Arădenii în Al Doilea Război Mondial (19) | Veteranii de la Apateu

La Apateu ne-am întâlnit cu aproximativ 15 de ani în urmă cu șase veterani supraviețuitori ai războiului mondial care erau în acel moment o prezență discretă în satul în care trăiseră și lucraseră toată viața. Au mai rămas doar ei șase dintre multe alte zeci de tineri ai satului care au bătut drumurile Europei luptând sub drapel, în diferite unităţi, cu arme diferite, cu inamicul care, li s-a spus, le vrea pământul şi libertatea. Cu toţi ne-am întâlnit într-o frumoasă zi de februarie dorind să facem cunoscută povestea dramei trăite în război şi altora care la lecţia de istorie au aflat din gura marilor personaje, doar despre fapte eroice, despre strategie şi tactică de luptă, atacuri şi contraatacuri, fiind omişi oamenii simpli, soldaţii din tranşee care au suferit cumplit pentru o cauză care nu era prea bine înţeleasă. Am dorit să explicăm istoria prin faptele celor mărunți, cum se exprima cândva istoricul Radu Carp. Fiecare dintre interlocuitori a povestit exact ce a dorit și ce a reținut ca fiin cel mai importat dintr-o avalanșă de amintiri care i-a bântuit toată viața.

Nedumerirea lui Valea Petru

Primul care a venit la întâlnirea programată din timp a fost Valea Petru, născut în anul 1921 şi încorporat în anii războiului în regimentul 90 Infanterie Sibiu, iar mai târziu vărsat la Batalionul 32 Vânători de Munte. Înainte de a ne povesti ceva despre războiul său ne-a provoct cu o întâmplare, deosebit de relevantă, spunem noi, pentru înţelegerea unor vremuri altfel greu de descifrat.

„La rebeliunea din august 1949, de aici in satul nostru, mă aflam în crucea drumului când am văzut că vin soldaţi cu civilii participanţi la evenimente, spre a-i verifica. Unde-ai fost, ce-ai făcut, erau întrebările. Dar colonelul comandant când m-o văzut o venit la mine, m-o sărutat pe obraji în faţa întregii lumi şi m-o întrebat de sănătate, abia după aceea am fost dus şi eu la verificare. Era comandantul meu de pe front, am fost cu el în maşină. De luptat am luptat pe frontul din Moldova, la Valea Lupului, comuna Ursoaia, judeţul Vaslui. Acolo am fost rănit, eram cu mâinile în sus, al patrulea din rând când am fost împuşcat în dreapta corpului. Apoi am fost dus la Bucureşti, la spitalul regina Elena, era în 1944. Ei dacă luam eu numele neamţului care o murit lângă mine, aveam o pensie mai mare”.

Valea Petru nu putea înţelege de ce un neamţ care a luptat în armata română are în Germania o pensie mai mare decât a lui!

Blidar Flore și frica de inamic

Blidar Flore, născut în 1920, a fost încorporat în regimentul 85 Infanterie de la Ineu, care a făcut parte din divizia 1 Infanterie. Această mare unitate a participat şi la campania din anul 1942, care avea ca obiectiv strategic, alături de unităţile armatei a 4 române, să susţină ofensiva nemţească a aripii de sud a frontului spre Stalingrad şi Caucaz.

„Am mers tot timpul pe jos până la localitatea Mihailovka unde era cantonată Divizia 1, de unde trebuia să plecăm spre Stalingrad. Ţin minte că într-o zi, la ora 12, am plecat în marş, dar după vre-o 15 kilometri am fost opriţi de ruşi şi mulţi ofiţeri şi soldaţi or murit atunci, aşa că ne-am întors la Mihailovka unde erau şi nemţii. Am fost puşi să săpăm tranşee dar nu puteam face gropile din cauza pământului îngheţat. Atunci ne zice un ofiţer: «Măi băieţi aici o fi rău de noi». Eram în faţa comunei pe poziţii când în timpul nopţii or început să vină spre noi unităţi româneşti care au scăpat de încercuirea ruşilor. «Mă băieţi nu trageţi, suntem români» – au strigat ei. Dar pe la ora 4 or început ruşii să bată frate de se cutremura pământul. Zice ofiţerul: «La atac», da noi ce să mergem înainte, ne-am retras îndată şi iară or bătut ruşii până ne-or respins şi de acolo, şi ne-am retras până la Tarnapol, unde am stat puţin să ne odihnim iar de aolo am plecat spre Don până la Rostov, un oraş mare aşezat sus pe deal. Acolo am stat să ne refacem într-un spital unde era vai şi amar, plin de păduchi, cu paie pe jos. după care am fost vărsaţi la Divizia 19 infanterie şi am fost îndreptaţi spre stepa kalmâcilor. Am stat acolo în tranşee până la Crăciun (Anul 1942 n. n.). A doua zi de Crăciun a venit ordin să ne retragem şi ne-am retras până la Granarovka, unde am primit ordin să ne instalăm iar comandantul de pluton a zis că trebuie să aşteptăm şi alte ordine. Erau şi nemţi acolo. Comandant de batalion era unul Costescu, care cu alţi ofiţeri s-or tot uitat prin binoclu şi or văzut că vin tancurile inamice. Erau tancuri americane. Şi atunci frate, un major când o văzut care-i treaba o zis: «La fugă, înapoi» şi mi-o dat iapa lui să o încalec spunând că el merge cu ofiţerii, cu maşinile. Eu n-am vrut la început, dar el mă suduie aşa că mă sui pe iapă şi merg vreo 5 kilometri până când rușii îmi împuşcă calul, care o picat cu mine. «Tolvai doamne ce-am făcut», am zis, dar chiar atunci mă ajunge unul din Şepreuş, a lu Croampa, care îmi zice să fugim împreună pe jos şi am mers până am găsit un pluton de de artilerişti. Am ţucat pământu când i-am văzut, de parcă eram acasă. Am mai întâlnit pe drum şi o unitate nemţească. De acolo am mers până la Dnepopetrovsk unde am stat trei luni, şi tare fain o fost acolo la spital, dar apoi am plecat la Odesa unde am mai stat un timp Numai 40 am scăpat din încercuire Toţi ceilalţi or rămas acolo în Rusia, şepreuşeni şi apăteni, împreună.” .

Iată doar un episod din calvarul unui infanterist care, chiar dacă nu avea clar în faţa ochilor desfăşurarea ostilităţilor, simțea încă tragismul acelor zile de atacuri şi contraatauri, retrageri şi bombardamente de artilerie, frica de inamicul care este în urma ta şi te poate lua prizonier oricând să te ducă în Siberia.

Purtan Ioan

S-a născut în anul 1923, şi a fost încorporat în regimentul 10 Grăniceri Oradea.

„În vara lui 1944 am fost adunaţi, din mai mult regimente şi concentraţi la Alba Iulia. De acolo noi am fost trimişi la Corabia unde am ocupat poziţii contra nemţilor, care se retrăgeau pe Dunăre. Nemţii veneau cu şlepurile şi noi am primit ordin să-i oprim cu forţa. Când or ajuns în dreptul nostru or trimis patrule de recunoaştere şi ne-or descoperit poziţiile dar n-or tras nici un foc. Domnul căpitan Şteţcu Nicolae o făcut o înţelegere cu ei să se dezarmeze. Dacă nu se dezarmau era ordin să deschidem focul. Atunci ei or înţeles, or aruncat armele şi noi i-am luat prizonieri. După aceasta am fost retraşi de acolo spre vest unde am luptat în continuare. Eu eram brancardier, luam răniţii în spate şi îi duceam la punctul de prim ajutor sau la spital. Acolo era o jale şi un vaişamar! N-ai putut face să nu plângi. Unu cu brânca ruptă, altu cu piciorul tăiat, altul rănit la cap, în toate felurile şi inamici şi de-ai noştri, aşezaţi pe paie, şi nici nu existau medicamente”.

Purtan Petru a defilat în fața regelui Mihai

Născut în 1923, Regimentul 93 infanterie Arad, încorporat în 20 mai 1944.

„Prima dată am intrat în luptă la Arad, pentru eliberarea aeroportului, în august 1944. Până atunci am făcut instrucţie la Cuvin. După două zile de luptă am eliberat aeroportul şi ne-am deplasat la Beliu în aşteptare. Acolo am mai stat câtva zile. Eu eram la transmisionişti. La un moment dat aproape fără veste suntem atacaţi de unguri, din partea stângă a pădurii. Atunci care cum o putut o fugit către Sâc, spre Sebiş. Ne-am retras în etape, tot apărându-ne. La Prunişor am suferit un atac mai mare. Acolo pe stânga era o pădure unde or rămas mulţi dintre ai noştri, morţi şi răniţi. De acolo ne-am retras în stânga Sebişului. În timpul ăsta or venit ruşii, că dacă nu veneau nu ştiu până unde ne retrăgeam. Noi nu aveam armament greu, doar 4 tunuri şi proiectile aproape deloc. Dacă vin ungurii ne prind cu ele în brâncă, mi-o spus un prieten. Acolo pe câmp, lângă stogurile de grâu cu batozele pregătite pentru călcat, am staţionat toată noaptea. Dimineaţa am văzut că vin spre noi două maşini descoperite, cu soldaţii în picioare, cu căştile pe cap, nu ştiai ce sunt. Unul dintre noi o fugit în calea lor şi când o ajuns la ei i-o întrebat: ‹de unde sunteţi, ce faceţi aici?› ‹Suntem de aseară pe Valea Deznei că ne-or respins ungurii şi pe noi, dar nu trebuie să mai aveţi frică că s-or băgat astă noapte ruşii cu multă artilerie şi suntem pregătiţi să începem atacul›. ‹Şi noi ce facem?› ‹Faceţi ce ştiţi. Veniţi mai pă dă lături›. Şi or început ruşii atacul cu artilerie de nu s-o mai auzit nimic.. Noi ne-am retras mai sus şi am aşteptat să vedem ce se întâmplă. În timpul ăsta am văzut cum se pradă casele în Sebiş. La un moment dat am văzut că vin spre mine trei soldaţi şi io m-am tras după nişte pupi. Dar ei or strigat: Fraţilor nu trageţi că suntem români din armata ungurească. Când am auzit asta i-am pus să dea armele jos şi i-am întrebat de unde sunt. Ei ne-au spus că sunt de lângă Salonta şi or mai zis că nu mai vor să lupte în armata ungurească.. De acolo s-o întors apoi frontul înapoi şi iară am ajuns la Beliu, unde eu am rămas peste noapte de pază la un depozit. Dimineaţa mă întorceam singur la unitate când am văzut o escadrilă de avioane nemţeşti. Ai noştri s-au ascuns dar ungurii bucuroşi s-au ridicat si au fluturat batistele spre avioane. Numai că erau ele avioane nemţeşti dar piloţii erau români, pentru că escadrila era de-a noastră. Şi i-or mombardat cumplit atunci pe unguri şi mulţi or rămas acolo fără viaţă. Chiar în mijlocul drumului către Beliu o căzut o bombă şi o făcut o groapă mare ca o fântână şi chiar după mulţi ani când treceam pe acolo mă uitam să văd unde o fost groapa.

De la Beliu am plecat în ofensivă spre Mocirla, Cermei, Şepreuş. Am mai avut o retragere pe lângă Salonta, când am fost bombardaţi rău de avioane. Atunci o murit lângă mine cel mai bun prieten al meu, era şi el din Apateu. Apoi până la Tisa nu ne-am mai oprit. Pe când eram acolo a venit un ordin de la divizie ca toţi aceia care sunt mai vechi pe front să fie retraşi, iar contingentele 44 şi 45 să fie vărsate la vânătorii de munte. Eu am văzut ordinul, că eram la centrala telefonică. Eram mai tânăr, dar am avut norocul că am avut un comandant de la Arad care m-o şi instruit. El era profesor în civilie. Şi m-am dus la el să rezolv ceva. Când m-o văzut mi-o zis ‹Mergi înapoi în ţară›. Am venit înapoi iar războiul o mers tăt înainte. Dar nu m-am eliberat pentru că am fost trimis la Turnu Severin, unde toată noaptea trebuia să descărcăm şlepurile cu muniţie. Aşa că nu ne-o fost prea uşor nici acolo. Dar după un timp ne-or trimis iară pe front şi am ajuns până în Cehoslovacia, la Brno. Acolo n-o mai ţinut nimeni seamă că sunt de la transmisiuni şi am ajuns pentru câteva zile pe poziţii. Acolo m-o prins armistiţiu cu nemţii. Dar am mai stat două luni de zile în Cehoslovacia până am fost trimişi în Ţară. Am venit pe jos timp de 42 de zile până la Arad, apoi la Mândruloc şi de acolo la Timişoara. Nu s-or gândit să ne lase să ne odihnim vreo două zile că am şi fost repartizaţi la Dej. Zic, unde-i ăsta. Cam la 80 kilometri de Cluj. Şi iară pă jos până la Cluj. La Cluj s-a primit ordin să se aleagă cei mai buni şi să fie trimişi la Bucureşti pentru defilarea de 23 august. Acolo, l-am văzut şi pe Regele Mihai, care ne-o trecut în revistă.”

