LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (LXI)

februarie 20, 2026 8:43

Distribuie:

LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (LXI) | CERTIFICATE DE TOXICITATE – CERTIFICATE DE ONESTITATE | Partea II: CARE ESTE DIFERENȚA DINTRE… O GĂINĂ? ARE DOUĂ PICIOARE PARALELE, MAI ALES… DREPTUL (PENTRU CONSERVATORI) / STÂNGUL (PENTRU PROGRESIȘTI)!…

1. Lămuriri rău-prevestitoare…

Titlul acestei părți a II-a pare desprins dintr-un delir de oligofren… Aparențele, ca întotdeauna, înșală!… „Absurdul” punerii problemei diferenței dintre… o găină reflectă pe deplin (cred eu!) atitudinea opiniei publice – de la noi dar și de aiurea – față de „năstrușnicele” device-uri oferite de rețelele sociale (tot o formă de mass-media!), la dispoziția noastră… azi. La dispoziția noastră, recte a tuturor, indiferent de vârstă! (sic!)… Tema delicvenței juvenile (dusă la paroxism = criminalitatea juvenilă) este și nu este de strictă actualitate… „Este”, pentru că – se pare – s-a ajuns la un nivel care frizează absurdul și… indignarea generală corespunzătoare. „Nu este”, pentru că aceasta nu pare a fi apanajul exclusiv al actualității: delicvența juvenilă s-a manifestat, în felurite chipuri și cu variante și intensități variabile, de-a lungul întregii istorii omenești. Problema fundamentală nu rezidă în faptul că „este” sau „nu este”, ci în găsirea de soluții (explicative și preventive). „Paralelismul picioarelor găinii” ne sugerează că, din nou, societatea „sare peste cal”… „Calul” nu e fapta ca atare, ci atitudinea noastră față de ea. „Paralelismul” de care vorbeam trimite la separația tranșantă dintre două atitudini (aparent ireconciliabile), un fel de „cea!” și „hăis!”, vis-a-vis de sursa ipotetică a răului contemporan, exagerată până la a fi considerată dacă nu unica, cel puțin, cea fundamentală: rețelele de comunicare socială. De aici, confruntarea dintre cei ce sugerează o cenzură drastică și cei ce consideră așa ceva o exagerare și, în orice caz, nu o soluție a problemei. „Piciorul drept al găinii” ar fi o atitudine „conservatoare”: interzicerea accesului la aceste „rețele” pentru puștimea și tineretul (până pe la vreo 16 ani?…). „Piciorul stâng al găinii” ar fi o atitudine „progresistă”: djaba se interzice „fructul oprit”; se va găsi destul de repede un „înlocuitor”. Ambele soluții „paralele” nu observă că nu „instrumentul” e de vină, ci cei care-l folosesc, respectiv, conținuturile puse în circulație… Instrumentul nu poate fi anulat dar conținuturile pot fi „modelate”…

2. Două tipuri de explicans (concurente sau / și conjuncte): psiho-patologia înnăscută (congentială) vs. psiho-patalogia dobândită? I.e., familia și / sau anturajul?

Când un tânăr (puber/adolescent) de 13 ani (!) mărturisește cu nonșalanță – în fața anchetatorilor – că a plănuit din timp o crimă asupra unui semen de cam aceeași vârstă (15 ani!), motivând… invidia, după primele momente de uluială, începi să-ți pui anumite întrebări… Când – și mai recent (!) – un adolescent (?) de vreo 15 ani, punându-și teribilismul la încercare, ca urmare a „sfaturilor” de pe Tik-Tok, incendiază niște automobile dintr-o parcare, doar așa… „să crească în ochii” platformei amintite… nu-ți mai pui întrebări, ci te iei cu mâinile de cap… Mai ales că aceste cazuri nu mai sunt singulare!…

O fi cât o fi omul un animal-instinctiv, predator (mai mult decât am crede noi azi), totuși amprenta mediului social, în care se naște și trăiește primii ani de viață, nu poate fi ignorată. La o vârstă atât de fragedă (cazurile notorii de față) încă nu se poate invoca (mai ales azi) culpabilitatea școlii ca mediu formativ de lungă durată. Evident, pre-există un anturaj familial (cum o fi el!) și un anturaj extra-familial relativ limitat, restrâns în perioada copilăriei. Tot evident, în cazuri de psiho-patologie înnăscută (defect genetic…) treaba e a profesioniștilor în domeniu. Dar în cazul psiho-patologiei dobândite (fără a exclude categoric pe cea congenitală), cercul de competențe se extinde mult, practic, la nivelul tuturor oamenilor cu capul pe umeri.

S-a spus – cu multă emfază – că „familia este celula de bază a societății”; s-a atribuit „zisa”, clasicilor marxismului; toate dovezile conduc spre autori mult, mult mai vechi… În orice caz, cel care a avut, în premieră, această idee „genială” s-o fi gândit să folosească metafora „celulă” spre a sugera ideea de „temelie”; apoi a mai adăugat și calificativul „de bază” spre a comite un semi-pleonasm… În realitate, nefericitul „inspirat” a comis un cras umor negru, involuntar! Știm cu toții care este sensul prim al cuvântului „celulă”: un spațiu de penitență, un spațiu care îngrădește drastic libertatea. Și atunci… „adevăr zic vouă!”, iar ca să-l ducem până la ultimele consecințe, trebuie să reamintesc că nimeni nu-și alege – înainte de naștere – nici familia, nici locul, nici momentul, nici statutul social-economic al „celulei” în cadrul căreia vine pe lume! Ne „trezim” într-o lume gata făcută, fără să fi fost întrebați (înainte!) dacă o vrem sau nu, sau chiar dacă o merităm sau nu… Nu e absurdă nici interogația dacă părinții își merită copiii p care-i au și nici dacă acești copii își merită, la rândul lor, (părinții) familia în care au „picat” pe lume. Un scurt corolar la cele zise: ungurii au o vorbă care sună cam așa „… copii mici, necazuri mici; copii mari, necazuri mari…”. Realitatea zilelor noastre vrea cu tot dinadinsul să contrazică această reflecție…

Mai mult, noțiunea de „familie” s-a relativizat foarte mult: în mod tradițional, plecându-se de la faptul obiectiv că orice ființă umană trebuie să aibă și o mamă și un tată (din punct de vedere biologic), familia este uniunea – prin căsătorie (!) – cu forme legale (i.e., la biserică și/sau la primărie) a unui bărbat cu o femeie; formula standard a „civilizației desăvârșite” fiind familia monogamă (și cu cât mai mulți copii, dacă e posibil…). Ce departe sunt realitățile lumii noastre de acest „ideal” (considerat de origine creștină… dar numai considerat, nu și dovedit…)! Argumentul științific era că, din momentul nașterii și până la o anumită vârstă (pe care eu nu o pot preciza!), copilul este – în mod obiectiv! – profund legat de mamă. Despre tată… Latinii nu au fost tâmpiți când – în Codul juridic roman – decretau: „Pater semper incertus est… Mater semper certa est”. Și totuși… azi… și cu privire la mamă, nu mai putem băga mâna în foc… Gândiți-vă la mamele-surogat, la fecundarea in vitro (cu donatori / genitori, de ambele genuri, anonimi – la cererea legislației!). Apoi la familia monoparentală – cu greu recunoscută, în fine, de țările mai avansate), unde „unicul părinte” poate fi de ambele genuri. Situația de „mono” se poate datora multor cauze, cele mai multe triste, extrem de triste (n-am chef să le mai înșir aici… veți înțelege!). La aceeași situație de „mono” se poate ajunge și prin adopție, apoi, prin plecarea unuia dintre „genitori” la lucru, „afară” (cazul Românicăi este notoriu). Ba, pot „pleca la lucru” ambii părinți și atunci – de cele mai multe ori – „intră bunicii în pită” (unde mai există…) sau alte rude (la fel…). Pot exista și familii / instituții de adopție, în anumite cazuri-limită. Situațiile sunt – în genere – de o varietate foarte mare. Dar, în general și conform cutumei juridice, există tendința ca „organele în drept” să încredințeze mamei sarcina „legală” de creștere a copilului / copiilor, din motivele obiective, arătate mai sus. Dar pot exista și excepții. Ca să nu mai punem la socoteală și abolirea drepturilor parentale – prin lege – în cazuri de „familii” anomice (la noi, cazuri în creștere vertiginoasă și… oare, datorită căror factori?… Ghici ghicitoarea mea!).

To sum up (vorba englezului)… n-am de gând aici să recurg la o „analiză științifică”, la „studii de caz”, la etalarea unor poziții „docte / academice” ș.a.m.d. Nu e treaba mea, nu e de competența mea… Cei care mă cunosc știu prea bine că sunt adeptul feroce al personalizării punctelor de vedere, recte, dacă nu pot emite o opinie personală (chiar strict personală), la care cred că am dreptul și în care cred sincer, atunci mai bine mă las păgubaș și tac dracu’din gură… Ce vreau – în esență – să spun?

