Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea Japoneză (6)

Watanabe (Pasărea) îi bătea zilnic pe prizonieri

În multe lagăre se puteau întâlni de paznici sadici precum cei descriși în episoadele anterioare. De o violență extremă a fost și caporalul Mutsuhiro Watanabe, din lagărul Omori. În 30 septembrie Louis Zamperini a fost transferat în lagărul Omori, și încă din prima zi a fost supus la tortură de către caporalul Mutsuhiro Watanabe, supranumit «„Pasărea”, care l-a lovit cu pumnul în cap pentru că nu s-a uitat în ochii lui. Watanabe îi bătea zilnic pe prizonieri, le rupea trahea, le spărgea timpanele, le crăpa dinții, unuia i-a smuls o jumătate de ureche, pe alții i-a lăsat fără cunoștință. Pe un ofițer l-a obligat să stea într-o colibă, îmbrăcat numai în lenjerie fundoshi timp de patru zile, în plină iarnă. A legat de un copac un prizonier în vârstă de 65 de ani și l-a lăsat așa zile în șir. Unuia i-a ordonat să se prezinte la el în fiecare seară timp de trei săptămâni ca să-l pocnească. A făcut judo cu un bolnav care tocmai trecuse printr-operație de apendicită. Când ajungea în culmea extazului, începea să urle și să scâncească, spumega și îi curgeau balele, uneori hohotea de plâns și lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraz». Watanabe i-a pus la muncă pe prizonierii ofițeri, deși era interzis de regulament. La sfârșitul războiului a fost trecut pe lista criminalilor de război dar s-a făcut nevăzut și a reușit să scape necondamnat, deși a fost urmărit mulți ani.

Seeharu Kitamura (Măcelarul) fascinat de suferință!

Un paznic la fel de plin de sadism a fost Seeharu Kitamura, care i-a torturat pe prizonierii de la Ofuna. Fascinat de suferință, el i-a obligat pe captivii bolnavi sau răniți să vină la el la „tratament”, adică îi tortura și îi mutila, în timp ce le punea întrebări despre durerea pe care o simțeau, zâmbind satisfăcut. Cunoscut drept „Măcelarul” sau „Măcănilă”, Kitamura a fost cel mai violent torționar din Ofuna. Era un bărbat masiv, cu alură de bizon și lovea ca un campion de categorie grea.

Cea mai mare problemă în lagăre era hrana zilnică. La Omori deși rațiile erau mai ridicate decât la Ofuna, erau totuși neîndestulătoare. Întrucât ofițerii nu trebuiau să muncescă li se dădea numai jumătate din porția care se dădea celorlalți, cu justificarea că aveau nevoie de mai puține calorii. Pe lângă orez, oamenii mai primeau și ceva legume, dar proteinele lipseau aproape cu desăvârșire. Cam o dată pe săptămână, cineva venea cu roaba în curtea lagărului și aducea carne. Întrucât încărcătura roabei trebuia să ajungă la sute de prizonieri, cantitatea de carne care îi revenea fiecărui om era de dimensiunea unui degetar, porția consta din bucăți de plămân sau intestine, diverse bucăți de carne de câine, ceva ce deținuții numeau „spermă de elefant”, iar odată un fel de piele umflată, misterioasă, pe care după îndelungate deliberări, oamenii au identificat-o drept vagin de iapă.

Aliniați ca să fie bătuți

Jack Chalker, student la arte plastice înainte de război, a făcut în secret schițe realiste despre felul în care erau tratați el și camarazii săi. Epuizați și în pragul inaniției, erau forțați să muncească chiar și atunci când erau bolnavi de malarie, de dizenterie și de cele mai rele dintre toate, de ulcerațiile tropicale care puteau descompune carnea omului până la os.

„Somnul era mereu agitat și niciodată profund. Puteam fi scoși afară din colibele noastre la orice oră, aliniați pentru apel, ca să fim bătuți; chiar și cei îngrozitor de bolnavi trebuiau să participe, indiferent de starea lor. Astfel de adunări puteau dura ore, chiar o zi sau o noapte întreagă … uneori cei bolnavi mureau”.

Hirose, paznicul milos

Cu toate că erau presați să se conformeze normelor unei culturi a brutalității, au existat și câțiva gardieni japonezi (în lagărul de la Ofuna) care au refuzat să participe la violență. Într-un incident, un deținut a fost bătut cu bâta cu atâta sălbăticia, încât era clar că va fi omorât. În mijlocul bătăii, gardianul a fost chemat în altă parte și i s-a ordonat altuia, cunoscut sub numele de Hirose, să termine bătaia. Întrucât se aflau într-un loc în care nu puteau fi văzuți de ceilalți gardieni, Hirose i-a spus captivului să țipe ca și cum ar fi primit bătaie, apoi a început să dea cu bâta în podea. Cei doi și-au jucat rolurile până când s-a auzit ordinul de suficientă „bătaie”. Deținutul a rămas cu convingerea că Hirose i-a salvat viața. Pentru o conduită ca a lui Hirose era nevoie de un curaj ieșit din comun. Oriunde în Japonia, simpatia față de prizonierii de război constituia un tabu. Când o fetiță care locuia lângă lagărul de la Zentsuji și-a exprimat compasiunea față de prizonieri, comentariile ei au stârnit un scandal național.

La Singapore a funcționat lagărul de la River Valley Road pe care japonezii îl foloseau ca centru de reținere a prizonierilor destinați să muncească în uriașul lor gulag din sud-estul Asiei. O rețea de lagăre de prizonieri create pentru munca în marile șantiere de constucții și în complexele industriale vitale pentru efortul lor de război. În condițiile în care legislația internațională era nesocotită, prizonierii erau chinuiți în junglele din Birmania, Thailanda, Borneo, Filipine și Sumatra sau dârdâiau de frig în minele de cărbune și de cupru din Taiwan, Coreea, Manciuria. La sfârșitul anului 1943, lipsa acută a mâinii de lucru din Japonia a dust la creearea în arhipeleag a unui sistem de lagăre pe lângă fabricile și minele administrate de către cunoscute companii nipone.

Inamici mai periculoși decât paznicii

Lagărul de la River Valley era ceva mai bun decât cele din junglă sau de pe lângă marile complexe industriale. Cazarea a rămas însă la fel de rudimentară, colibele erau executate din cherestea, care ofereau adăpost contra intemperiilor naturii dar în același timp adăposteau și milioane de gândaci, ploșnițe, păduchi etc cu care prizonierii se luptau și care erau mai furioși decât inamicii de pe front! Mai erau și șobolani care se luptau pentru spațiu în colibe în care se adăposteau 30-40 prizonieri. Dar cel mai bine a cunoscut condițiile de acolo Alistair Urquhart:

„De obicei noaptea oamenii strigau cu furie ca să alunge șobolanii, care se temeau tot mai puțin de noi. Fiecare om dispunea de un spațiu de numai circa 80 cm pe care îl putea numi al lui. Dacă unul se întorcea pe o parte, trebuia să ne întoarcem toți. Stăteam culcați pe spate pe scândurile goale, fără pături. Aveam numai acoperitoarea prinsă la șold, iar noaptea se făcea foarte frig. . Deși paza nu era foarte strictă și nici bătăile precum în alte lagăre, oamenii erau chinuiți de dezinterie, malarie, beri-beri, ulcerații și alte bolitropicale, cu picioarele goale, pline de bășici, mai mult goi decât îmbrăcați. Foamea era omniprezentă și aici – o ceașcă de orez și o ceașcă de apă fierbinte , lucruri neapetisante, orezul fiind plin de tot felul de viermi, de muște, păduchi, ploșnițe și gărgărițe etc. Nivi la River Valey prizonierii nu au fost scutiți de muncă. Se lucra la docuri unde se descrcau saci de orez și de zahăr de pe diferite nave aduse de japonezi pentru aprovizionare. „sacii erau deja mai grei decât noi. Eu aveam mai puțin de 50 de kilograme și, în starea de decripitidine și de slăbiciune fizică în care ne găseam, munca grea pe care o făceam, fără nici o protecție împotriva soaelui asiatic necruțător era insuportabilă. Ne dureau fiecare mușchi, fiecare tendon, fiecare articulație din cauza dogorii. Cum era de aștepta , sacii ne cădeau de pe umăr sau din spate. Pentru nefericitul care scăpa povara, urma un moment de groaă atunci când conținutul sacului se împrăștia pe jos. Se dezlănțuia un adevărat infern. Te pregăteai pentru inevitabila bătaie, rugându-te ca aceasta să se încheie cât mai repede. Japonezii o luau razna și ne băteau cu ce aveau la îndemână. Ploua cu lovituri de baston bețe de bambus, pumni și paturi de pușcă”. Oamenii mureau ca muștele, dar nu am aflat niciodată numărul morților cât timp am stat acolo. Nu știai niciodată câți mureau pentru că erai toată ziua plecat la muncă, oamenii mureau în așa zisle saloane de spital și erau îngropați înainte de a te întoarce de la muncă”.

Indienii și coreenii încurajați să comită atrocități

Dar, exista un lagăr și mai îngrozitor desemnat să primească prizonieri în cartierul North Point, de pe insula Hong-Kong. Inițial, acolo era un centru construit de guvernul Hong-Kong pentru refugiații chinezi din calea armatei japoneze. Brigadierul Cedric Wallis în însemnările sale arată că el și camarazii săi s-au văzut întâmpinați de grămezi imense de bălegar de măgari, care tronau atât înăuntru cât și înafara barăcilor, alături de grămezi de paie mucegăite, bălți de urină de animal, precum și cadavre ale soldaților pieriți în timpul luptelor recente, multe dintre ele aflate într-o stare avansată de descompunere. Sigur că locul a fost curățat de prizonieri. Brigadierul Wallis a obținut până la urmă aprobarea comandantului japonez de a organiza câteva grupuri de prizonieri pentru a procura proviziile necesare din oraș. Între timp, disciplina dispăruse din rândul prizonierilor, care se băteau între ei, furau unii de la alții, refuzau orice subordonare față de ofițeri. Chiar japonezii nu pierdeau ocazia de a-i umili pe ofițeri în fața oamenilor pentru a le submina autoritatea. Până la urmă, într-o dimineață de aprilie 1942, 336 ofițeri și 1000 de soldați au fost puși să mărșăluiască sub amenințarea armelor până la lagărul din strada Argile, din Kowloon. Acesta se afla în aceeași stare ca și cel de la Shamshuo. În lagărul înconjurat de un gard electric înalt și de șase turnuri de supraveghere nu se afla absolut nimic de mâncare. În lagărul Ma Tau Chung, aproape de Argile, unde au fost deținuți soldații din două batalioane de indieni, circa 500-600, prizonierii erau ținuți în condiții extrem de precare. Mulți dintre gardieni erau indieni, circa 400, majoritatea, având un comportament dur față de prizonieri și mai ales umilitor față de ofițeri, încurajați fiind de ofițerii japonezi. Cei mai înrăiți și plini de ură erau însă recruții coreeni. Fiind tratați cu dispreț de japonezi, singura modalitate de defulare era să-și verse furia pe prizonieri. Lagărele erau supraaglomerate și bolile tropicale s-au răspândit repede printre prizonieri, cu atât mai mult cu cât aceștia erau supuși unui regim de înfometare. Japonezii au furat și din pachetele trimise prin Crucea Roșie.

Australieni morți de beri-beri

În lagărul Noetsu (orășel așezat pe coasta estică a Japoniei), cei 300 de prizonieri, care lucrau la mina de cărbuni și de sare și la furnalele combinatului siderurgic erau extrem de slabi, păreau niște umbre. Purtau uniformele kaki în care fuseseră capturați, uzate de ani de folosire neîntreruptă. Vântul, care agita marea, șuiera prin crăpăturile din pereți, Acoperișul avea atâtea găuri încât ninsoarea pătrundea fără probleme înăuntru. Clădirea era infestată cu pureci, păduchi și șobolani. Lângă un perete se aflau câteva zeci de cutii mici. Unele dintre ele se spărseseră, iar cenușa din ele se răspândise pe jos. În acele cutii se aflau rămășițele a 60 de prizonieri australieni, adică o cincime din totalul care muriseră în lagăr în intervalul 1943-1944. La originea morții se aflau boli precum beri-beri, malnutriția, colita, însă majoritatea fuseseră cauzate de abuzuri de ordin fizic.

Britanici sclavi ai japonezilor

În China ocupată, condițiile din lagăre erau la fel de atroce. Despre lagărul Woosung din suburbia Wusong a Shanghaiului, sir Mark Young a scris într-un raport că „erau aproape 1500 de prizonieri, iar condițiile, mai ales cele de igienă, erau necorespunzătoare”. Erau șapte barăci de 21/8 m, în fiecare din acestea au fost înghesuiți 200-300 de oameni, 18 sau 20 în fiecare cameră. Cele mai rele la Woosung erau însă latrinele, care erau golite de muncitorii chinezi cu ajutorul unor găleți. Sir Mark Young își amintea cum nori imenși de muște negre roiau vara în jurul latrinelor, ca mai apoi să invadeze restul lagărului, aterizând pe mâncare, în timp ce prizonierii se îmbolnăveau de dizenterie. Lagărul era plin de șobolani care mișunau pe sub barăci, contribuind cu mizeria lor la mizeria comună.

Tot în China, dar de data aceasta în Taiwan, a existat un lagăr la Kinkoeschi, înființat în noiembrie 1942. Acolo au fost trimiși prizonieri care să muncească a minele de cupru în care existau asemenea condiții încât localnicii nu doreau în nici un chip să muncească acolo. Britanicii au devenit sclavii japonezilor, după cum exclama un prizonier englez: „Probabil că e destul de amuzant pentru japonezi să-i vadă pe lorzii albi târșindu-și pașii pe drum, cu coșurile grele puse cobiliță pe umeri, în timp ce japonezii trec pe lângă ei în camioane”. Se estimează că între 13 mii și 16 mii de prizonieri au murit în condițiile „oferite” de șantier.

Pentru a fi obiectivi trebuie să recunoaștem că au existat lagăre în care condițiile erau ceva mai bune. Unul dintre acestea era lagărul de la Chungkai. „În comparație cu altele acesta era într-adevăr o tabără de vacanță. Abia dacă am văzut un gardian, ca să nu mai vorbim de o pedeapsă sau o bătaie, fie ea și întâmplătoare. Băieții se plimbau prin lagăr liberi, făcau comerț, fumau, cântau și făceau sport. La Chungkai se refăceau trupuri dar și minți. Mulți dintre noi trebuiau să învețe din nou cum să se poarte în societate și să depășească trauma produsă de participarea la construcția căii ferate. În acest fel erau organizate multe activități menite să ne țină mintea ocupată”, spunea același Alistair Urquhart care a fost plimbat în mai multe lagăre. p 196) Acest lagăr era însă doar excepția, care întărea regula, întreținută doar pentru a putea demonstra, la o adică, umanitatea de care erau capabili japonezii.

Dincolo de lagărele de prizonieri, au existat atrocități și morți și în alte situații în care s-au aflat aliații occidentali. În prim plan se situează „Marșurile morții” care au secerat numeroase vieți amplificând astfel numărul deceselor. Despre aceste întâmplări în reportajul următor.