Mang Ioan, pe jos în drum spre țară

Născut în 1922, încorporat în Regimentul 85 infanterie de la Ineu, apoi vărsat în Regimentul 7 Infanterie de la Lugoj.

„Am fost recrutat în 1943 şi am făcut instrucţie la regimentul 85 infanterie de la Ineu iar în 1944 am plecat pe front cu Regimentul 7 Infanterie din Lugoj. Am intrat pe poziţii în primăvara lui 1944, la Boroaia, în Moldova. Am stat în şanţul de comunicaţii ca trăgător la puşca mitralieră. Am stat toată vara pe poziţii. Era o pădure în apropiere iar noi eram aşezaţi într-o vale. Eu cu puşca mă aflam sus pe marginea şanţului de apărare atunci când eram în santinelă. Era complicat pentru că în fiecare noapte între 1 şi 3 ruşii veneau la atac. Cum se apropiau începeam şi noi să tragem. În 20 august or început marea ofensivă iar noi am fost obligaţi să ne retragem. Atunci am fost rănit şi am fost dus la spital la Bacău, iar de acolo am plecat acasă în refacere. Dar după ce m-am vindecat am fost rechemat sub arme şi trimis pe front în Cehoslovacia. Am ajuns la destinaţie, la Brno, chiar în ziua de Paşti a anului 1945. Acolo m-o prins armistiţiul din 8 mai 1945. De la Brno am pornit acasă, în ţară, şi am venit continuu pe jos până la Abrud. Dormeam pe marginea drumului şi uneori chiar în mers, de obosiţi ce eram. S-o întâmplat de o şi brumat în timpul nopţii da noi n-am simţit deloc.”

Galea Ioan

Născut în 1919 şi a fost încorporat în regimentul 1 Grăniceri Bucureşti.

„Eu am luptat prea puţin. Am fost la Odesa unde am dat luptă grea vreo lună. Apoi m-o scos căpitanul şi m-o făcut furier pentru că eram cam bolnav Ne-am bucurat când s-o luat Odesa co fi, co păţi … credeam că s-o terminat, dar abia în 1944 m-am eliberat şi am venit acasă”.

Veteranul de 90 de ani nu a mai dorit să adauge nimic, este tot ce a putut să spună, nu pentru că nu ar mai fi avut ce relata, ci pentru că o viaţă, indiferent cât de lungă şi zbuciumată este, încape şi într-un bob de grâu!

Relatările de dimensiuni diferite, în funcţie de puterea de concentrare şi prospeţimea memoriei fiecăruia, conţin doar o parte din trista experienţă a războiului şi noi nu am intervenit deloc pentru a corecta sau explica ceva. Anii şi lunile în care au fost angrenaţi în uriaşa şi îngrozitoarea maşinărie a războiului a lăsat urme pentru toată viaţă. Şi totuşi au supravieţuit până la început de mileniu trei. Au supravieţuit pentru că dintre toate însuşirile omeneşti cel mai puternic s-a dovedit ia fi nstinctul supravieţuirii. Acolo pe front aveau un singur gând, să se întoarcă teferi acasă. Pe măsură ce se afundau tot mai tare în adâncul stepei ruseşti sau în Câmpia Ungară, dorul de casă îi măcina tot mai mult. Au dispărut repede înaltele elanuri patriotice, eliberarea pământului stămoşesc nu se justifica lângă Stalingrad, iar lupta cu bolşevismul o lăsau pe seama altora. Un gând îi teroriza: să nu cadă răniţi sau prizonieri, pentru că auziseră ce li s-ar fi putut întâmplat în teribilele lagăre sovietice. De aceea de multe ori fuga înapoi era mai sănătoasă decât atacul spre înainte pentru înfruntarea inamicului.

În „poveştile” relatate nu este vorba de nici vitejie şi nici de laşitate ci pur şi simplu de viaţă. Dar nu toţi apătenii care s-au aflat pe câmpurile de luptă ale Europei în cel de al doilea război mondial au avut sansa vieții, 64 dintre ei şi-au găsit mormântul departe de casă, de cele mai multe ori fără o cruce la căpătâi. În schimb în satul lor s-a ridicat o cruce a martirilor pe care sunt încrustat în piatră numele celor care s-au jertit pentru ţară.

Citește și: