Continuăm seria de confesiuni din pușcărie ale contabilului Brian Gheorghe Marcoci (57 de ani), condamnat la 8 ani de închisoare de către judecătorul Florea Marinel pentru evaziune fiscală în formă agravată şi continuată și constituire în grup infracțional organizat prin sentința pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în luna mai, 2018, rămasă definitivă și după epuizarea a aproape tuturor căilor de atac, pusă în aplicare din 14 februarie 2026, întrucât, în toată această perioadă, a stat ascuns (la propriu) în UK.
- VEZI AICI RECHIZITORIUL încheiat la 15.09.2016
- VEZI AICI SENTINȚA PE FOND pronunțată pe fond de Tribunal Arad pe 15.02.2018
- VEZI AICI SENTINȚA DEFINITIVĂ A CURȚII DE APEL TIMIȘOARA DIN 14.03. 2018
O scurtă precizare raportată la „replicile din culise”
Înainte de a da curs scrisorii deținutului căruia i-a mai rămas din carieră doar legenda, din drepturi doar cel la corespondență controlată iar din viață ceea ce va urma după 8 ani de pușcărie, se cuvin niște clarificări survenite ca urmare a publicării primelor două episoade sub forma unor reproșuri la mâna a doua… a treia… faze de-astea, de „arădeni asumați”.
Știu că s-au sesizat judecătorii magistraților (CSM… CAB… n-am înțeles exact) – în sens empatic și-au sesizat colega ieșită la pensie… că doar nu altfel?! – și au rugat-o (că ce altceva poți să-i faci unei magistrate ieșită la pensie… mai ales colegă?!) să scrie, și dânsa, un punct de vedere.
N-are chef… nici timp de pierdut cu asta – o-nțelegem perfect din punct de vedere subiectiv și ne dorim (cu toții, cred!) să ajungem la un asemenea nivel de imunitate, însă, obiectiv vorbind (no… cum să zic?) nu toți suntem magistrați ieșiți la pensie.
„Drepturilor la replică” – sau ce-or fi astea – gen „zi-i la ăla că nu eu am dat sentința” sau „vezi că 68 de mii de euro erau altă valoare în anii 2012-2014” n-ai cum să le răspunzi altfel decât tot obraznic.
Condamnații nu înjură judecătorul, ci pe cel care i-a adus în fața lui – adică pe procuror (chiar dacă e o legendă ușor amendabilă… aia e) – iar când îl duce de două ori, și resentimentu-i dublu.
Iar cei 68 de mii de euro de fapt sunt vreo 11 mii… și chiar 68.000 să fie: în 2012 euro era la 4,4581 iar acum e la 5.2386 lei/euro… ce să-ți povestesc – 8 ani pentru așa ceva?!
Și, da, Florea Marinel – care a băgat la „grup organizat” oameni care s-au văzut prima oară în viață în sala de judecată – a făcut parte din același lot de magistrați ai „Binomului” cu dumneavoastră… înțelegem și asta și n-avem de gând să afirmăm că „asta-i ceva rău”… Ce-i de nerecunoscut aici?!
Alții se mândresc cu asta.
EPISODUL 3 al confesiunilor lui Brian Marcoci
Un alt aspect foarte grav ca și probă aflată la dosarul în cauză, menționată și în sentința finală de la CATM, este și episodul în care și procurorul, și polițistul de caz se dovedesc a fi ori incompetenți din punct de vedere fiscal, ori s-a vrut a se face ceva în mod intenționat! Conform folcolorului propriu, „ei muncesc prin infractori”, iar acum au ales un „expert contabil” care la „calculul prejudiciului TVA” să-l calculeze și în amonte, și în aval pentru aceeași factură.
Aici chiar vorbesc în calitate de expert contabil cu peste 30 de ani de profesie: de un caz în care statul român vrea să încaseze „prejudicii” atât de la o emitere de factură, cât și de la calculul de deducere al TVA-ului. Exemplu concret: firma X emite o factură, iar statul calculează și cere plata TVA-ului aferent acelei vânzări (TVA în amonte). În același timp, firmei care a primit factura i se refuză dreptul de a deduce acel TVA, statul încadrându-l din nou ca TVA nedeductibil (TVA în aval). Practic, statul taxează aceeași tranzacție de două ori la capete diferite, anulând dreptul de deducere – o practică abuzivă de dublă impunere, care este inacceptabilă și interzisă din punct de vedere fiscal într-un stat de drept. Am astfel o întrebare simplă pentru cititori: cum rămâne cu acest «stat de drept» în contextul acestor practici, unde procurorul și polițistul de caz se fac complici direcți cu inculpații pentru a încasa, în mod nejustificat și nelegal, sume de bani mincinoase?
Astfel: pentru ei sunt considerate „sume atrase” ca și prejudicii reale, sau sunt chiar ei „infractorii, cu legea în mână, scrisă de ei”. Care este scopul real de a minți și încasa aceeași sumă de bani de pe o factură de 2 ori?
Nu trebuie să fii economist de profesie ca să înțelegi acest mecanism de abuz făcut în mod intenționat de către procuror și polițistul de caz, prin validarea unei sentinte judecătorești: ei aplică „legea lor” , disproporționat față de prejudiciul real și atragerea răspunderii mai multor persoane, sub titlul pe care îl poartă. Ei dețin puterea, fără a răspunde în fața nimănui.
Trebuie să mai menționez un aspect foarte grav constatat de mine în ambele procese, în mod ironic fix cu același procuror și acelasi inculpat mincinos și manipulator,
și anume, faptul că procurorul NU a strâns nicio dovadă pusă de mine la dosarul în cauză, încălcând astfel chiar art. 5, alin. 2 din CPP, unde se specifică foarte clar: organul de urmărire penală este obligat să strângă și să administreze toate probele, atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului.
Vreau să îi cer doamnei procuror, în mod public, să îmi prezinte o singură probă depusă de mine la dosarul în cauză care să fie reținută în favoarea mea și recunoscută de judecător.
Astfel, procurorul de caz, în ambele dosare, nu a discutat niciodată cu mine pentru a-mi aduce la cunoștință faptele de care sunt acuzat sau probele existente la dosar
Eu niciodată nu am cunoscut-o pe procuroare înainte de arest și, ulterior, când s-a dat decizia/sentința finală de condamnare. Acest principiu, de a strânge în mod obligatoriu probe și în favoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere, este reglementat de art. 100 alin. (1) din Codul de Procedură Penală.
Mai mult, abordarea este susținută și de Constituția României, care prevede clar că procurorii trebuie să își desfășoare activitatea respectând cu strictețe principiile legalității și imparțialității. Concret, procurorul trebuie să fie loial față de lege în aflarea adevărului, nu să se comporte ca un inchizitor care forțează acuzarea fără probe legale. Condamn public încălcarea Art. 6 din CEDO, ce garantează dreptul la un proces echitabil. Doamna procuror a făcut acuzarea mea care a dus la condamnarea dată de Tribunalul Arad fără a exista concret o singură dovadă sau probă certă precum că eu, Marcoci Brian, am făcut evaziune fiscală și că mi-aș fi însușit prejudiciul rezultat.
Vreau să mai specific un aspect de care cred că, uneori, chiar și unii procurori și judecători nu țin cont.
Pentru ca o persoană să fie acuzată de o faptă de evaziune fiscala, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții esențiale: 1. Să existe fapta penală și 2. Să existe prejudiciu – prejudiciu care trebuie dovedit clar prin rapoarte de expertiză și/sau alte probe fiscale.
Atât în primul proces cât și în al doilea, eu personal am demonstrat că nu am emis facturi sau alte acte cu scrisul și semnătura mea, ca faptă penală comisă de mine, iar în procesul al 2-lea nu există nici prejudiciu fiscal din care să se deducă că eu am beneficiat de bani de la statul român. Mulți confundă codul fiscal tratându-l ca și taxe / impozite de plată, mai mult pentru că așa spune un raport fiscal făcut de o instituție de stat, tot în favoarea statului (din august 2025 deja există o decizie CCR unde aceste abuzuri de rapoarte fiscale nu mai sunt probe în instanță!)
În concluzie: în primul proces am fost acuzat de cheltuieli nedeductibile fiscal, nicidecum de fapte penale în mod real săvârșite de mine. Da, îmi asum unele cheltuieli nedeductibile fiscal și am fost de acord în instanță, printr-un raport de expertiză separat, să le plătesc – ceva firesc. Dar nu îmi asum că eu, în calitate de contabil pentru doi inculpați, să fi comis vreo faptă penală pentru cinci inculpați, inclusiv pentru o persoană, Cotar Ioan, care nu a fost niciodată la proces și eu nu l-am cunoscut niciodată, să fiu tras la răspundere pentru faptele lui.
Ulterior a fost dovedită această faptă penală și recunoscută chiar de inculpatul Cotar Ioan într-un proces separat, dar instanța a decis că tot eu trebuie să plătesc inclusiv fapta lui, deși el a fost scos din procesul meu penal. Este ilogic și incredibil cum poate instanța să considere că eu am spus în instanță și la procuror că achit ce am de plată fiscal, nu ca faptă penală, în condițiile în care procurorul a spus că nu îl interesează plata presupusului prejudiciu.
Rog cititorii să se păzească de acest pericol și mai ales pe contabilii care țin evidența pentru clienții lor să înțeleagă că pot fi acuzați oricând de procurori și judecători pentru anumite fapte penale săvârșite de clienții lor!
Pare logic ce se întâmplă cu justiția din România?
Actul fiscal „factura” ca și act primar trebuie să îndeplinească două condiții: 1. Forma actului și 2. Fondul legal al actului, astfel încât să poată fi supus inregistrării contabile. Dacă forma corespunde (există o factură originală), care este înregistrată de contabil în firma clientului, atunci acea factură, în mod real, nu trebuie să atragă răspundere penală pentru contabil: din punct de vedere al fondului legal al actului primar, factura ține de norme contabile și nu penale.
În cazul meu, acele acte primare făcute de clienții mei, inclusiv ceilalți inculpați, au fost atribuite inclusiv mie, ca și contabil, într-o abordare pe care o consider ilogică și nejustificată juridic. Astfel, în concluzie, forma actului este imputabilă emitentului ca faptă penală și ajung să întreb public atât procurorul și judecătorul, concret; care este fapta mea penală în cele două procese, eu ca și contabil, care am declarat actele și le-am transmis la ANAF la închiderea lunii? Pot fi supus fondului legislativ pe Legea contabilității nr. 82, eventual doar prin amendă sau prin corectarea declarațiilor în urma controlului, nicidecum prin răspundere penală.
Aceste aspecte, din păcate, nu sunt discutate suficient nici de procurori, nici de judecători, și nici de cei care ar trebui să apere profesia de expert contabil și să o analizeze obiectiv în raport cu legile aplicabile.
În aceste condiții, se pune întrebarea dacă orice expert contabil poate fi acuzat de ANAF sau de procurori pentru fapte penale, în contextul aplicării Legii contabilității și al modului în care sunt interpretate evidențele contabile.
Este într-adevăr atât de riscantă meseria de contabil, încât orice declarație sau document transmis de un client poate deveni, prin interpretare, faptă penală atribuită contabilului?
