Alin Ioan, s-a născut în 1981. Locuiește în Arad. A absolvit cursurile Facultații de Teologie-Asistență Socială din Arad. A publicat volumele de versuri: „cer de rigips, nori de glet” (frACTalia, 2016), „atâta vreme cât știi că poți să te întorci” (frACTalia, 2018) și „departe, cât se poate de departe” (Casa de pariuri literare, 2021). A mai publicat poezie în revistele: Lolita, Arca, Poesis International, Semne Bune, Astra, Planeta Babel.
Îi place să urmărească în zilele însorite, cu camera foto, migrația lentă de lumini și umbre în păduri.
![[CRITIC GUEST] Alin Ioan: „Testosteronul divin”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2023/11/foto_Alin-Ioan-scaled.webp)
![[CRITIC GUEST] Alin Ioan: „Testosteronul divin”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2023/11/foto_Alin-Ioan1-scaled.webp)
![[CRITIC GUEST] Alin Ioan: „Testosteronul divin”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2023/11/foto_Alin-Ioan2-scaled.webp)
Confesiv, nostalgic, atmosferic, dens, vintage, narativ, contemplativ, fotografic, șugubăț, ascetic, melancolic, erudit, introspectiv, temerar, lynchian, grungeian, rossonero, compulsiv între două ședințe de golire a minții, conceptual, Alin Ioan e un bard care te apucă de mânecă și îți deapănă poeme până în zori.
corpus cavernosum
un bărbat scruta spațiul dintre blocuri
după chiștoace, un altul lăsa din mâini
plasele grele și-și ștergea cu antebrațul
sudoarea de pe frunte.
pentru o clipă
privirile lor s-au întâlnit, soarele
insistent i-a umplut de ocară,
amândoi au pierdut ceva
ce părea important.
pe zidul de vizavi unde stă scris nu ne place aici,
dar nici nu vrem să plecăm înainta domol
umbra unui tei în floare, câini maidanezi
umblau fără țintă cu limbile atârnate
de la căldură.
o pensionară care ținea
cu ambele mâini
o pungă albă de plastic
cu medicamente,
a zâmbit și a trecut cu ochii închiși
peste umbra crucii de farmacie spre grădina
cu pomi fructiferi unde a copilărit.
când taică-meu, zicea bill, ridica
pumnul asupra maică-mii – aici trebuia
să urmeze o comparație tare
îmi promiteam cătând spre lucrurile mamei
risipite pe pat, adunând un fel de ură în mine
că-i voi veni de hac babacului
peste ani când voi fi deprins
mimica adultului posac
a doua zi uitam tot și porneam
desculț cu ceilalți țânci de pe stradă spre râu
la scaldă, entuziasmați de tot ce-i viu
exersam solidaritatea
pișându-ne unii pe alții
ca să convingem lipitorile
să se desprindă
de pe noi.
unchiu Lică a lăsat cu limbă de moarte ca noi, cei doi nepoți
să-l scoatem din casă
coșciugul l-au băgat cum l-au băgat fără mort
în camera dinspre stradă,
da să vezi cum a fost când unchiu zăcea întins cu mâinile pe piept,
am calculat noi cum și în ce fel să-l ținem, să-l înclinăm,
da tot n-am reușit să-l scoatem la timp
preotul aproape că terminase slujba,
iar noi îl dădeam pe unchiu Lică de pereți și înjuram
atunci când românii au întors armele, zicea maica, am fugit de ne-am ascuns
în pădure,
ne omorau dacă ne prindeau
(hai maică suflă-n lumânări)
pe Lică l-au prins ungurii și l-au dus în lagăr,
da după vreo două săptămâni s-a întors
evadase
testosteronul divin
o legendă urbană spune că însuși dumnezeu a urcat într-o zi pe un fel de bicicletă celestă, cu aureole mari, aurii în loc de roți și îngeri cu aripile puternice pe post de pedale, doar așa, să dea o tură prin lumea aceea proaspăt ieșită din mâinile lui.
ar fi putut fi un apus de început de vară, cu tei îmbătându-te cu mirosul lor, un cer neted ca în palmă, mânjit cu mult portocaliu, sute de gângănii, migranți, luându-i cu asalt tricoul clima cool, băgându-i-se pe după ochelarii de soare de firmă până la iritare, dar toate astea sunt doar detalii nesemnificative pentru cineva care nu luase încă asupra lui condiția umană.
și iată că toate erau bune foarte, doar că din neatenție, poate din autosuficiența celui care există de la sine și prin sine, a strivit cu roata din față o vrabie care ciugulea ceva de pe jos.
parcă surprins în atotștiința lui de acest eveniment, a ridicat pasărea care agoniza mișcând din ochii mici, cenușii și spectrali, i-a simțit căldura de biată ființă în palmă, a așezat-o la o parte undeva în iarbă.
a privit în jur aproape rușinat de gândul că l-ar fi văzut cineva, a scris ceva cu degetul în praful de pe alee,
a oftat adânc, împleticindu-se în omnipotență.
