ESPRIT DE GEOMETRIE … ESPRIT DE FINESSE
– TREI –
The Day After… sau Boxing Day.
Acest atât de frumos început de primăvară – după toanele „celor de Sus” dar nu și după calendar – mi-a adus aminte de un banc de pe vremurile „bune”, când se „hei-rupea” și se hăulea cu „cincinalu-n patru ani și jumătate!” (apăruse până și o piesă muzicală pop, cu accente de cântec de pahar, pe meleaguri „mitice” – de la mitici citire – ce se dădea pe unde toată ziulica; titlul ei era același cu îndemnul revoluționar menționat mai înainte). Dar să-l adaptăm la vremurile noastre: Cică președintele tuturor românilor, D-l Klaus, îl cheamă de urgență pe extrem-de-mult-prea-fericitul Teodosie („superman”-ul Episcopiei de Tomis). Grăiește Palatul Cotroceni: „Prea-prea…înălțimea ta, în acest zile glorioase când totul merge avântat, sub steaua lui «Prea-prea-prea-repede-nainte»!”, ce contribuție își aduc Cultele la elanul popular de a grăbi progresul țării?”. Răspunde „Prea”-ul: „Păi, de Crăciun o se ne urăm cu toții «Christos a înviat!»”…
Pentru mine, aici, „The Day After” (Ziua de…după, sau…Ziua de Apoi) nu mai are conotația armaghedonică a titlului celebru de film, nu mai puțin celebru… E pur și simplu The Boxing Day: într-o traducere foarte liberă – Ziua cutiirii (de la „cutie”). Să ne lămurim oțârucă: există două versiuni, aici în lumea britanică.Prima versiune (și cea mai veche) respectă o tradiție „creștinească” – taman de marile sărbători îi pălește pe oameni „milostenia” – unii își mai aduc aminte că există pe lumea asta și semeni nefericiți, ignorați de „cornul abundenței”; în centrul atenției va fi „cutia milei” de la biserică; băieții umblau (colindau) din casă-n casă adunând bani în „cutii” de lut; odată umplute, le spărgeau și împărțeau banii. Cui? Probabil celor nevoiași, dar tradiția nu menționează clar dacă printre „beneficiari” nu se aflau și cârciumarii (azi, șefi de PUB). Apoi, se obișnuiește să „congratulezi” cu ceva pe cei care prestează servicii pe perioada unui an întreg: anonimi, nebăgați în seamă dar care ne fac – din umbră – viața mai ușoară. Poștașul, vânzătorul de ziare, gunoierii, măturătorii de stradă etc. A doua versiune, ține mai ales de high society, upper class: a doua zi, după o sărbătoare oficială (și oficioasă), personalul de serviciu era răsplătit cu ceea ce se adunase – în timp – în cutii (un fel de „pușculițe”) destinate special lor (s-o spunem pe șleau – servitorilor!). Poate „stăpânii” (acei lordship-i, acele ladyship-e) mai adăugau și ceva în plus, de la ei, din propriul buzunar. Servitorii primeau „liber” în această „a doua zi”. Nu știu dacă se mai „poartă” sau „fumează” acest obicei, având în vedere că sclipiciul, festivist și exagerat cu aceste ocazii, nu prea mai permite ceva timp liber personalului „de serviciu”; mai ales azi, când aleargă toți care-ncotro ca hebereii (cuvânt învățat în Arad, parol!)…Nebunia generală amintește, mai degrabă, de alt sens al cuvântului „box” – bănuiți la ce mă refer… pumnul în nas pe un ring sau… în plină stradă… Ultima gală „stradală ” de box am „vizionat-o” foarte recent; protagoniștii (de fapt „protagonistele”), trei tipe care nu știu ce aveau de împărțit; nu e prima oară când asist la box stradal feminin: aici, la britanici, e tare la modă încăierarea gagicilor!…
Dar, să nu ne culcăm pe o ureche, mai sunt înghesuiți destui sfinți de sărbătorit, până-n 31 decembrie, apoi vine Anul Nou – sărbătoare cu adevărat laică și super- populară, unde marile orașe ale planetei se întrec vârtos: care să-și dea foc mai abitir… Evident, comentariile la Revelion și, apoi, la Sf. Ion vor veni la momentul oportun…
Dies Natalis Solis Invicti.(„Ziua de naștere a Soarelui neînvins”).
