Zilele acestea, la Sibiu, în perioada 20-26 iulie, are loc ediția a V-a a Festivalului Musica Ricercata, una cu totul specială întrucât celebrează acum, în 2023, o sută de ani de la nașterea unuia dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX, György Ligeti, originar din Transilvania, născut aproape de Sibiu.
Numele festivalului, Musica Ricercata (tradus muzică cercetată), provine chiar din titlul unei compoziții create de acest artist.
György Ligeti a devenit unul dintre cei mai importanți și influenți compozitori din istoria muzicii și datorită integrării partiturilor sale în cultura pop, ele fiind utilizate de regizori de calibru precum Stanley Kubrick, în filmele „2001: A Space Odyssey”, „The Shining” și „Eyes Wide Shut”, de Martin Scorsese în „Shutter Island”, de Tim Burton în „Charlie and the Chocolate Factory” și de Gareth Edwards în „Godzilla”. Există și o controversă în jurul acestui subiect: Kubrick ar fi folosit Requiem și Lux Aeterna în „Odiseea spațială” fără acordul lui Ligeti, compozitorul aflând abia mai târziu prin intermediul unui prieten. El nu s-a mulțumit cu prestigiul și imensa publicitate pe care filmul, peste ani devenit cult, i le făceau și l-a dat în judecată pe Kubrick, reușind să obțină suma de 3000 de dolari, una importantă pentru acei ani. De altfel, ca povestea să devină peste timp și mai controversată, György Ligeti a declarat ulterior incidentului că a văzut filmul și i-a plăcut foarte mult.
Revenind la eveniment, Gabriel Bebeșelea (originar din Sibiu), dirijorul principal al Filarmonicii „George Enescu” din București și directorul artistic al acestui festival, a conceput denumirea acestei ediții, Ligestezia, ca pe un joc de cuvinte rezultat din contopirea numelui Ligeti cu „sinestezie” – capacitatea de a vedea culori atunci când auzi sunete, o abilitate senzorială extrem de rară pe care legenda spune că însuși Ligeti o deținea. De altfel, pe tot parcursul festivalului spectatorii au avut ocazia să devină ei înșiși „muzicieni”, interpretând una din cele mai cunoscute piese ale lui Ligeti în fiecare seară la ora 19:23 (simbolizând anul nașterii lui): Poem simfonic pentru 100 de metronoame, fiecare metronom reprezentând câte un an trecut de la nașterea compozitorului.
Poem simfonic este un exemplu dus la extrem al fascinaţiei lui Ligeti pentru maşinării: aşa-numita muzică mecanică, bazată pe regularitatea ritmică a diverselor mecanisme, în principal ceasurile.
Premiera lui a avut loc la Hilversum, în 13 septembrie 1963, cu el însuşi dirijor. Conform indicaţiilor, cele 100 de metronoame din piesa cu un titlu, evident, ironic trebuiau manevrate de doi sau mai mulţi „interpreţi” care, odată ce porneau metronoamele reglate la viteze diferite, urmau să părăsească sala. Nu a fost un experiment deloc pe placul publicului, care l-a considerat drept un vacarm inutil. Abia peste mulți ani, Ligeti avea să explice intenția lui de ridiculizare a formulei mult prea rigide de desfășurare a concertelor din acea decadă:
„Ideea formală a piesei este aceea a unei interacţiuni între ritmurile individuale periodice determinate şi o structură poliritmică generală cumulativă. Deşi structura generală ritmică este indeterminată la nivel intermediar – rezultatul adăugării diverselor durate ale perioadelor individuale este accidental. Cu toate acestea, ea este determinată la nivelul superior al dezvoltării temporale a formei ca întreg. Această formă numără trei faze: mai întâi uniformitatea, apoi structurarea progresivă şi, din nou, uniformitatea. La început, uniformitatea este rezultatul unei ştanţări colective, în timp ce la final ea provine din acel tic-tac periodic al singurului metronom rămas. Cele trei faze nu au limite distincte: evenimentul ritmic trece imperceptibil dintr-o fază într-alta. Aparent un procedeu continuu, el constă în realitate din momente discontinue, căci metronoamele individuale se opresc brusc, fiecare separat. Atunci când în faza dispersată nu rămân decât câteva instrumente, discontinuitatea poate fi auzită, iar momentul cel mai frapant este când se opreşte şi ultimul metronom.”
Toate evenimentele acestui festival aduc publicului o experiență senzorială care îmbină sunetul și culoarea, într-un cadru aparte al multiculturalismului transilvănean.
Festivalul durează șapte zile, echivalentul celor șapte culori ale curcubeului. Fiecărei zile îi coincide o culoare din ROGVAIV, iar locul de desfășurare al evenimentelor este iluminat corespunzător. De la aceeași abilitate senzorială a fost inspirat și motto-ul ediției: „Privește sunetul, ascultă culoarea!”
Publicul a avut ocazia să asculte, pe lângă compozițiile lui György Ligeti, muzica unor compozitori de seamă care l-au influențat sau i-au fost alături în viața componistică: Girolamo Frescobaldi, Béla Bartók, Sándor Veress, György Kurtág, Peter Eötvös. Tabloul sonor al Sibiului și al Transilvaniei este completat de ariile unor muzicieni celebri care au activat în această zonă: Michael Haydn, Carl Ditters von Dittersdorf, Ján Levoslav Bella, Norbert von Hannenheim, Wolf von Aichelburg, Carl Filtsch. Lor li se alătură personalitățile extraordinare ale culturii autohtone: Emil Hurezeanu (ambasadorul României la Viena), Mircea Cărtărescu, violonista Alexandra Tîrșu, Daniel Ciobanu (cel mai important pianist român din tânăra generație), Radu Vancu, dirijorul Clemens Schuldt și „vorbitorincii” Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea.
Evenimentul-vedetă, de la sine înțeles, a fost dialogul de sâmbătă seara (22 iulie) din sala festivă a Bibliotecii Astra, neîncăpătoare, dintre Mircea Cătrărescu și Radu Vancu.
Discuția celor doi a gravitat în jurul romanului Theodoros, cel mai ambițios proiect literar al scriitorului bucureștean de până acum. Temele și subiectul romanului sunt atât de vaste încât nu au putut fi acoperite în cele două ore, într-o sală umplută până la refuz pe o zi caniculară, dar două idei au ieșit în evidență și ele sunt atât de actuale încât străbat dincolo de miza romanului. Prima dintre ele este eterna dilemă fără răspuns, aceea a profesiei de scriitor. Există ea sau e doar un hobby? Aici, Mircea Cărtărescu a apelat foarte abil la parabola salingeriană a fraților Glass din nuvela Dulgheri, înălțați grinda acoperișului, când Buddy merge să se înroleze în armată și pe fișa de înscriere, la profesie, completează: scriitor. Atunci, genialul său frate, Seymour, îl întreabă perplex: „Profesie? Credeam că scrisul este religia ta!” Și a doua dezbatere importantă a serii nu a putut ocoli subiectul fierbinte al scriitorului ca inteligență artificială. Va reuși vreodată să dobândească o conștiință proprie și să înlocuiască artistul în carne și oase? Mircea Cărtărescu nu se simte alarmat în această privință, parafrazând un regizor foarte în vogă în acest moment, Christopher Nolan: „Nu mă tem de progresul inteligenței artificiale, ci de regresul inteligenței naturale.”
Imediat, a doua zi, vizibil și pe drept impresionat de evenimentul festiv pe care l-a moderat, scriitorul sibian Radu Vancu a postat următoarele cuvinte emoționante pe pagina de Facebook:
„N-am văzut niciodată sala asta atât de plină, din 1994 încoace, de când merg acolo. E și sala în care îl citeam, prin 1994-95, pe Cărtărescu – alături de Petru Trăscăian (și el aflat în public aseară). Cum am mai povestit, Petru & prietenul nostru comun, Ilie, sudor decât care n-am văzut pe nimeni să iubească mai pătimaș literatura (știa pe de rost zeci după zeci de pagini din treimea lui supremă, Proust-Cioran-Cărtărescu), au fost cei care mi-au pus în mână cărțile catalitice ale adolescenței mele: ‘Nostalgia lui Cărtărescu’, ‘Arta Popescu’ a lui Cristian Popescu, ‘Ieudul fără ieșire’ al lui Ioan Es. Pop. Scriitori & cărți față de care am și acum o reverență absolută. Și care mi-au arătat, toate, că literatura e mai mult decât literatura. În exact același fel în care omul e mai mult decât omul. Asta am simțit cu toții aseară, sunt sigur: că literatura descrie lumea & trece dincolo de ea. Că documentează realitatea – și o iluminează. Că peste toate ale realității, bune & rele deopotrivă, literatura desface curcubeul ei iluminat. (Cam cum se desface creierul iluminat peste bunele & relele cărnii.) Asta se poate vedea obiectiv, în poza asta: oameni zâmbind iluminați de bucuria literaturii. Sute de oameni – iluminați de literatura unui singur om.”
Surse: http://www.musica-ricercata.com
https://www.facebook.com/EnsembleMusicaRicercata/
György Ligeti – Requiem:
