Chestiunea plagiatului universitar dovedit nu mai ține de procese în justiție (care și ea are nevoie de redresare), ci de conștiință. Și morală.
Însușirea unui text care nu-ți aparține spre a obține avantaje a devenit un obicei universitar, pentru că în eșantionul de dăscălie s-au aciuit mulți falși intelectuali fără vocație și fără înzestrări didactice. Creează vulnerabilitate pentru întregul contingent și, după obicei, judecata opiniei publice generalizează. Neștiința scrierii nu generează cărți și articole, decât, eventual, organizând scrisul altora, prin compilare de idei și cărți. Scrierea este o întreprindere de care autorul ar trebui să dea seamă („eu voi da seamă de ale mele câte scriu”, spunea învățatul cronicar Miron Costin), iar elaborarea de studii de tip universitar (numite „academice”) este total diferite de redactarea de cursuri „academice”, care chiar se bazează pe compilații, fiind însă de „uz intern” (completând „biobibliografia subțire”) și nicidecum cărți de autor, purtătoare de idei originale.
Mica vânzoleală a plagiatelor (cu 5 %, 14%, 25% sau 100% – ca și cum procentul ar conta) și a promovărilor în învățământul superior pe funcții înalte plătite de stat cu mii de lei a vânturat puțin coridoarele ministerului educației, apoi presa s-a mai agitat câteva zile, după care s-a intrat în liniștea cea confortabilă a vieții universitare. Se cumpără lucrări de licență, disertații, lucrări de doctorat, se promovează examene cu referate copiate, se publică ISI și BDI pe bani în reviste focalizate pe piratare, se obțin titluri (conferențiar, profesor, habilitare) prin comisii colegiale. Aproape nimeni nu intră în depresie morală, roata educației se învârtește inocentă. Doctorii în educației ocupă spațiile statelor de plată și a încadrărilor din învățământul superior, sunt mai mulți profesori și conferențiari decât lectori și asistenți, rectorii dovediți de plagiatură ocupă funcții mai multe mandate, decanii la fel, studenții o duc bine și după trei ani obțin diplomă de licență, apoi de masterat, apoi de doctorat, fără ca să dobândească suficientă intelectualitate ori știință. Veleitari și găști, complicitate colegială, Lumânărari și Prostovani formează, cred ei, elita patriei, continuând să fure idei, să mimeze cultură și să-și plimbe orgoliul prin cărți de vizită siglate cu titluri și demnități.
Ce mult mi-a plăcut eseul filozofului Mircea Arman, redactorul – șef de la revista Tribuna din Cluj-Napoca – afirmând: „nu egalitarismele și tembelismul progresist este cel mai periculos pentru cultura lumii, ci așa-numita ‹cultură a anulării› pe care minți bolnave au reușit să o afirme, iar impostori și lichele intelectuale profită din plin de această maladie a gândirii contemporane”. Se poate trăi bine dotat cu o cultură superficială, chiar în medii culturale și universitare. Iar filozoful A. Marga, în recenta sa carte Emanciparea României
(2023), integra plagierea universitară în conceptul de „degradare a vieții academice”, prin renunțarea la exigență (față de sine și față de alții), la diluarea valorilor, la invazia unei iresponsabilități față de „o Românie normală”, renunțarea la „o democrație curată”.
Absența meritocrației (promovarea pe merite reale) și a aspirației spre demnitate umană sunt cauze ale imposturii și ale degradării intelectuale, iar sursa se află în educația universitară precară, deficitară, întreținută de superficialitate, nonresponsabilitate și perfidie mascată. Avem nevoie de o reîmprospătare a discursului didactic, de o redefinire a intelectualității universitare, de schimbări fundamentale în structuri și mentalitate prin căutări responsabile de soluții, pentru completarea vidului valoric cu educație reală, pentru desprinderea clară a adevărului (transmis prin instituții) de minciună, prin eliminarea confuziilor valorilor, atât de atent organizată de chiar cei investiți să le genereze… Ce facem însă cu plagiatorii pe care nici un oprobriu public nu-i moralizează? Cum poate privi în ochi, fără jenă, cel vinovat de hoție intelectuală?