Festival păgân, inaugurat de împăratul roman Aurelian (270-275), în 25 decembrie la Roma. Deci ziua Soarelui și Solstițiul de iarnă… Cei vechi și chiar foarte vechi știau ceva astronomie… Am mai spus-o, la final calendaristic de an se amestecă tradiții păgâne, pre-creștine cu datini strămoșești creștine. Dilema (două variante cu aceeași consecință): sărbătorim pentru că se schimbă anul sau sărbătorim fiindcă e nașterea Mântuitorului? Ambele premise duc la aceeași concluzie: Chefuim! Să lăsăm bieții oameni să mai dea drumul cailor de la căruță… Dacă, în Vest, sărbătoarea continuă între Crăciun și Anul Nou, la noi, în Românica, ecartul e „ceva” mai mare și mai generos: de la Sf. Nicolae până la Sf. Ioan (între doi „sfinți… nu te plouă” cu reproșuri că ai cam sărit peste cal!). Marea mea nemulțumire este ceea ce prezintă (de multă, multă vreme!) televiziunile din Românica: gospodine (mai ales din Maramureș și Bucovina) pregătind „festivist” potolul pentru sărbători… machiate, fardate, rujate, îmbrăcate în cele mai scumpe straie populare, cu mâinile până-n coate între cratițe și oale, cântând (la comandă!) colinzi și alt repertoriu „tradițional”?… E atât de neverosimil, încât frizează Kitsch-ul… De ce naiba, nu pot fi arătate așa cum sunt ele în mod natural cu asemenea ocazii? Aici, în U.K., când dau la „știri” pregătirile de sărbători, îi arată pe oameni îmbrăcați normal pentru astfel de „treburi”, lucrând „cu spor” în condiții normale, așa cum se petrec lucrurile în realitate. Sugerez realizatorilor români să introducă (obligatoriu!) dansuri populare de sezon, având ca protagoniste tocmai vajnicele gospodine, simultan gătind și țopăind… folklorically… Să fie totul rotund!
„La Grande bouffe” (Marea crăpelniță – filmul franțuzesc din 1973, pomenit în alte episoade) în versiune englezească. Mi-a plăcut traducerea în limba română, vine de la expresia tot mitică – de la „mitici”: a crăpa în tine = a băga la bindeu (în Ardealul de pe lângă Cluj) = a băga la ghiozdan ( în „slang”-ul de mahala, la noi). Ei bine, și englezii „crapă-n ei” de Crăciun și „The Day After”… Fără pretenția de a fi „stilist” culinar, voi îndrăzni să-mi bag un pic nasul în oalele și cratițele „tradiționale” ale perfidului Albion.
Chiar din Ajun se mănâncă o singură mâncare frumenty – dintr-un fel de păsat de porumb. Tradiția nu poate fi străveche: America a fost descoperită (oficial, europenește) abia în 1492. Și totuși, nu de către Columb… atunci, ci… de către florentinul Amerigo Vespucci (1454-1512). De acolo și numele dat Lumii Noi. Dar, revenons a nos moutons…
În timp, chef-ii englezi au mai adăugat la acest original porridge și ouă, fructe, mirodenii, bucăți de carne, prune uscate. Acest amestec bizar, se fierbe – pus într-o țesătură – și rezultă … celebra budincă de prune din zilele noastre. Am gustat, hm, nu e ceva indigest, dar parcă tot mai bune sunt niște sarme de varză murată, cu păsat și cu șoncă la mijloc, fierte îndelung în chiup de lut legat bine cu sârmă – să nu pleznească și el de atâta poftă!… Așa se făcea la tatăl meu, acasă, prin Sălaj… Aici, pe malurile Tamisei și ale Medway-ului, există niște „reguli fixe” (ei le spun tradiții; eu adaug – fixiste). Budinca „lor” trebuie musai preparată în a 25-a săptămână după Ziua Trinității; musai să fie 13 ingrediente ( i.e., Iisus & cei 12 apostoli); fiecare membru al familiei trebuie să mestece de le Est la Vest cu o lingură de lemn (în onoarea Regilor Copaci -? -); se aruncă în respectiva „combinație” un bănuț de argint care îi va aduce – fericitului găsitor – sănătate și, evident!, bogăție…
Ei, da’vine Prânzul de Crăciun… care numa’ la ora prânzului nu e… Occidentul a „inventat” principala masă a zilei mai cătră sară – spre disperarea medicilor nutriționiști… Se pun, ascunse sub farfurii, niște pocnitori care „pocnesc” puternic, dau la iveală un coif ce se poartă pe tot timpul mesei; mai apare și o ghicitoare scrisă pe o hârtiuță, ce trebuie citită tare, s’audă tăți mesenii, să-și țină mintea trează (cât se poate…). The Power Play este curcanul (la cuptor) împănat cu castane. Se mai pun pe masă: gâscă cu stafide, pudding (budincă) Yorkshire, varză de Bruxelles… Nu-i rău deloc! În centrul atenției va trona budinca cu prune, ornată cu crenguțe de ilice, spălată bine cu brady (asta, da!), apoi flambată și… pe post de loz în plic (menționasem bănuțul de argint)… Nu va lipsi Wasssail-ul – vasul cu băutură fierbinte, de Crăciun, un fel de vin cu mirodenii. Asta-i numai în virtutea tradiției; britanicii dau pe gât cam tot ce le apare în față… La ora trei p.m. – fix! – familia se adună cu mic, cu mare, lângă aparatul de radio sau tv. spre a urmări – cu smerenie – Mesajul de Crăciun al Majestății Sale (singura zi din an când Majestatea Sa vorbește națiunii; în afara unor situații excepționale). Fie că (mesenii!) au apucat să halească sau nu… Primul mesaj televizat „s-a dat” în 1957, dar tradiția începe din 1932, odată cu mesajul radio-difuzat al Regelui George al V-lea (emisiune radio scrisă și regizată atunci de însuși marele scriitor britanic Rudyard Kipling!). Festinul se încheie cu tort de fructe, marțipan, înghețată și… zahăr înghețat (? – de ăsta n-am mâncat…). După cum vedeți, bucătăria englezească nu-i deloc fadă și e, relativ, cumpătată. Pentru articolele de „bar” însă, nu mai bag mâna în foc. Nu mă pot abține cu gândul la ce-i în Românica… Toate relatările – sporadice! – ale britanicilor ce au avut curajul să treacă prin țărișoara noastră, dar toate (!), fac referire la bucătăria noastră și la faptul că „după”, întorși acasă, mai tăți englezii (mai ales ele…) trebuie să treacă la dietă drastică (tot degeaba, că-s grași și mai ales grase de numa’ , numa’ …).
Dar, să uităm de sfânta biserică… Deși nu sunt prea „bisericoși” (mai ales generațiile tinere – ca mai peste tot, în Europa de Vest), englezii respectă totuși tradiția. Comisia Liturgică a Bisericii Anglicane a stabilit clar ritualul: data de 25 decembrie reprezintă 9 luni de la data de 25 martie (Echinocțiul de primăvară – dată aproximată), când se sărbătorește Buna Vestire. În dimineața de Crăciun, cu mic, cu mare, englezii participă la sfânta slujbă. Ei nu uită însă vechile lor tradiții, amestec de pre-creștinism și creștinism. Sărbătorirea Crăciunului începe – în Anglia – prin anul 596, odată cu sosirea pe aceste meleaguri a Sfântului Augustin, însoțit de călugări; scopul? creștinarea populației autohtone, anglo-saxone. Vechiul obicei Evergreen (decorarea caselor cu plante perene ce rămân verzi tot anul… iederă, vâsc, laur…) este o tradiție pornită de la Druizi: plantele verzi de decor sunt menite să ofere un adăpost spiritelor silvane, pe timpul iernii. Se considera ghinion aruncarea decorațiilor cu plante perene de Crăciun, înaintea celei de-a 12-a noapte, recte 5 ianuarie, ajun de Epifanie. Pe acest fond de mixtum compositum păgân și creștin, se păstrează datina sărutului sub creanga de vâsc – plantă (parazită!) sacră la druizi. Dar și la romani, ea era un simbol de pace. Tradiție tot pre-creștină: inamicii se întâlneau sub o creangă de vâsc, lăsau armele deoparte, declarau un fel de armistițiu… după un timp… reluau cafteala… Impact creștin: în această perioadă de sărbătoare se dăruiesc flori de poinsenttia – numită și „Steaua Crăciunului”, deoarece forma plantei și dispunerea frunzelor amintesc de Steaua din Bethlehem… Tot obiceiul Evergreen amintește de imaginea primei biserici creștine în Britannia, construită din crengi de copaci pereni. Tot așa, Father Christmas (Moș Crăciun-ul englezesc, mai nou, Santa...) este îmbrăcat în roșu sau… verde… Un obicei aproape uitat este alegerea de Boy Bishops (Episcopi copii). E ceva ce amintește de iubirea de copii a lui Sf. Nicolae (St. Nicholas); acești copii aveau de îndeplinit mici sarcini ecleziastice.