Pornisem, în acest material, de la „disecarea” (strict personală) a „binomului familie-anturaj” așa cum cred că se pune problema LA NOI (în Românica actuală). Nu voi putea evita unele referiri la ceea ce se petrece „afară”. Dar problema „cauzelor” și „vindecării” (ce utopie!) delicvenței juvenile, problemă devenită foarte acută în ultima vreme la noi, este extrem de complexă și deci prezintă riscurile unor simplificări (chiar supra-simplificări!). De aceea, al doilea membru al „binomului”, recte, anturajul, va deveni subiect de „meditație” într-un material următor. Prefer acum să mă „focussez” (!) pe contextul familial, pornind – așa cum am spus – de la o optică strict personală și „aruncând”, în arena cu lei a opiniilor lumii, câteva idei proprii, pe care mi le asum pe deplin…

3. Românica este încă profund tributară unei civilizații și culturi „tradițional-arhaice” (…tradiționaliste!), pe fondul moștenirii unui „ruralism agricol” de ale cărui avataruri nu ne mai putem odată dezbăra

S-a spus că în ultima vreme, la noi, populația urbană a depășit-o pe cea rurală (i.e., puțin peste 50 % din populație trăiește azi „la oraș”). Dar, tot în același context, se menționează și faptul că – teritorial! – spațiul rural este covârșitor mai mare decât spațiul urban (și asta spune ceva!). Bașca, faptul că – spre deosebire de alte țări europene (cu foarte puține excepții) – societatea românească involuează (sic!) spre o resuscitare a religiozității (în speță, cea ortodoxă!), spre o recădere în obscurantismul habotnic și superstițios, pe fondul „visului ascuns” (dar și utopic) al unui stat teocratic!? Mi-ar plăcea să mă înșel dar… realitățile mă contrazic!… De aceea îndrăznesc să avansez următoarele păreri (personale!):

(i) A mai considera familia – în paradigma tradițională / „tradi-națională” – dar în contextul vieții contemporane, ca având statutul și rolul inoculat de „celulă de bază a societății”, este o eroare! „Clanul strămoșesc”, unde co-existau mai multe generații, unde cel mai bătrân (de obicei, de gen masculin) era „conducătorul absolut”, nu mai există decât în rare situații. De obicei, în spații sociale restrânse și de sorginte rurală. În alte părți ale lumii, un astfel de „clan” supraviețuiește în medii (nu neapărat rurale), care se revendică „nobiliare” sau pur și simplu… mafiote, interlope… Da!, o astfel de poziționare a celui venit pe o asemenea „micro-lume” asigura securitatea, controlul dar și viitorul progeniturilor. În joc era averea care trebuia păstrată cu orice preț și eventual, mărită! Chiar și factorii formativi-educativi erau destul de rigizi; de multe ori, statutul social și eventuala profesiune se transmiteau „din tată-n fiu”.

(ii) Azi, cel puțin la noi, asistăm la o situație „bi-polară”. Moștenirea trecutului recent (nu e o scuză, ci o realitate!), inadaptarea la noul tip de societate (un capitalism încă în faza primitivă), cronicizarea (cu multe episoade acute) a situațiilor-limită, mai ales economice, impactează negativ pe „cei mici”, chiar până la vârste considerate adulte (!). Aici polaritatea constă în următoarele: (a) Pe de o parte, tot mai multe „familii” sunt dezagregate. Situația economică precară, chiar marginală (!) duce la o „presiune” nedorită: conflicte, uneori grave, între adulții pe post parental, alimentate de alcoolism, somaj, în genere, de nesiguranța gravă a zilei de mâine, toate duc la o „schilodire” a copilăriei. Mai ales când cei mici văd cum lucrurile stau mai bine în alte familii. Asistăm la constituirea unui climat pro-infracțional: „dacă nu te ajută nimeni, atunci te ajuți singur”! Aici apare ceea ce aș numi „analfabetism funcțional parental”: știi că ești părinte, dar nu înțelegi ce trebuie făcut în această calitate! Acesta este polul extrem negativ! (b) Pe de altă parte, există familii unde bunăstarea „dă peste margini / limitele bunului simț”: familii foarte avute, cu părinți cu funcții importante (social-economic-politic), tot mai „obiectiv (?) înstrăinați de progenituri și care cred că banii – puși la dispoziția „juniorilor”, cu multă larghețe – pot înlocui climatul familial obligatoriu-sănătos, mai ales la anumite vârste „critice”. Cazul „de școală” al lui Vlad Pascu (arhi-cunoscut la noi) este peremptoriu pentru un alt tip de analfabetism funcțional parental. Deosebirea între (a) și (b) constă în faptul că, în prima situație, lipsurile (trăite dramatic, comparativ cu ceea ce „văd la alții”) sunt o cauză potențială a delicvenței juvenile; în a doua situație, supra-abundența materială generează iluzia că-ți poți permite orice, inclusiv plictisul existențial (!) și, de aici, întâlnirea de nedorit cu „organele”… Acesta este un alt pol extrem negativ!

(iii) Tot un fel de situație „bi-polară” (cu iz de paradox) apare în lumea noastră (să-i zicem, occidentală). În lumea – cu adevărat – occidentală (mai ales cea nordică și anglo-saxonă), tinerii, de la o vârstă relativ „fragedă”, se separă de „culcușul cald” familial: vor să trăiască independent, să se întrețină singuri (vise, vise, vise!…), să-și ia viața în mâinile proprii, cât mai rapid: își caută de lucru sau, dacă sunt la studii (unde e posibil), fac „pe dracu’n patru” să fie independenți (cu sau fără ajutor din partea familiei). Este o cale de maturizare mai rapidă și șansa de a se responsabiliza. O fi bine, o fi rău… eu, personal, nu știu… Aici șansa de a aluneca pe panta delicvenței / infracționalității pare a fi mai mică. Responsabilizarea – fie ea și precoce! – are un caracter formativ și auto-educativ mult mai puternic. (Părerea mea!). Dar există și situații în care tinerii trăiesc pe lângă familie („la mama acasă”) până sunt chiar „supra-copți” (exemplul Românicăi și al Italiei – după statisticile oficiale U.E.!). Explicația nu poate fi decât una economică (?) – în ultimă instanță! – căci somajul în rândul tinerilor este apăsător (și în lumea dezvoltată-economic). De fapt, cred eu, aici avem de-a face și cu o gravă discordanță între cererea reală de muncă din partea societății (post-industriale, chiar post- comunicaționale / informaționale) și ceea ce „deversează” sistemul educațional-instrucțional pe piața muncii… Această discrepanță poate fi și ea un factor generativ al delicvenței / infracționalității.

Ergo: familia contemporană nu mai poate fi culpabilizată așa cum mulți o fac azi cu prea multă ușurință. Vârsta tânără, chiar cea „a maturității” nu poate fi determinată strict calendaristic! Că-i vorba de 14 ani, 16 ani, 18 ani, 21 de ani etc., va fi o serioasă bătaie de cap pentru juriști spre a determina pragul de la care cineva se face responsabil în fața legii! A spune că ești responsabil din momentul în care „conștientizezi” fapta și consecințele sale este ceva nebulos! Dar faptele (unele abominabile) rămân fapte! Și consecințele lor dramatice (destine frânte, de ambele părți!)… Ce-i de făcut? Întrebare aproape fără soluție…

Spuneam că atunci când venim (neîntrebați!) pe lume, găsit un establishment gata făcut. Ori ne adaptăm la acesta, ori ne ia dracu’… That’s not the question, that’s the problem! Cum procedăm? E o altă mare întrebare la care voi încerca să schițez un răspuns personal în materialul următor… Repet, nu am epuizat nici pe departe problema în discuție, nici n-am această pretenție… Dar, undeva în adâncul obidei mele se profilează ceva ce merită discutat: azi nu familia, ci anturajul contează! Într-o societate care se aglomerează, însingurând individul (întotdeauna, unic și irepetabil!) fiecare „nou venit” nu va găsi „o ancoră” (fie ea și iluzorie) decât în anturajul imediat și apoi, de proximitate mai largă, unde, la orizont, rânjește nu naturalul, ci artificialul!

În concluzie, boieri dumneavoastră, vă invit să reflectați asupra celor două citate:

Efectul educaţiei persistă
Şi poate peste ani dă roadă:
Micuţii şoimi din era comunistă
Ajuns-au azi păsări de pradă. [epigramă de Ion Teodorescu din Antologia epigramei româneşti, 2007]

și

Dacă oamenii s-ar fi născut cu aripi, ar fi devenit păsări de pradă. În niciun caz îngeri.[aforism de Ionuţ Caragea din Revista ASLRQ, nr. 2 (2015)].

No, SERVUS dragilor!

Citește și: