Roger Scuton face parte din categoria gânditorilor preocupați de problemele fundamentale ale vieții, de a căuta și de a da răspunsuri la marile întrebări care au reprezentat o constantă a interogațiilor umane de-a lungul timpului. Filozof, publicist, scriitor, estetician, Roger Scruton a ținut cursuri la universități de prestigiu precum Cambridge, Princeton, Stanford, Bordeaux, având o puternică influență asupra curentelor de opinie din Marea Britanie. Editura Humanitas este cea care a făcut cunoscută publicului român opera sa, prin traducerea unor cărți precum „Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți” (2011, 2017), „Vestul și restul: Globalizarea și amenințarea teroristă” (2004), „Foloasele pesimismului și pericolul falsei speranțe” (2022) etc.
Cartea de față are în centrul ei o problemă anunțată încă din titlu și în raport cu care, în decursul timpului, au existat cel puțin două poziții pe care le enunță și în raport cu care se situează autorul.
Astfel, potrivit teoriilor evoluționiste, începând cu Darwin și continuând cu Richard Dawkins, omul este, asemenea tuturor speciilor, produsul selecției naturale, respectiv al adaptării continue a formelor vii la mediu. Roger Scruton se delimitează însă de această poziție, considerând că nu toate aspectele care definesc ființa umană și o deosebesc esențial de celelalte specii pot fi explicate prin recursul la legile biologiei. Astfel, abilitățile intelectuale și morale, conștiința de sine, capacitatea de a simboliza, sentimentul responsabilității, râsul (amuzamentul), emoțiile (precum iubirea, indignarea, admirația), dar și arta etc., adică acele elemente care constituie specificul finței umane, nu pot fi explicate prin mecanismul selecției naturale, întrucât aceste elemente sunt de prisos din punctul de vedere al nevoilor evolutive. E adevărat că omul s-a adaptat la mediu, dar în același timp a adaptat mediul la nevoile sale, modelând lumea prin informație, limbă și rațiune.
Roger Scruton se delimitează și de faimoasa teorie a „memelor”, elaborată de Richard Dawkins, care a făcut multă vâlvă la momentul apariției ei și mai apoi. Potrivit acestei teorii, „memele” sunt elemente care pot explica inclusiv cultura umană, dacă vom considera că ea are aceleași principii de dezvoltare precum organismul. Astfel, ele sunt entități mentale (similare generlor autoreplicante), de tipul ideilor, credințelor, atitudinilor, dar care folosesc energia creierelor umane pentru a se multiplica în același fel în care virsusurile folosesc energiile celulelor.
Detașându-se de teoriile biologice, pe care le consideră reducționiste,
Roger Scruton consideră că argumentele și explicațiile care definesc esența ființei umane trebuie căutate în științele umaniste, respectiv în filozofie. Nu întâmplător, autorul preferă sintagma „genul uman” (în loc de specia umană, care trimite spre aspectul biologic), inspirându-se din teoria kantiană a persoanei. Astfel potrivit marelui filozof german, persoana este un agent rațional liber și conștient de sine, care ascultă de rațiune și se lasă constrâns de legile morale. E interesant însă modul cum gânditorul englez explică, recurgând la mijloace intuitive (care țin de receptarea estetică), relația dintre omul biologic și persoană, care are la bază principiul emergenței.
Astfel, pentru a crea imaginea unui obiect, pictorii pun pe pânză pete, linii, culori. Dar când ne uităm la un tablou, ceea ce vedem nu sunt doar aceste elemente, ci obiectul reprezentat de ele. Într-un anumit sens, obiectul este ceva „în plus” în raport cu petele de vopsea și cu liniile care-l reprezintă. Pe de altă parte însă, el (obiectul) nu are realitate în afara petelor de culoare care-l compun. Sesizarea obiectului se face însă printr-un alt tip de percepție decât acela prin care sesizăm liniile și culorile.
Potrivit filozofiei și metodologiei dezvoltate de Basarab Nicolescu (întemeietorul transdisciplinarității la nivel mondial),
am zice că cele două aspecte (ca două fețe ale monedei), nu țin de realități diferite, ci de niveluri diferite ale realității. Astfel, persoana „eludează biologicul tot așa cum obiectul din imagine eludează teoria pigmenților. Personalul nu este o adăugire la biologic, ci răsare din el, cam în același fel în care chipul răsare din petele colorate de pe pânză.” Tocmai de aceea esența ființei umane nu poate fi definită prin recursul la științele biologice care ne tratează mai degrabă ca obiecte decât ca subiecți, ci prin disciplinele umaniste, adică prin exerciții de înțelegere și intepretare (tot așa cum imaginea obiectului de pe pânză nu poate fi înțeleasă prin analiza liniilor și petelor care o compun).
Dar elementul definitoriu al condiției umane este faptul că omul poate spune „eu”.
Spre deosebire de celelalte viețuitoare, care sunt conștiente de lumea înconjurătoare, omul are conștiință de sine, așa încât, „prin simpla folosire a cuvântului eu lăsăm trupul la o parte și înlocuim organismul cu sinele.” Conștiinței subiective i se asociază, în același timp, intenționalitatea, care este o caracteristică fundamental umană, acțiunea intenționată fiind aceea pentru care „agentului i se pot cere explicații raționale”. Mai mult, în plan social, oamenii se raportează la ceilalți oameni nu ca la alte obiecte ale lumii, ci ca la alte persoane, deschizând astfel, în lumea obiectelor, o alta, care este lumea relațiilor interpersonale („Lebenswelt”-ul lui Husserl). Cea care reglează relațiile interumane este moralitatea, care ne ajută „să conviețuim cu ceilalți prin negociere”, în timp ce virtutea reprezintă capacitatea „de a-ți asuma întreaga responsabilitate pentru actele, intențiile și afirmațiile tale”.
Unul dintre (evident, nu singurul) cele mai incitante capitole ale cărții se intitulează „Câteva observații despre rău”.
Aici autorul face o extrem de subtilă deosebire între rău și diabolic. Astfel oamenii răi, afirmă autorul, sunt oameni ca și noi, doar că au defecte mai mult sau mai puțin grave și, prin urmare, remediabile. Defectele oamenilor diabolici nu doar că nu sunt remediabile, ci au o altă origine, de natură metafizică: „Ei sunt vizitatori veniți dintr-o altă sferă, încarnări ale Diavolului… sunt negarea umanității, posedând o seninătate totală și nefirească față de lucrul pe care caută să-l distrugă… Astfel scopul diabolicului nu este doar să se servească de ceilalți, ci să-i distrugă, văduvindu-i de propriul sine” (și autorul dă ca exemplu cazul celebrei creații a lui Goethe, în care Mefistofel vrea chiar sufletul lui Faust). Prin urmare, oamenii diabolici nu îți amenință atât trupul, cât îți amenință sinele, exemplul contemporan al unei asemenea atitudini găsindu-se în lagărele de concentrare naziste, gândite ca „mecanism prin care trupul era folosit pentru distrugerea subiectului întrupat”. Astfel una dintre caracteristicile răului absolut îl reprezintă dorința de a distruge sufletul altuia, „astfel încât orice urmă a valorii și semnificației ființei celuilalt să fie ștearsă.”
Cele câteva idei enumerate mai sus nu epuizează, evident, întreaga ideatică a cărții a cărei frumusețe nu e doar cea a gândului, ci a felului în care gândul e dus, construit, în spiritul eleganței și rafinamentului specific englezesc. Cartea captivează, așadar, nu doar prin conținutul său, ci și prin fervoarea stăpânită (dar nu mai puțin evidentă) a argumentării și prin caracterul extrem de solid (filozofic și științific) al demonstrației.
Capitolul final, „Morală și credință”, nu reprezintă un apogeu concluziv,
așa cum ne-am aștepta, ci o deschidere, realizată dinspre demonstrația de pe parcursul cărții (a faptului că natura umană e „altceva” în raport cu evoluția naturii) spre faptul că omul e încă mai mult decât atât. Există momente în viața noastră (precum îndrăgostirea, venerația resimțită în fața creațiilor sublime ale naturii etc.) când lucrul la care aspirăm de fapt este sufletul lumii, „persoana întâi singular ce i-a vorbit lui Moise dintr-un rug aprins”. Această aspirație, afirmă autorul, stă la baza distincției dintre sacru și profan, și dă sens ideilor de bine și de rău. Există astfel momente în care „spiritul nostru se deschide spre sublim”. În acele clipe acceptăm că ființa noastră e un dar, că ea „ne-a fost dăruită, printr-un act de dăruire ce nu e altul decât actul primordial al creației.” Și cu această afirmație autorul își încheie gândul, trimițând cititorul aflat în lumea scepticismului modern să continue să găsească răspunsul la ce înseamnă pentru noi mântuirea prin receptarea a două mari opere de artă: „Frații Karamazov”, a lui Dostoievski, și „Parsifal”, a lui Wagner.