În încheierea acestui episod vă rog să mă contraziceți doar pe bază de argumente, pentru că este posibil ca și eu, dintr-o perspectivă subiectivă, să greșesc involuntar. Solicit argumente logice și legale. În orice caz, eu consider că sunt consecința altor cauze pentru care eu personal nu am explicații, decât faptul că nu m-am supus unor presiuni exercitate de persoane ce fac parte dintr-un sistem pe care îl percep ca fiind excesiv de rigid și formalist, în care se operează cu ideea că instituțiile acționează întotdeauna legal și că nu greșesc niciodată, fie voluntar, fie involuntar, ceea ce creează percepția unei forme de protecție instituțională prin care nu ar exista răspundere reală în anumite situații. „Dumnezei pe pământ.”
Rog cititorii mai curajoși să nu tacă și să vorbească despre presupusele abuzuri care consider că au fost făcute. Eu simt că m-am trezit foarte târziu și, în acest moment, mă percep ca fiind un laș, un fricos, pentru că nu am vorbit la timpul respectiv. (În opinia mea: percheziții SRI fără mandat pe numele proprietarului, server plimbat la SRI Arad, Timișoara, București fără probe, activitate suspendată 60 de zile, declarații mincinoase, sentință la CATM, schimbare de încadrare de la 3 ani la 8 ani, condamnare de 2 ani fără probe, fapte penale, etc.). Din păcate, viața noastră este scurtă și uneori factorul de decizie poate influența decisiv parcursul unei vieți, liberul arbitru în cazul meu fiind limitat de persoane care susțin că aplică legea.
Am crezut în profesia mea. Am fost „tocilar” în timpul facultății, am avut bursă de merit în toți cei patru ani și am ales un drum fără compromisuri, dar am ajuns să fiu prins într-un context pe care îl percep ca fiind generat de persoane fizice care dețin funcții publice, cu alte scopuri și interese decât cele declarate public. Din păcate, am tăcut tocmai pentru că am crezut în dreptatea legii din România, iar acest sistem, pe care îl percep ca fiind centrat pe persoane și nu pe principii, m-a afectat profund. Am ajuns la concluzia că persoana care ocupă un post bine plătit la stat și care beneficiază de privilegii este, în practică, mai degrabă atașată funcției și propriilor mecanisme instituționale decât cetățeanului român sau ideii de serviciu public. În acest context, cetățeanul român, chiar dacă este corect, fie ajunge să nu mai fie auzit, fie, din frică sau resemnare, alege să nu se mai implice.
Consider că statul român are, în esență, legi bune, însă în practică modul în care acestea sunt aplicate depinde de persoane care le pun în executare,
iar uneori aceste persoane par să acționeze mai degrabă pentru protejarea propriei funcții decât pentru aplicarea fidelă a legii sau a interesului public. Repet, nu am nimic împotriva statului român în sine, însă ca cetățean ajung uneori în situația în care simt că nu mă pot apăra de acțiunile unor persoane fizice care ocupă funcții publice prin diverse modalități administrative (delegări, transferuri, numiri fără concurs sau alte proceduri), iar aceste poziții sunt exercitate într-un mod care pare să fie influențat de teama de a-și pierde funcția. Această teamă, în opinia mea, poate duce la decizii care nu mai au ca scop principal protecția cetățeanului, ci mai degrabă protejarea poziției ocupate în sistem. În acest context, percepția mea este că în unele instituții ale statului se poate instala o formă de auto-protecție a funcției, în detrimentul scopului fundamental al administrației publice, acela de a servi cetățeanul.
Câte dintre aceste persoane numite în funcții publice au, în mod real, puterea să se uite în oglindă și să recunoască dacă merită funcția privilegiată pe care o ocupă și dacă răspund corect scopului pentru care acea funcție există, acela de a servi cetățenii statului român, în contextul apartenenței noastre la Uniunea Europeană și al protecției drepturilor omului? Deciziile ar trebui să pornească de jos în sus, dinspre cetățeni către instituții și stat, și nu invers, printr-o logică de sus în jos care poate ajunge să impună constrângeri sau să afecteze drepturile fundamentale ale cetățeanului român.
Am simțit pe propria mea experiență profesională că omul, atunci când ocupă o funcție a statului de control de SRI, se consideră un fel de mic „dumnezeu pe pământ”
În interiorul său pare că poate crește o formă de distanțare și uneori chiar de lipsă de empatie față de oameni. În acea perioadă, în timpul perchezițiilor avute, am simțit că sunt înconjurat de călăi și inchizitori ai statului român care exercitau presiune, cu scopul de a distruge și de a introduce teamă în tine, de a te face să vorbești orice doar ca să scapi de acea stare; 10–15 oameni se uitau la mine direct, ca la ultimul infractor.
Cu referire la aceleași persoane care au fost ulterior la mine acasă, după 2–3 zile de arest la domiciliu, aceeași persoană i-a spus polițistului de caz și mie direct ceva de genul: „hai să aruncăm toate dosarele în mijlocul biroului, să amestecăm toate actele, să ne facem și noi că căutăm ceva”, iar până la urmă domnul polițist de caz a spus că aici totuși nu este cazul. Ulterior am fost cu ei la o altă locație de percheziție, la benzinăria din Păuliș, iar aceeași persoană cu atribuții de SRI a spus ceva de genul: „O, dar ce imobil deții, deja ești mogul de Arad” iar eu i-am răspuns ceva de genul: „vă rog, luați cheile de la respectivul imobil, dar vă rog să mergem și la bancă să semnăm creditul de 240.000 de euro și să plătiți dumneavoastră rata la bancă, să vedeți ce bine este să fii mogul – gratis, iți dau acum”… în continuare susținând că doar a glumit… că lucrează la stat și este OK pentru el.
Am vrut să menționez acest aspect doar din prisma atitudinii lor, foarte siguri pe funcția pe care o au, cu impresia că pot face ce vor și că nimeni nu îi poate acuza de nimic, ca și cum statul îi protejează.
Nu vreau să critic sistemul SRI sau statul; chiar și când am fost la Timișoara și la București, la sediile SRI, am purtat niste discuții foarte civilizate și pe teme strict profesionale și am inteles perspectiva lor: că oamenii trebuie să își facă treaba – tot respectul pentru ei privind acest aspect, evident.
Dar, în legătură cu cazul meu, cred în continuare că am avut oameni poate chiar și mai puțin pregătiți profesional, dar ura și această dezumanizare a ieșit în evidență iar eu, mai prost și naiv, am crezut în acea perioadă că mie nu mi se poate intâmpla nimic.
Nu am comis nicio faptă penală în adevăratul sens al legii!
Poate unele cheltuieli de natură fiscală au fost într-adevăr nedeductibile – însă asta, fiscal vorbind! – și eram dispus să le plătesc, dar din perspectiva mea era cale lungă să mă gândesc că ajung „penal”, mai ales după ce procuroarea de caz a recunoscut în instanță la Tribunalui Arad că unele facturi nu sunt înregistrate și nu sunt declarate la ANAF, nici în amonte și nici în aval, dar că ea totuși consideră că prejudiciul trebuie să rămână, chiar admițând că anumite facturi care au făcut parte din calculul prejudiciului nu existau.
Când am luat cuvântul, am spus: „Îmi pare bine că doamna procuror recunoaște că nu sunt înregistrate aceste facturi. Atunci, care sunt dovezile precum că acel prejudiciu ar trebui să rămână de plată?”
Doamna judecător a râs puțin ironic către dpamna procuror, iar eu, la final, am rămas cu plata unui prejudiciu „real” inexistent.
Întreb și eu acum: totuși, cine este mai mare infractor? Statul că vrea bani de la mine fără probe și mă condamnă la 8 ani de închisoare? Sau doamna procuror, că a adus bani mincinoși, pe hârtie, la bugetul de stat? Din păcate, eu suport în momentul de față aceste abuzuri și ura umană generată de acești funcționari care se presupune că lucrează în interesul Statului Român.
VA URMA
