Critic Arad
[email protected]

Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (7)

 Numărul prizonierilor crește

Ofensiva sovietică din a doua jumătate a anului 1943 aduce noi contingente de prizonieri germani în mâinile sovieticilor, mai ales în urma bătăliei de la Harkov și a ofensivei declanșate pentru eliberarea Kievului. Armata Roșie arată că în 10 noiembrie existau înregistrați 97.776 prizonieri dintre care: Germani – 39.829; români – 26. 364; iugoslavi-  1286. Generali 33; ofițeri 5288. În perioada 5 iulie-14 noiembrie au fost capturate 30398 persoane, dintre care: germani 21. 099, români 3038. În plus, pe Frontul 4 ucrainean au fost luați prizonieri 1998 slovaci, care nu au fost incluși în total. Nota maiorului I.S. Denisov privind efectivele prizonierilor de război aflate în URSS la 1 decembrie 1943  ia în calcul numărul total de prizonieri capturați de la începutul războiului până în momentul raportării, adică 328 984 persoane, din care au decedat 225 494. În lagăre se mai aflau: 96 707; La punctele de primire 39 179; pe drum 33 868; în spitale 55 680; existente  103 987 persoane.

Anul 1944 avea să fie încununat de mari victorii sovietice pe toate fronturile, fiind eliberat tot teritoriul ocupat, pătrunzându-se și pe teritoriile Poloniei, României, Ungariei, Slovaciei. În ofensiva „Bagration”, începută în 22 iunie 1944, împotriva Grupului de Armate Centru german, în decurs de 150 de zile, armata germană a pierdut mai mult de un milion de oameni, morți, răniți și dispăruți, la toate grupurile de armată: Centru, Ucraina de Nord, Ucraina de Sud  și a fost izolat Grupul de Armate de Nord de la Marea Baltică. Adică mai mult de 5000 de oameni au pierit zilnic în acea mare ofensivă. Nu mai puțin de 350 mii de oameni au fost fie uciși, fie luați prizonieri doar de la Grupul de Armate Centru. (Ian Kershow, Sfârșitul, E. Corint, p 88) 

 Răzbunarea civililor

Au fost eliberate regiuni întinse, numeroase localități din Bielorusia, și au fost capturați foarte mulți prizonieri. În acele condiții au avut loc acte cumplite de răzbunare, mai ales împotriva hiwi (ostași ruși care serviseră în armata lui Hitler). Alții, localnici mai ales, își manifestau răzbunarea personală pentru represiunea sălbatică din Belarus, care dusese la omorârea unui sfert din populație.

«Un partizan, un om mărunt- scria publicistul de pe front Vasili Grossman – a omorât doi nemți cu un țăruș. A implorat gărzile din coloană să-i dea lui pe acei germani. Era convins că ei erau cei care îi omorâseră fiica, Olia, și pe cei doi băieți, fiii lui. Le-a rupt toate oasele, le-a zdrobit craniile și în timp ce îi bătea plângea și striga: „Ia de aici – pentru Olia ! Ia de aici – pentru Colea!”. Când au murit, a proptit leșurile de un ciot de copac și a continuat să îi bată». (Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial,  p. 60)

Sentimentele de răzbunare îi vor însoți pe sovietici până la sfârșitul războiului, indiferent că erau bărbați femei, tineri ori  bătrâni. Într-o astfel de situație Ion Durnescu, subofițer român, povestește o întâmplare în care a salvat viața unui tânăr soldat german, de numai 16 ani, ce era gata să fie omorât de o rusoaică rănită. Se afla rănit, în iarna anului 1945, în spitalul din Nove Mesto din Cehoslovavia.

„A venit o rusoaică rănită în salon. Când l-a văzut pe neamț s-a descălțat de cizmă și  dă să-l omoare. Am putut să-l scot afară și să-l scap pe neamț. Femeia trecuse pe acasă și aflase că nemții i-au împușcat copiii. Armata germană îi împușca și pe copii. De multe ori copiii și bătrânii deveneau partizanii armatei ruse, distrugeau depozite de armament și făceau spionaj”. (Digisport.ro interviu din 1 dec. 2020 )

Sinuciderea germanilor

Soldații germani știau ce îi așteaptă dacă cad în mâinile sovieticilor așa că în unele cazuri au recurs la gestul suprem, al sinuciderii, precum japonezii în fața americanilor pe frontul din Pacific. Aurelian Gulan, pe front sublocotenent în Divizia 18 română  Vânători de Munte, povestește că în ziua de 12 mai 1944, se retrăgeau ultimele unități din Crimeea la capul Chersonnes:

„Strecurându-ne printre tancuri și camioane distruse, printre tunurile de artilerie, de mult într-o rână, călcând pe morții care erau calzi și moi precum nisipul mării ne năpusteam către fortul Hersones. Cu toată disperarea nu puteam să nu remarc scene de necrezut. Vreo 10 ofițeri nemți de artilerie dădeau impresia că joacă cărți. Toți trăgeau câte o carte, până când unul a scos un as. Din acel moment, ceilalți au aruncat cărțile și s-au aliniat cu spatele. Locotenentul cu asul în mână i-a împușcat pe rând în ceafă, după care și-a tras ultimul glonte în tâmplă”. (ANVR, Veteranii pe drumul onoarei și jertfei, Ultime Mărturii, București 2002, p. 259)

 Răzbunarea polonezilor

Armata Roșie intră în Polonia la mijlocul verii, iar în 1 august ajunge în fața Varșoviei. Dorința de răzbunare a polonezilor care făceau parte din Armata 1 poloneză, creație a URSS, era atât de mare, încât Serov, șeful NKVD al Frontului 1 Bielorus, i se plângea lui Beria că îi influențează în mod negativ activitățile de strângere de informații:

„Trupele Armatei 1 poloneză îi tratează foarte rău pe germani”, scria el. Deseori ofițerii și soldații germani capturați nu mai ajung în zonele de adunare a prizonierilor de război. Sunt împușcați pe drum. De exemplu, în sectorul Regimentului 2 infanterie al Diviziei 1 infanterie au fost capturați 80 de nemți. Numai doi prizonieri au ajuns în zona de adunare. Toți ceilalți au fost executați. Cei doi supraviețuitori au fost interogați de comandantul regimentului, dar când i-a trimis la ofițerul său de informații  pentru a li se mai pune alte de întrebări, ambii au fost împușcați pe drum.” (A. Beever, Berlin, p 117)

Circula chiar o glumă printre soldați. Se spune că un militar a fost trimis să însoțească  mai mulți germani la punctul de primire al prizonierilor. Dar a ajuns doar cu unul. Întrebat fiind unde sunt ceilalți a răspuns: „Mi s-a spus să-i aduc până la ultimul. Și acesta este ultimul”.

Suferința românilor în drum spre lagăr

Ofensiva sovietică se dezvoltă puternic și pe frontul de sud, pe direcția Lvov – Uman – Iași realizându-se străpungeri spectaculoase și încercuiri ale unităților germane, în urma cărora au rezultat numeroși prizonieri. În perioada 20-29 august, unitățile Frontului 2 ucrainean și ale Frontului 3 ucrainean, în colaborare cu flota de la Marea Neagră și Flotila de la Dunăre au declanșat operația Iași-Chișinău, în urma căreia a fost înfrânt Grupul de Armate „Ucraina de Sud”. În total au fost nimicite 22 divizii germane, au fost zdrobite aproape toate diviziile românești aflate pe front, au fost capturați 208 600 prizonieri de război, inclusiv 25 de generali. 

Doar românii vor avea 155 mii prizonieri, inclusiv cei 135 mii capturați după 23 august, data ieșirii României din războiul antisovietic. Printre prizonierii ofițeri trimiși în prizonierat în Uniunea Sovietică se afla Gheorghe Netejoru, pe front sublocotenent în Regimentul 2 artilerie gardă. În preajma evenimentelor din 23 august se afla cu regimentul din Divizia 1 gardă pe frontul de la nord de Iași. A fost luat prizonier  la 12 septembrie. Se afla în Basarabia și conform armistițiului toți cei care se afau în această provincie erau declarați prizonieri de război.

„În dimineața zilei de 12 septembrie, o coloană de peste 3000 de oameni bine păzită de sovietici a fost pusă din nou în mișcare. Foamea făcea ravagii în rândurile coloanei. În disperare mulți mâncau ce se găsea, luând din mers porumb, dovleac, frunze de varză și se îmbolnăveau de dizenterie, cu urmările ei nefaste. Nici unul nu schimbase lenjeria de corp de aproape o lună. Începusem să facem cunoștință cu păduchii care aveau să ne chinuie aproape două luni până la ajungerea în lagărul de la Mănăstârca.

În cele din urmă, coloana s-a oprit în lagărul de la Fălești unde aveam să facem cunoștință cu viața de lagăr. După câteva zile, peste o mie de ofițeri au fost despărțiți de soldați și îndrumați către lagărul de la Bălți, un adevărat lagăr al morții. Din cei aproape 10.000 de oameni, jumătate erau muribunzi, așteptându-și sfârșitul, fără șansa unui ajutor medical din partea cuiva. O echipă, dotată cu o căruță, ridica zilnic pe cei 20 de oameni care mureau, în timp ce o altă echipă săpa la câțiva kilometri de lagăr un șanț în care erau aruncate cadavrele celor plecați dintre noi, fără ca cineva să știe vreodată câți au fost și care au fost.”  (Asociația Națională a Veteranilor de Război… Ultime mărturii, vol VI, p. 261).

După aproape două săptămâni, 1500 de ofițeri aveau să plece mai departe cu o garnitură de vagoane de marfă, cu sârmă ghimpată.

German omorât pentru apă românii înfrățiți cu rușii

Lothar Herrmann, a făcut parte dintr-un regiment de artilerie, din Diviziei 4 munte germană. A fost făcut prizonier de români ( se pare din D. Tudor Vladimirescu, n.n.) în nordul Ardealului, în octombrie 1944. A fost predat rușilor, apoi a fost pornit la drum spre Uniunea Sovietică.

„După ce ne-am târât fără vlagă timp de o oră, am ajuns la unul dintre satele tipice din Ardeal. Ni s-a părut că locuitorii acestei așezări erau etnici germani. Nici măcar un singur locuitor nu era afară, temându-se în mod evident de posibile necazuri, totuși asta nu părea să-i calmeze pe gardienii noștri, care deveniseră neliniștiți. Pe zburdalnicii lor căluți panje, dispuși în fața și în spatele nostru, mergând paralel cu coloana, cu armele automate mereu pregătite, ne-au mânat ca pe o turmă de oi pe strada principală a satului. Când un camarad din fața mea a decis să iasă din linie și să se apropie de o fântână pe care o zărise, a fost împușcat imediat de un soldat aflat la numai doi metri de mine. O rafală scurtă a armei și camaradul a rămas mort pe jos, iar rusul a pășit nepăsător peste el și a răcnit: „Davai, Davai! fără măcar să se obosească să-și scoată țigara din gură”.

După un număr de kilometri prizonierii au fost cazați într-o casă pustie unde  „un grup de ruși și de români beți, ridicând deasupra capetelor sticle de votcă pe jumătate golite s-au sculat și s-au năpustit ca sălbaticii asupra noastră. Mai întâi ne-au smuls tuturor bocancii și pantalonii. Am rămas rușinați, prezentând o imagine jalnică, desculți și în lenjeria de corp ce nu mai fusese spălată de mult. După aceea ne-au aruncat niște opinci, mai bine zis încălțări făcute din bucăți din piele de miel, prinse de o talpă subțire de piele” . (Klaus Willmann, Marșul morții prin Rusia., Meteor Press p. 111-115) 

Mai tărziu, în timpul marșului un gardian i-a permis lui Herrmmann să scoată pantalonii de pe un cadavru mort aflat la marginea drumului și să-i îmbrace. Germanii au fost internați într-un lagăr de tranzit lângă Brașov unde au fost numărați și cei desculți au primit niște încălțări ca niște sandale. De la Brașov au fost urcați în vagoane și au pornit spre granița rusească.:

„Răcnind într-una, rușii ne-au înghesuit în niște vagoane de marfă, câte 50 oameni într-un vagon. În spatele meu, gardienii au trântit și zăvorât ușa pe dinafară, lăsând doar o deschidere de doi centimetri prin care sufla vântul înghețat (era în noiembrie 1944 n.red.).

„Din cauza întunericului permanent care ne înconjura, pierdusem orice simț al timpului. Unii afirmau că am fi călătorit deja șase zile, pe când alții insistau că nu fuseseră decât cinci, dar oricât de macabru poate suna astăzi, nimeni nu regreta că, de la o zi la alta, vagoanele noastre deveneau mai spațioase, deoarece la fiecare popas două-trei cadavre erau aruncate afară. Bărbați care muriseră de foame, de sete sau pur și simplu de epuizare. Vizibil indiferenți la situație, rușii mergeau grăbiți de la un capat la altul al trenului și numărau morții”. (Klaus Willmann, op. cit. p. 127)

„Nu pot să înțeleg de ce îi mai luăm prizonieri”

 Și pe frontul de Nord aveau loc lupte cumplite, cu puține momente de acalmie și purtate cu multă cruzime, fără nici o grijă pentru prizonieri. Chiar un locotenent rus recunoaște asta când îi scrie mamei sale:

„Cadavre de friți acoperă pământul. Ce s-a întâmplat aici eclipsează evenimentele de pe drumul Minskului din 1944. Mergi pe cadavre, te așezi să te odihnești pe cadavre, mănânci pe cadavre. Pe aproape 10 kilometri sunt două leșuri de friți pe fiecare metru pătrat… Prizonierii de război sunt mânați pe batalioane, cu comandanții în frunte. Nu pot înțelege de ce ne deranjăm să-i luăm prizonieri. Avem deja atât de mulți, iar aici, uite, încă cincizeci de mii. Merg fără nici un paznic, ca oile”. (Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial, p. 735)

Pe direcția principală, spre Berlin, unde opera Frontul de Vest, Armata Roșie se oprește, la 1 august 1944, pe Vistula, în fața Varșoviei, asistând fără să intervină la distrugerea orașului de către germani, în urma declanșării insurecției antigermane de către Armata Patriei, în aceeași zi. Pe fronturile de sud-vest au loc lupte mari pe teritoriile Ungariei și Iugoslaviei. Numărul prizonierilor capturați crește exploziv. Din nota informativă a lui L.P. Beria către I.V. Stalin și V.M Molotov privind efectivele de prizonieri de război aflate în lagărele de prizonieri, starea lor fizică și distribuirea la muncă (5 dec 1944) aflăm că totalul prizonierilor este de 680. 921 din care: germani 398 417 persoane; români 156. 112 persoane; unguri 51 169; italieni 19 221; polonezi 10 992; francezi 7721; cehoslovaci 5817; iugoslavi 4265 etc. Pentru folosirea prizonierilor la muncă, comisariatelor le-au fost repartizate  435 388 persoane, la căile ferate, apărarea aeronautică, industria chimică, metalurgie, mine, petrol.  (Prizonieri români în Uniunea Sovietică…  p. 436).

 Punctul terminus: lagărul

În ultima decadă a lunii noiembrie 1944  au murit 6017 prizonieri și au fost spitalizate 2176 persoane. Evident că numărul mare de prizonieri a creat și mari probleme de logistică în deplasarea și aprovizionarea prizonierilor și în dotarea lagărelor, în același timp, proporțional, numărul morților este mai mic și s-a datorat climei mai blânde din timpul verii dar și faptului că erau mai bine îngrijiți, fiind necesari la muncă, mulți fiind opriți pe șantiere din Rusia europeană, la Stalingrad, Kiev, Sevastopol etc, pentru refacerea infrastructurii distruse.

În schimb, prizonierii care erau transportați în Extremul Orient ajungeau la destinație într-o stare fizică și morală deplorabile. Faptul era recunoscut chiar și în rapoartele oficiale, după cum reiese din raportul întocmit de către procurorul general adjunct al Gulagului despre convoiul SK 950, compus din 52 de vagoane, care a ajuns în gara Komsomolsk, la 24 decembrie 1944:

„Prizonierii au sosit în vagoane neîncălzite, care nu fuseseră amenajate pentru transport de prizonieri. În fiecare vagon erau 10-12 banchete, pe care nu ar ar fi putut să încapă mai mult de 18 persoane; totuși, în fiecare vagon erau până la 48 de oameni. Vagoanele nu erau prevăzute cu destule canistre pentru apă, prin urmare aprovizionarea cu apă a prizonierilor a fost deseori suspendată, zile și nopți întregi. Prizonierilor li s-a dat pâine înghețată, iar vreme de 10 zile nu au primit nimic. Au ajuns îmbrăcați în uniforme de vară, murdari, plini de păduchi, cu semne evidente de degerături (…) prizonierii bolnavi fuseseră lăsați să zacă pe podeaua vagoanelor, fără ajutor medical și muriseră acolo. Cadavrele au fost ținute în vagoane perioade lungi”. (Anne Applebaum, „Gulag”. O istorie, Editura Litera, București, p. 205).

Mai adăugăm că din cei 1402 oameni care formau transportul doar 1291 au ajuns la destinație, după 60 zile de călătorie, din care 24 staționate pe calea ferată. La sosire, alți 335 au fost spitalizați cu degerături de gradele III și IV, cu pneumonie și alte boli. 

Prizonierii slabi și bolnavi erau internați la carantină unde se efectuau operațiile obișnuite. Deparazitare, tunsoare, dezinfecția hainelor și chiar li se distribuia mâncare mai multă pentru a fi capabili să treacă la muncă. Lagărul a însemnt pentru prizonieri continuarea calvarului, soldat cu alte mii și mii de decese. Dar despre aceasta data viitoare.

Foto: prizonieri_ bătălia de la Stalingrad / Sursa: Wikipedia

Vezi și: