Mă voi referi la texte cu idei culturale și la cititorii de cărți, câți or mai fi. Delimitarea scrierilor cu valoare explicită de scrierile naive, semnate de impostori, devine o problemă viciată de riscuri. Oricine, dacă dorește, scrie, publică, umplându-și activitatea cu titluri pompoase de volume, ivite din teascurile unor edituri economice, dezinteresate de cultură și estetică. Publicații provinciale găzduiesc poezii, poeme, versificări, proze, eseuri, opinii despre cărți valoric îndoielnice. Se găsește (întotdeauna) câte un grup din vreun cenaclu, zis, literar, care se implică în „lansarea” cărții în aplauzele adorabile ale membrilor acestuia. Facebook-ul găzduiește comentarii entuziasmate și felicitări frenetice amicale. Festinul se încheie cu încurajare și „succes”, din care se croiește încurajarea pentru o nouă carte, dacă se poate în același an și după același scenariu.
În spatele unor astfel de vulnerabilități publice, se găsește de fiecare dată un încurajator și o promisiune. Se creează astfel (de ex. în literatură) premisele pentru accederea – preferențială – în Uniunea Scriitorilor din România, ceea ce înseamnă deja validarea imposturii, promovarea între profesioniști a aventurierilor falși, lipsiți de onestitate, dar cu orgolii.
Filialele profesionale ale scriitorilor ar trebui să fie vârful valoric al culturii scrise, să aibă rol de arbitraj valoric și să pună ordine în ceea ce poartă numele de literatura (mă rog, provincială). Lipsa de implicare și de atitudine a îngăduit nu numai inundarea pălămidei în culturile județene, ci și asimilarea acesteia în chiar interiorul acestor uniuni profesioniste, care atribuie preferențial eticheta de „scriitor”.
Nu voi afirma o noutate, menționând că spre a scrie un text valoros, demn de interesul cititorilor, cel care elaborează texte are nevoie să fie un vehement cititor ale unor texte de calitate, din literatura română și universală, să lectureze revistele literare și să participe la activitățile care privesc mersul și dinamica culturii scrise. Pentru oricine, cititul este un antrenament al gândirii și simțirii, o modalitate de a se păstra esența umană, iar Cartea rămâne (încă) sursa de înțelepciune. De altă parte, folosind cuvintele ca instrument de înnădire a textelor creative, „scriitorul” are nevoie de înzestrare filologică, de har lingvistic și de o cultură specifică. Când te apuci să personalizezi gândul că poți deveni „scriitor”, ai nevoie de vocația limbajului, de sensibilitate lirică și/ ori narativă, de capacitatea de a construi o arhitectură a cuvintelor, așa cum nu a mai făcut-o altcineva înaintea ta. Poți fi un ins fără cititori, fără aderență la cultură și nepomenit de vreo enciclopedie onestă, dar cui folosește.
Numărul ipocriților veleitari care vor să devină „scriitori”, fotografiindu-se cu zeci de plachete versificate ori de proză scurtă (fie ei membri ori nemembri în „uniune”), e mult mai mare decât al adevăraților scriitori. Ce e de făcut? Autoevaluare? Cenzură? Atitudine? Responsabilizare? Referințe editoriale? Singurul judecător onest este CITITORUL. Cum cărțile își pierd într-un ritm alert cititorii, prestigiul bibliotecilor și librăriilor (rurale, școlare) a intrat în cronicitate. „Scriitorii” nu se citesc nici ei între ei, după cum pseudoscriitorii sunt autolăudători, fiind lipsiți de repere valorice și de calitate.
Resimțim că ne răcim entuziasmul de pomană. Eșecurile pretinșilor scriitori se îneacă în potopul de mediocrități și în ratări ignorate. Oricine are plăcerea (și ambiția) de a scrie aspiră la statutul de „scriitor” profesionist, adică membru validat al Uniunii Scriitorilor Români. Din păcate, accederea în Uniunea scriitoricească constituie un fenomen de curtoazie și nu de consfințire a unor valori literare reale. Privind listele filialelor județene scriitoricești, acestea dezvăluie anomalii de preferențialitate și de promovare a nonvalorilor sau a calității suspecte a scrisului unora înzestrați cu orgoliu, tupeu, impostură și mediocritate. Seamănă cu ceea ce se întâmplă în învățământul superior cu accederea, printr-un exercițiu vulnerabil și superficial, la „habilitare”, adică dreptul de a conduce doctorate, deși habilitatul însuși nu știe „scrie academic” și nu dispune nici de autoritatea probată efectiv de model în cercetare avansată.
Cum poți să ai, într-o cultură ca a noastră, 2600 scriitori profesioniști (evident titlu de glorie personală!), dintre care circa 1000 în București, 300 la Cluj, 292 la Bacău, aproape 60 la Arad etc., constatând că dezvoltarea literară se află în impas valoric, iar componența filialelor e „încărcată” de membri fără virtute și talent literar, fără cărți cu cititori, tipărite în edituri economice? Valoarea literară nu constă în decizie administrativă, ci în validarea de către cititori, singurii care dau autoritatea unor volume.
Statisticile recente menționează că 52,8 % din populația țării noastre declară că nu lecturează vreo carte (suntem ultimii clasificați în Europa), că avem doar 600 mii cititori, ceea ce e un număr foarte mic față de impactul pe care cultura ar fi necesar s-o aibă asupra populației, școlită (cu glorie) în licee, facultăți și prin studii postuniversitare. Vinovăția pierderii clientelei cărților se regăsește deopotrivă în calitatea textelor poetice și prozodice, foarte îndepărtate de cultura unor cititori onești. Revistele de cultură sunt superficiale și necitite, bibliotecile rurale și școlare sunt deja depozite de cărți prăfuite (la propriu și figurat), iar librăriile au rafturile dosite de cărți tot mai scumpe și împachetate în folie de plastic. Grav este că motivația necitirii constă în „lipsa interesului”, fapt ce generează „analfabeți funcționali” și incultură extinsă. Căutăm răspunsul în școli, facultăți, biblioteci, în instituția „scriitorului”, dar mai ales în absența unei culturi a lecturii cărților valoroase și în lipsa de programe de stimulare a lecturii.
Filialele județene ale „scriitorilor” profesioniști nu au vreo implicare în educarea publicului, deși acestea ar putea deveni/ ar trebui să fie principalii inițiatori ai promovării culturii literare de masă. Constatăm, așișderea, dezinteresul administrației culturale pentru crearea unei infrastructuri (oficiale) care să dea valoare lecturii și efectelor cititului asupra dezvoltării intelectuale, morale, estetice a cetățeanului care-și consumă timpul pentru gimnastica minții și sufletului. Cititorii și Scriitorii sunt binomul care permit accesul la frumusețea cuvintelor și la demnitatea umană. „Fără poezia din viață, aceasta e pustie și lipsită de farmec”.
2 comentarii. Leave new
Excepțională analiza „stării literaturii” de azi. Accesul în Uniunea Scriitorilor e „ermetizată”. Motiv : la ieșrea la pensie vei primi încă o jumătate ca drept de autor pentru scrieile apărute la edituri.
Sper că dl. prof. univ. dr. s-a referit doar la literatură, pentru că în alte domenii, științe, istorie, memorialistică, situația e ușor diferită. …… O întrebare: numai Uniunea scriitorilor validează calitatea de scriitor ?
Mie personal, mi-a plăcut analiza dlui Ilica Anton. E făcută de un profesionist al literaturii. Totuși, mi-am zis că poate sunt ori ignorant, ori subiectiv și să mai întreb pe altcineva avizat în problemă. Așa că am întrebat Inteligența artificială – AI -ul. Citiți ce scrie.
Critica AI – :
Textul are forță polemică și o intenție critică legitimă, dar suferă de câteva derapaje care îi afectează credibilitatea și finețea analitică. Îl pot aprecia pe trei paliere: idee, construcție și impact.
1. Fondul ideatic – just, dar radicalizat excesiv
Tema este reală și importantă: inflația de pseudo-producție culturală, slăbirea criteriilor de validare și criza lecturii. Observațiile despre:
• edituri „economice” fără filtru valoric,
• cenacluri autoreferențiale,
• validări de grup și autopromovare pe rețele sociale,
• sunt în bună măsură corecte și recognoscibile în peisajul cultural actual.
Problema apare când analiza alunecă în generalizare totalizantă.
De pildă:
• Uniunea Scriitorilor este tratată aproape monolitic ca mecanism de impostură;
• revistele culturale sunt declarate „superficiale și necitite” fără nuanțare;
• membrii filialelor sunt sugerați, în bloc, ca fiind non-valori.
Asta transformă un diagnostic parțial valid într-o teză rigidă, care pierde din puterea de convingere. O critică eficientă are nevoie de discriminare, nu de uniformizare.
2. Construcția discursului – retorică bună, dar repetitivă și uneori imprecisă
Textul are:
• retorică energică, cu accente aproape pamfletare;
• imagini sugestive („pălămida în culturile județene”);
• anumită cursivitate a frazei.
Totuși:
• ideile se reiau circular, fără progres argumentativ real;
• lipsesc exemple concrete (autori, cazuri, mecanisme instituționale precise);
• apar unele formulări aproximative sau discutabile (de ex. „singurul judecător onest este cititorul” – afirmație discutabilă în teoria literaturii).
Mai mult, comparația cu „habilitarea” din mediul academic este interesantă, dar rămâne schematică și nedemonstrată, ceea ce îi slăbește impactul.
3. Problema majoră – confuzia între critică și resentiment
Textul riscă să fie citit nu doar ca o critică, ci ca o reacție de saturare sau frustrare față de mediul literar. Asta se întâmplă din două motive:
• absența totală a contraexemplelor (nu există „excepții”);
• tonul constant negativ, fără deschidere spre soluții reale.
Când totul este compromis, nimic nu mai este analizat – doar condamnat.
4. Idei valoroase care meritau dezvoltate mai riguros
Sunt câteva nuclee foarte bune:
relația dintre scris și exercițiul lecturii;
• ideea că scrisul presupune competență lingvistică și cultură acumulată;
• criza cititorului ca factor central, nu doar vina autorilor.
Acestea ar fi putut constitui o analiză solidă dacă erau susținute cu:
• date contextualizate (nu doar statistici aruncate),
• comparații internaționale,
• mecanisme explicate (cum se produce concret „validarea falsă”?).
5. Concluzie
Este un text:
• lucid în intenție,
• pertinent pe alocuri,
• dar excesiv în judecăți și insuficient argumentat.
Dacă ar fi temperat retoric și întărit analitic, ar putea deveni un eseu critic foarte bun. În forma actuală, rămâne mai degrabă un pamflet cultural cu accente juste, dar vulnerabil la contestare.
Dacă vrei, pot să-ți rescriu textul într-o variantă mai rafinată, păstrând ideile, dar crescând nivelul de rigoare și impact.