Încă de pe vremea Reginei Victoria, a doua zi de Crăciun aveau loc spectacole de teatru de pantomimă: Mummering ( moștenire din Evul Mediu), dar acum „se mimau” scene cu povești ca Peter Pann, Cenușăreasa, Motanul încălțat… Asemenea spectacole erau prezentate înseși Majestății Sale…
Dar și în Scoția există tradiții. „First footing” – prima persoană care pune piciorul în casă (mai ales de Anul Nou); dacă e un străin care poartă un cărbune, va duce noroc. Nici aici și nici acum n-am prea dibuit semnificația cărbunelui. El apare legat și de alte evenimente, de pildă „cadorisirea” copiilor neascultători de către Sf. Nicholas… În Românica acest adevărat „patron al copiilor” vine neapărat însoțit și de nuia… vorba aia… „bătaia-i ruptă din Rai” sau „Unde dă tata și mama… crește!”… (stupid!…ce crește? poate vreun cucui…). Aici, dacă-i „arzi” vreuna unui copil ce nu se astâmpără altfel,… dai ochii cu … persoană importantă, nu spui cine…
Galezii sunt ceva mai inventivi: există tradiția „Mari Lwyd ” – calul și adepții lui merg din casă-n casă, cântând diverse melodii (nu calul!…).
Aici, (in Britain), în fiecare din cele 4 duminici dinaintea nașterii lui Iisus, se aprinde o lumânare – așezată într-o cutie… (eternul box!). Budinca englezească super-tradițională – Hakin – era pregătită, din sec. XVIII, chiar în dimineața de Crăciun și era stropită din belșug cu eternul brandy (așa DA!) și apoi flambată (așa NU!, că se duce naibii pileala, arzându-se…)…
Nu pot încheia fără o nouă referire la Românica…
După unele opinii (fie ele și protocroniste…), Crăciunul e de tradiție, origine daco-tracă: e legat de Sărbătoarea focului cu ocazia Solstițiului de iarnă (ăștia le aveau bine cu calendarul astronomic…). În albaneză, Kercu înseamnă bucată de lemn; în italiană, ceppo trimite la Crăciun dar și la „creangă”, „cracă”; în română, Crăciun evocă și el, „crenguță”, „crăcuță”. De aceea, la romani, exista obiceiul de a pune crenguțe/ crăci de copac la casele oamenilor, cu ocazia Solstițiului de iarnă – începerea festivităților Sol invictus...
Deci, să nu zicem – odată cu „nebunaticii” și „zburdalnicii” Șoșo & Simion – că romanii se trag din noi, dracii (pardon, dacii!) și, prin ricoșeu, poate și britanicii?!… Dar să încheiem apoteotic, odată cu Stanley Kramer – „Bless the Beasts and Children” sau cu Elia Kazan – „They Shoot Horses, Don’t They?”… Ridic o halbă de bere (englezească, sic!) și zic: La mulți ani de Sfântul Ștefan! tuturor ce poartă ilustrul nume!…
Citește și
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XI). ÎN AJUN DE CRĂCIUN…
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (X). ESPRIT DE GEOMETRIE… ESPRIT DE FINESSE
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (IX). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane…
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (VIII). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (VII). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (VI). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (V). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (IV). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (III). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (II) Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- Un ardelean la KINGSWAY HOUSE (I). BRITAIN IS DEAD, LONG LIVE BRITAIN!
