Jules Perahim | De la avangardă la exilul suprarealist

Cuprins

1. Cine a fost Jules Perahim
2. Tânărul rebel al avangardei suprarealiste din anii ’30
3. Fascismul, fuga în URSS și anii de supraviețuire
4. Douăzeci și cinci de ani ca artist oficial al regimului comunist
5. Ce arată sursele despre exilul din 1969
6. Renașterea ca pictor suprarealist, în Franța
7. Moștenirea: de la „paranteza nefericită” la reevaluare muzeală
8. Verdict: ce confirmă și ce simplifică caruselul viral
9. Unde poți vedea lucrările lui Jules Perahim
10. Surse

Publicitate online pe Critic Arad

Pachete reclame online pentru firme

Alege ziarul preferat de audiența ta

Ajungi usor in fața aradenilor

Verifică rezultatele online

Transparența 100%

de la 1.290 lei Vezi oferte

Jules Perahim a apărut recent într-un carusel viral pe Instagram, prezentat drept „unul dintre cei mai fascinanți și controversați artiști români” — rebel de avangardă în anii ’30, artist oficial al regimului comunist două decenii, apoi exilat la Paris în 1969, unde a renăscut ca pictor suprarealist. Povestea e reală și verificabilă în surse de istorie a artei, dar caruselul comprimă un traseu biografic de nouă decenii în nouă cadre, simplificând câteva momente-cheie.

Am reconstituit biografia lui Perahim din surse convergente de presă culturală și istorie a artei, ca să vedem exact ce confirmă documentele și ce a fost rotunjit pentru format de social media — în special momentul exilului din 1969, prezentat în carusel drept o „permisiune” de a expune la Paris.

1. Cine a fost Jules Perahim

Jules Perahim s-a născut Iuliș (Jules) Blumenfeld, la 24 mai 1914, în București. „Perahim” — numele artistic pe care l-a adoptat, traducere în ebraică a sensului „câmp cu flori” al numelui de familie — a rămas semnătura sub care a devenit unul dintre reperele suprarealismului românesc cu ecou internațional. A murit la Paris, pe 2 martie 2008, la 93 de ani, și e înmormântat la cimitirul Père-Lachaise. Soția lui, Marina Vanci-Perahim, istoric de artă și profesor emerit la Sorbona, a rămas depozitara drepturilor sale intelectuale și patrimoniale.

2. Tânărul rebel al avangardei suprarealiste din anii ’30

Perahim a studiat desenul și pictura cu Nicolae Vermont și Costin Petrescu (1928-1929), dar s-a distanțat rapid de formația academică. A colaborat la revista de avangardă unu (1930-1932) și a cofondat, alături de Gherasim Luca, Aurel Baranga și alți poeți din generația suprarealistă, revista Alge (1930-1933). A avut prima expoziție personală în 1932, la Sala Pasajul English din București, cu lucrări suprarealiste și metafizice; expozițiile din 1936 arătau deja accente sociale-critice evidente.

Tot în perioada asta a fost, potrivit Egophobia.ro, arestat și ținut zece zile la închisoarea Văcărești, după un incident legat de o publicație „insolentă” trimisă istoricului Nicolae Iorga — un episod pe care biografiile îl consideră parte din contestarea deschisă a establishmentului cultural al epocii. În 1938 a expus la Praga, unde l-a cunoscut pe artistul dadaist John Heartfield, și s-a alăturat mișcării Alfa 38.

3. Fascismul, fuga în URSS și anii de supraviețuire

Desenele lui antifasciste, publicate în presa de stânga a epocii (Cuvântul liber, Reporter, Pinguin), i-au adus amenințări din partea legionarilor. A fugit în Uniunea Sovietică în 1940, a lucrat ca scenograf la Opera din Chișinău, apoi, pe măsură ce frontul înainta, a fost evacuat în Georgia și Armenia, unde a decorat un teatru pentru soldații răniți. În martie 1944, a fost mobilizat la Moscova ca redactor tehnic al revistei de front Graiul nou, revenind în România în august 1944.

4. Douăzeci și cinci de ani ca artist oficial al regimului comunist

Expoziția „Ororile Războiului”, din 1945, cu lucrări din perioada moscovită și de front, i-a marcat revenirea. A predat scenografie și artă grafică la Institutul de Arte Plastice din București (1948-1956) și a fost redactor-șef al revistei Arta plastică (1956-1964). A lucrat masiv în arte aplicate — ilustrație de carte, decor de teatru, mozaic, ceramică — inclusiv un mozaic pentru Casa Drepturilor Omului a UNESCO, la Geneva (1960-1965), și o frescă la Casa de Cultură din Mangalia.

