Pentru generația Z, televiziunea nu mai este un centru al vieții sociale sau culturale, ci un mediu perceput ca depășit, agresiv sau, în cel mai bun caz, irelevant. Dintr-o serie de conversații realizate cu tineri adulți reiese nu doar o schimbare de obiceiuri media, ci o distanțare profundă față de valorile, formatele și logica televiziunii tradiționale românești. Relația nu este una de simplă neglijare, ci de critică activă, ironie și, deseori, respingere morală.
Denisa (24 de ani) descrie această ruptură ca pe un proces care începe încă din copilărie. Deși a crescut „într-o casă în care emisiunile românești erau constant prezente”, acestea i se păreau încă de atunci „lipsite de coerență și sens”. Televizorul a rămas treptat închis, fiind deschis „ocazional pentru știri, în momentele de masă în familie”, însă nici acestea nu aduceau claritate, ci „discuții tensionate, opinii contradictorii și un sentiment de suprasaturare informațională”.
Pentru ea, adolescența a fost momentul ruperii definitive de consumul tradițional de televiziune. „Am ales conținutul în mod conștient, filtrând informația și orientându-mă spre platforme care îmi ofereau control asupra a ceea ce consum”, spune Denisa. Această libertate de selecție a contribuit, în opinia ei, la formarea unei generații „mai sceptice, mai atente la diferența dintre informația relevantă și spectacolul superficial al showbizului”. Generația Z, afirmă ea, „a învățat să recunoască fake news-ul și să își construiască propriul univers mediatic”.
Revenirea temporară la televizor, în perioada facultății, a fost pentru Denisa o experiență „revelatoare”, dar nu în sens pozitiv. „Ceea ce odinioară avea ratinguri uriașe și funcționa ca un liant social a devenit o versiune palidă a trecutului său.” Televiziunea nu mai creează subiecte comune și nu mai unește oamenii, iar tentativele sale de a migra online sunt percepute ca încercări disperate care trădează „o criză de identitate”. Ea formulează tranșant concluzia: „Cred că moartea televiziunii e moartea agenda setting-ului, acum avem impresia (falsă) că avem mai mult control al conținutului consumat.” Critica devine personală și emoțională atunci când adaugă: „Nu mă pot uita la Măruță fără să nu mă enerveze fața lui.”
Mai grav decât irelevanța este, pentru unii intervievați, dimensiunea etică a televiziunii
Denisa amintește explicit „momentele penibile în care prezentatorii de emisiuni își exploatau în moduri inumane și își abuzau psihologic invitații”, oferind exemple concrete: „Măruță cu Alexandra Stan, care trecea printr-o pierdere de sarcină, Mirela Vaida cu Vulpița”.
Bogdan (25 de ani) merge și mai departe, descriind conținutul TV drept „sinistru” și motivat exclusiv de bani, comparându-l cu „AI slop, doar că la TV, un circlejerk între vedete”.
Oana (25 de ani) afirmă, la rândul ei, că nu se mai uită activ la televizor de „aproximativ 10–12 ani”. Spune „din fericire (cred?), am descoperit alte metode de a-mi suprasolicita creierul cu conținut nefolositor”. Odată cu accesul la PC și smartphone, interesul pentru TV a dispărut: „Îmi plăcea să stau pe YouTube pentru că puteam viziona ce voiam, când voiam, de câte ori voiam”.
Copilăria ei a fost totuși marcată de emisiuni precum Românii au Talent sau Schimb de Mame. „Îmi plăceau mult emisiunile de talente pentru că era o combinație între dezastru și motivație”, spune ea, dar recunoaște că, odată cu maturizarea, formatul a devenit „foarte previzibil”. Despre Schimb de Mame, Super Nanny sau Comanda la mine, Oana spune că ofereau un sentiment de familiaritate, dar admite că „în esență toată ideea emisiunii presupune exploatarea familiilor vulnerabile”. Faptul că Schimb de Mame continuă să fie publicată pe YouTube i se pare „periculos, în special pentru persoanele minore expuse”.
În contrast, Oana menționează două emisiuni pe care le consideră valoroase: Viața Satului, „relevantă și în ziua de azi, pentru că e de nișă, e educațională”, și Profesioniștii, unde „conversațiile erau atât de liniștitoare și fluide. Băieții cu podcasturi pot lua exemplu”. În rest, spune clar: „Genul de emisiuni mai cunoscute, cum ar fi La Măruță sau Acces Direct, nu m-au atras niciodată. La Măruță din motive evidente, iar Acces Direct din motive și mai evidente.”
Gia (24 de ani) afirmă că: „N-am depins niciodată de televizor, mai ales când vine vorba de divertisment, având de mică acces la internet”. Contactul ei cu emisiunile românești a fost mai degrabă indirect: „Singurele momente în care m-am uitat serios la ceva difuzat în România a fost când acestea deja au devenit «fenomene» pe internet și aveam nevoie de context.” Ea observă că multe emisiuni „au rămas în era în care nu aveau competiție asupra atenției oamenilor, ceea ce duce la conținut care clachează în execuție”. Pentru ea, problema majoră este că publicul trebuie să ignore „foarte multe lucruri supărătoare, inclusiv misoginie și xenofobie, care parcă la noi sunt complet trecute cu vederea”.
Robert (24 de ani) oferă o analiză mai teoretică a fenomenului. El observă că generația Z nu consumă televiziunea direct, ci „fragmentar, sub forma de short form content care vine ca metodă de promovare a posturilor TV”. Consecința este o percepție „trunchiată”, în care emisiunile sunt reduse la „secvențele de vârf din punct de vedere al comicului, al șocului, al dezgustului. Gen Z înghite aceste pastile de informație trunchiată și lipsită de valoare reală, devenind non-informație sau doar o comedie bufă”, spune el, iar emisiunile ajung tratate „asemenea bancurilor de circulație din Epoca de Aur”. Totuși, Robert face o distincție importantă: „Talk-show-urile sunt strămoșii podcast-urilor și probabil rămân singurul gen de emisiune TV care mai are potențial de succes.”
Maria (24 de ani) confirmă această logică a consumului fragmentar: „Nu mă mai uit la TV per se, adică să deschid TV-ul și să mă uit la o emisiune. În schimb, urmăresc secvențe pe YouTube sau Twitch și folosesc emisiunile în contexte sociale, când vreau să râd cu alte persoane”. Pentru Maria, reality show-urile devin „bonding rituals”, dar face o diferență clară între acestea și emisiuni precum La Măruță: „Nu cred că am deschis vreodată TV-ul să mă uit la Măruță… mai des am ajuns voit să ascult podcastul decât emisiunea de la TV.”
Pentru alții, televiziunea este deja o relicvă
Raluca (24 de ani) spune că generația ei nu mai vede aceste show-uri „ca o sursă de divertisment sau de informație, ci ca niște relicve de dinaintea apariției internetului”. Reacția ei este una dură: „Mă raportez la aceste emisiuni cu mila și cu tristețea pe care le simți la vederea unor caricaturi atât de proaste, încât sunt departe de a mai stârni orice fărâmă de amuzament.”
Alex (24 de ani) descrie, la rândul lui, modul parazitar în care scandalul și bârfa TV ajungeau la el în copilărie, fără consum activ: «Una dintre amintirile proeminente ale copilăriei este legată de momentele în care prindeam, seara târziu, fragmente din show-uri pentru adulți, precum Un show păcătos, fără să înțeleg mare lucru din ceea ce se discuta. Totuși, era evident că subiectele erau scandalos formulate. În programele difuzate în timpul zilei, deși tonul era mai temperat, tiparul rămânea același: scandal. X a făcut Y, Z și-a făcut o rinoplastie, A l-a înșelat pe B — pe scurt, bârfe. Nu am urmărit niciodată atent acest tip de „știri”, dar ele ajungeau constant la mine. Din acest motiv, nici nu am simțit nevoia să le caut în viața adultă.»
În raport cu generația Z, televiziunea nu mai este un mediu aflat în criză temporară, ci unul care și-a pierdut funcția simbolică fundamentală. Nu mai reprezintă nici autoritate informațională, nici spațiu legitim de divertisment, nici loc de întâlnire culturală. Chiar și atunci când conținutul său circulă intens online, acesta este consumat fragmentar, ironic sau ca material de comentariu, nu ca experiență media în sine. Televiziunea ajunge astfel să existe mai degrabă ca materie primă pentru alte platforme decât ca mediu autonom.
Privite împreună, aceste voci conturează un diagnostic clar: televiziunea românească nu a pierdut doar atenția unei generații, ci și încrederea ei. În ochii generației Z, aceasta supraviețuiește mai degrabă ca material de arhivă, fundal sonor sau obiect de studiu al propriilor eșecuri.




