Îmi pun speranța că ocuparea postului de subprefect de către dr. Doru Sinaci, istoric, va schimba atitudinea autorităților față de imobilitatea în ceea ce privește proiectele de schimbare a înfățișării urbei noastre, ARAD. Monografiile publicate despre aproape toate localitățile județului, inițiativele editoriale, stimularea inserției cărții în exercițiul mental, precum și pasiunea sa pentru spiritul de intelectualitate sunt stimulente pentru o viziune nouă în administrația arădeană. Așișderea, speranța îmi e întreținută de Lazăr Faur, viceprimar, ori de Andrei Ando, director la Consiliul Județean, intelectuali, dedați cu ale scrisului, inși cu viziune și aplecare culturală.
De pildă, așteptăm ca odiseea monumentului Unirii, dospind în curtea unui sculptor brașovean, să se încheie prin plasarea acestuia într-un loc care să amintească cetățenilor că Arad a fost, în 1918, un centru politic de unde s-au declanșat acțiunilor organizatorice ale Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia. Mai așteptăm ca Avram Iancu, acest simbol al libertății românilor transilvăneni, care a devenit mit în toate spațiile montane, locuite din arealul transilvan, să aibă o statuie sau ansamblu statuar demn de județul cultural de la granița țării.
Cu excepția Catedralei Ortodoxe, generația postrevoluționară nu-și poate afișa orgoliul că trecerea sa prin vreme a dat municipiului vreo realizare cu care să se mândrească viitorimea. Proiectele mici nu induc autoritatea și viziunea decidenților. Faptele mărunte de întreținere trec repede în uitare civică. Schimbarea țevilor, spoirea clădirilor, amenajarea parcurilor, sistematizarea străzilor, amenajarea parcărilor și multe altele devin necesități cotidiene, pe care orice administrație fără viziune este nevoită să le realizeze. Proiectele ample sunt inițiate de decidenți (primari, prefecți, președinți, șefi) care doresc să-și amprenteze gestionarea funcțiilor lor prin realizări mărețe.
De exemplu, transformarea Cetății Arad într-un spațiu cultural, istoric și civic a fost o promisiune electorală a fiecărui eșantion politic electoral. E șansa unui oraș să aibă o asemenea arhitectură istorică, atât de bine conservată. Promisiunile au rămas promisiuni.
Așezarea urbei noastre pe râul Mureș, care îmbrățișează Aradul într-o omega provocatoare, constituie o oportunitate pe care multe alte orașe ar invidia-o. Mureșul a rămas fermecător prin naturalețea lui, deși atâtea promisiuni au indus ideea că poate deveni un obiectiv turistic activ. Promisiunile au rămas promisiuni.
Parcul „Lunca Mureșului” e spațiul ozonic care provoacă la o amenajare civică a unei Grădini Zoologice, a unui Muzeu al satului (etnografic), la o mobilare naturii pentru spectacole „în aer liber”, ori loc de joacă pentru copii și de parc pentru plimbări ori activități interactive.
Ieșirile din Arad au nevoie de benzi dublate de circulație. Parcările sunt insuficiente, iar promisiunile pentru o locație subterană au rămas … o promisiune.
Recuperarea însemnelor culturale și economice (Teatrul Hirschl, Fabrica de Avioane, Fabrica de Spirt etc.) sunt, de asemenea, forme de manifestare a autorității administrative a decidenților. Etc.
Toate acestea presupun efort, deranj, inițiativă, proiecte financiare. Dospirea în birouri și alocări financiare salariale crescute asigură funcționarea la ralanti a instituțiilor administrativ – politice. Vrem un oraș schimbat, cu proiecte ample, care să dea generației actuale orgoliul că va intra în istorie prin gesturi mărețe și realizări referențiale.
Cronicarul ar putea scrie: „În anii 2021, pe vremea lui X, în Arad s-au făcut …, s-au amenajat … s-a
construit …”. Mărunțișurile administrative asigură blamarea (în cel mai bun caz –uitarea).
