! – „Amurgul zeilor” (…’dumnezii lor!… de „zei”…), mai bine zis, „cântecul lebedei” (dar și asta e prea frumos spus!)… cred că cel mai potrivit ar fi „Sfântu’ Ignat”!…
- Pentru a menaja orice susceptibilitate, nu voi da alte nume decât pe cel al autorului, voi folosi, eventual, titulaturi evazive atunci când, volens nolens, mă voi referi la „fauna” ce populează tabloul „epocii” descrise de Ionică. Spun „faună” cu excepția grupului nostru de (buni) prieteni ce suntem în atenția autorului: mai apar și multe „personaje” foarte colorate (mai ales în roșu aprins… înțelegeți ce vreau să spun… de aici, și ideea cu „fauna”…), dintre care unele mai au „ambiția” să supraviețuiască și azi (oare?)…
- Sentimentul foarte ciudat pe care-l am în clipa de față l-aș putea creiona cam așa: Viața mea o împart în 3 treimi (dacă sunt „treimi”, atunci ar trebui să fie aprox. egale…). Prima treime – nașterea, copilăria, tinerețea, formarea mea intelectuală și profesarea în Clujul meu iubit; a doua treime – viața și profesarea (până la pensionare) în Arad (pe care-l voi numi mereu „Orașul de pe râul care-mi poartă numele” – numai așa, de sanchi <!>, șarjă amicală sinceră la adresa prietenilor mei arădeni); a treia treime – este de două ori bizară: nu știu cât va dura (he, he, he!…) și a început furtunos cu patru ani trăiți exclusiv pe teritoriul Majestății Sale Britanice și întoarcerea intempestivă (eu sper că doar temporară!) în Românica… în Aradul ce mi-a devenit și mie drag, la fel cum se întâmplă acum și cu Anglia… Din bizareria celei de-a treia treimi a început trezirea! Iar „dușul rece” l-a reprezentat tocmai citirea (în fapt, „devorarea”) cărții prietenului Ionică Tuleu…
- Ce reprezintă – pentru mine – cartea de memorialistică (?) „Privind înapoi cu ironie”? O dură dar și duioasă (sic!) coborâre cu picioarele pe pământ: „coborâre” – la propriu și la figurat! De când am aterizat (la propriu) la Timișoara (22 august a.c.), venind de la Londra, a mai trebuit să „aterizez” (și la figurat), la sosirea, după două ore, în Arad: totul mi se părea străin; de neînțeles după doar patru ani de Anglia!… What the fuck?! N-am apucat prea mult să-mi „diger” stupoarea: a doua zi, de dimineață am fost invitat la „Zilele Aradului”, la lansarea cărții prietenului meu Ionică (pe care l-am regăsit neschimbat – parol!). Ei bine, lectura flămândă a acestei cărți mi-a readus zguduitor în memorie tocmai partea de viață pe care autorul o evocă – pentru mine, e vorba de ultimii ani înainte de „marea tăiere a porcului”… de Ignat!… Deci, reînnodarea legăturii prezentului meu cu trecutul începe cu „feliuța” 1986 – 1989, nu cu altă perioadă! I.e., tocmai cea care acoperă, în cea mai mare parte „Privind înapoi cu ironie”….
Mă tenta al dracu’ de mult să conexez (doar!) titlul cărții lui Ionică Tuleu cu piesa lui Jonh Osborne, „Look Back in Anger”- „Privește înapoi cu mânie” (1956, valul „tinerii furioși” din Anglia imediat post-belică).
Mă inspira și un text din afișul Teatrului în culise (din Bula lu’Pândaru), relativ la un „re-make” al piesei: „Atunci când nu găsești nicio speranță pentru viitor, tot ce îți rămâne de făcut este să privești plin de resentimente către trecut”… Întrebarea este însă: de ce oare a ales Ioan Tuleu titlul Privind înapoi cu ironie (subtilul – Amintiri din epoca de aur )? „Obsedantele decenii” (intervalul ’45 – ’89, secolul trecut, sic!) au constituit o dramă, chiar tragedie de proporții în istoria poporului român (și nu numai…). Să îndrăznești să privești ”epoca de aur” cu ironie ar fi – în ochii și sufletul multora – o blasfemie… o mare și neobrăzată îndrăzneală!… Ei bine, prietenul Ionică a făcut-o! Jurnalistul, istoricul și omul de cultură din el i-au permis o astfel de detașare, nu „voioasă”, ci ironică! Dar mai ales, subliniez asta: ta-len-ta-tă! Cele relatate de autor, cu o claritate ce aparține unei „simplități savante”, experienței în ale scrisului (multele sale studii despre istoria satului românesc-ardelenesc de prin părțile Aradului) ne ajută mult în a încerca (fie și cu ironie amară) să privim cu o anume detașare la cele petrecute dar și trăite de noi în „acea” perioadă… De ce să nu ne permitem oare să privim „într-acolo” prin prisma unei Commedia dell’arte sau Opera buffa sau chiar Operetta-dramoletta pentru că tocmai așa ceva „s-a jucat” în universul descris cu măiestrie ironică de Ioan Tuleu? „Actorii” descriși (prietenii mei), nu și „figuranții” (care-și arogau „rolul principal”!) s-au achitat magistral de „rolurile” asumate de ei înșiși… „Figuranții” pomeniți (și auto-închipuiți mari diriguitori locali) erau doar niște „paiațe” mânate – ca vitele! – de la „epicentrul” cutremurului… Care – vorba genială a lui Salvador Dali („Secolul XX”, un număr de după 1977 – parol!… mai „păstorea” Dan Hăulică) – se găsea întotdeauna la… Buc… (pardon!) Bula lu’Pândaru…
Din punctul meu de vedere, de interes maximal este „teatrul” (fie el și absurd!) bine „jucat” de grupul de prieteni aflați în jurul lui Ionică Tuleu.
Cel ce „păstorea” clipele de agonie ale Universității Cultural-Științifice Arad. Instituție care, paradoxal, clădită pe ruinele „Casei Prieteniei” (oare fostul ARLUS?), apoi ale Universității Populare, a fost acel „teritoriu liber de comunism” (vorba timișorenilor despre ei înșiși, la ’89) în „inima” comunismului arădean și cu măiestrită mască a la mode… Cum așa? Nu exegerez! Pentru că ceea ce se „bavarda” și chiar făcea „acolo”, dacă se afla, ne trimitea pe tăți, nu la desăvârșirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, ci, direct la „șantierul” măreței construcții Canal Scornicești-Siberia (Gulag)! Uneori mă gândesc dacă nu cumva și „conducătorii” locali mai închideau pervers ochii… Unii, cu siguranță; alții, bag mîna-n foc… că… Așa că, „dacă-l bal, bal să fie!”… Rândurile de față nu sunt decât începutul, vreau să zic, Uvertura, la Operetta-dramoletta-buffa, ce va urma în actele Comediei dell’arte pe care voi încerca să le recenzez, non-recenzându-le, în episoadele ce urmează… Se va re-adeveri (sper), că n-am fost chiar neinspirat atunci când am ales titlul serialului „Istoria e o curvă iar politica, lupanarul ei”…
Citește și:
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XX). De la statuia lui Samuel von Brukenthal la Manneken-Pis
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