A primit distincții de stat succesive: titlul de „Artist Emerit al Republicii Populare Române” (1954), „Maestru Emerit al Artei” (1962), Ordinul Meritul Cultural (1968), plus medalii între 1952 și 1961. Pe plan internațional, a câștigat medalia de argint la Trienala de la Milano (1958) pentru ceramică antropomorfă, medalia de aur la Târgul de Carte de la Leipzig (1959) și a fost numit membru de onoare al Academiei San Luca din Florența (1964).

5. Ce arată sursele despre exilul din 1969

Aici caruselul viral simplifică cel mai mult. Nu a fost vorba de o „permisiune de a expune la Paris”, cum sugerează formatul de social media: potrivit Nasui Collection & Archives, Perahim se afla într-o deplasare oficială pentru o expoziție la Ierusalim (Tel Aviv, potrivit acestei surse) când a decis să nu se mai întoarcă în România, stabilindu-se definitiv în Franța — la peste trei decenii după ce Victor Brauner, coleg din generația avangardei, făcuse același drum spre Paris. Avea 55 de ani.

Distincția e relevantă: nu a fost o ieșire aprobată de regim pentru un turneu artistic, ci o alegere personală de a nu se mai întoarce, luată în timpul unei deplasări oficiale — mai apropiată de un gest de ruptură decât de o „permisiune”.

6. Renașterea ca pictor suprarealist, în Franța

La Paris, Perahim a expus continuu la galeriile André-François Petit și Mony Calatchi, cu trei expoziții personale majore în 1971, 1973 și 1975. Călătoriile în Tanzania, Kenya și Zambia (1972, 1975) i-au adus tehnica colajului și un interes reînnoit pentru esoterism, animism și simbolism african, vizibile în lucrările de maturitate. A organizat, potrivit surselor citate, aproximativ 40 de expoziții personale în cariera pariziană. Spre finalul vieții, când mâna dreaptă i-a devenit inutilizabilă, a continuat să picteze cu mâna stângă.

Lucrările lui se află astăzi în colecții precum Fondul Național de Artă Contemporană al Franței, Muzeul de Artă Contemporană din Roma, Muzeul de Artă din Ierusalim și Muzeul Național de Artă al României.

7. Moștenirea: de la „paranteza nefericită” la reevaluare muzeală

În 2022, o expoziție organizată la Muzeul Cantini și discutată de Romania Literară drept „o expoziție de reașezare” a propus o cronologie care tratează perioada de realism socialist ca pe „o paranteză nefericită”, demnă „să fie uitată”, punând accentul pe traseul de la renașterea artistică de la București, prin Paris. E o poziție curatorială, nu un fapt biografic în sine — sursele istorice arată că Perahim a lucrat activ, aproape un sfert de secol, în structurile oficiale ale regimului, indiferent cum e reevaluată azi acea perioadă.

8. Verdict: ce confirmă și ce simplifică caruselul viral

Nucleul poveștii din carusel e confirmat de sursele de istorie a artei: Perahim a fost, într-adevăr, un tânăr rebel al avangardei suprarealiste bucureștene, a devenit o figură activă a aparatului cultural comunist timp de aproape 25 de ani, a primit distincții oficiale multiple și s-a stabilit în Franța în 1969, la 55 de ani, unde a produs cea mai apreciată parte a operei sale suprarealiste, murind la 93 de ani.

Ce simplifică formatul de social media: exilul nu a fost o „permisiune” obținută de la regim, ci decizia lui Perahim de a nu se mai întoarce dintr-o deplasare oficială — o distincție care schimbă sensul povestirii, din „artist tolerat” în „artist care a ales ruptura”. Iar afirmația despre cenzura care l-ar fi „epuizat complet” reflectă o interpretare curatorială recentă, nu o declarație sau un document biografic direct al artistului.

9. Unde poți vedea lucrările lui Jules Perahim

Pentru cititorii care vor să vadă lucrările discutate în acest articol, cea mai completă colecție online e pe WikiArt, care catalogează 67 de lucrări semnate Perahim, de la perioada suprarealistă timpurie din anii ’30 la colajele cu influențe africane din anii ’70. Nasui Collection & Archives — sursă folosită și pentru biografia de mai sus — publică o selecție de imagini din colecția proprie, cu note de arhivă. Baza de date MutualArt adaugă imagini din licitațiile recente ale operelor sale.

Pentru gravurile din perioada timpurie a regimului comunist, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu deține o colecție documentată într-un studiu academic dedicat.