PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ (20) | PREA MIC PENTRU UN RĂZBOI ATÂT DE MARE? sau PREA MARE PENTRU UN RĂZBOI ATÂT DE MIC?
– Partea a treia –
[ARGUMENT. Mai toate dicționarele serioase cad de acord asupra ideii că „pălăvrăgeala” este „Discuție despre lucruri lipsite de importanță”. Deci, un fel de vorbărie inutilă… Și totuși întreaga istorie a umanității este punctată – dominant! – de astfel de momente. Când un fenomen „întâmplător” se manifestă repetitiv, enervant de „repetitiv”, atunci el devine necesar!… Cel puțin așa ne spune dialectica: „necesitatea” își croiește drum prin intermediul „întâmplărilor”, la fel cum legitatea obiectivă (statistic-probabilistă) apare în și prin „jocurile hazardului”… Autorul]
UN FEL DE MOTTO: 5 august, A.D. 2025, h: 15:55
„Când Iliescu apare, soarele răsare!…”
Când Iliescu „apune”, zicem o rugăciune?…
6 august (în calendarul creștin-ortodox): „Schimbarea la față a Domnului”…
(ANONIM)
1. „Veni… vidi…vici”…? Nu! „Veni, vidi… VAX!”
Să mă ierte ilustrissimul Julius Caesar [IMP.C.IVLIVS.CAESAR.DIVVS] că i-am răstălmăcit ilustrissima „zisă”, concisă, după tipicul latin, într-o scrisoare de după bătălia de la Zela (47 î.H.)… Dacă ar fi fost în locul guvernanților noștri de azi, puși pe o cruciadă vajnică împotriva putredului sistem (establishment), mărețul Caesar ar fi zis, în completare, „cu adresă”, fie lui Nicușor, fie lui Iliuță: „Tu quoque, mi fili Brute?”. Evident, înlocuindu-l pe Brutus cu oricare dintre cei doi… urmași ai Romei…
Oare, de ce?… Pentru a da un răspuns cât de cât acceptabil, va trebui să mă întorc la principiul metodologic al definirii termenilor în orice discuție / dezbatere (fie și „chibițare”) serioasă. Adică la indicația propedeutică atribuită lui Voltaire…
a) Proaspătul „regretat” răposat – Ion Iliescu – a avut și străfulgerări „programatice”, prin „meandrele concretului”: ceea ce noi numim, azi, (în Românica!) – „establishment” – a fost botezat, încă din anii ’90, „capitalism de cumetrie”… Primul președinte al României „libere” (fără sceptru, față de cum avusese primul și ultimul „președinte” al României de la crepusculul socialist), nici nu știa ce clarviziune avuse!
Deci, reiau – en detail – pe înțelesul tuturor – după Wikipedia: «Establishment este un termen folosit pentru a se referi la grupul vizibil dominant [?] sau elita care deține puterea sau autoritatea într-o națiune sau organizație. Termenul sugerează un grup social închis care-și selectează membrii. Termenul poate fi utilizat pentru a descrie structuri specifice de elită înrădăcinate în instituții specifice, dar de obicei este informal în aplicare și este utilizat mai mult de mass-media decât de cercetători. (…)Termenul „establishment”, preluat din limba engleză, se referă la o stare de lucruri acceptabilă, un echilibru, un consens… [ s.n.] între centrele de putere sau o rețea integrată de influențe, monopoluri, dominații ale unor organe oficiale sau mai puțin oficiale asupra unei mase de persoane, societăți, comunități care acceptă norma oferită ca model de către reprezentanții establishmentului.»
b) „Capitalismul de cumetrie” s-a dovedit a fi – în fapt – continuarea sui generis a unui „comunism de cumetrie”… Să mă explic: În tulburii ani ’89 – ’90 – …, spre a se evita disoluția completă a statului român, ajunge la putere ceea ce s-a numit „Eșalonul II” (poate și III?…). „Eșalonul I” ajunsese prea revolut, prea rupt de realitate, prea urât de popor, spre a face doar o simplă (și imposibilă!) „rocadă” în interiorul său. Cei din „eșalonul II” cunoșteau prea bine (poate, cel mai bine) care sunt și unde sunt adevăratele frâie (mai ales economice!) ale statului aflat pe buză de prăpastie. O altă formă sau structură de conducere a statului – „atunci”! – nu cred că era posibilă… Atât America lui George H.W. Buch, Marea Britanie a lui John Major sau Franța lui Francois Mitterrand erau preocupate nu atât de seismul est-european al anului ’89, cât de construirea unor noi punți cu o Uniune Sovietică muribundă, condusă (încă) de un „enigmatic” Mihail Gorbaciov, destul de oscilant… Și astfel, „Eșalonul II” a făcut „pui”, s-a metamorfozat, până în ziua de azi, în ceea ce numim (poate impropriu) establishment… Să fie „aceeași Mărie, cu altă pălărie”? Poate…
c) Cine este atunci, la noi, Julius Caesar? Establishment-ul, mereu recosmetizat, supus la „jdemii” de operații de „înfrumusețare”!… Cine este atunci – azi! – un Brutus? Se pare că un fel de Ianus (cel cu două fețe): Nicușor & Iliuță. Într-o Românică mai divizată, mai sfâșiată, mai stratificată, mai conflictuală ca oricând, asistăm la lupta dintre David (bicefal – Nicușor & Iliuță) și Goliat (actualul și perpetuatul establishment din anii ’90). Praștia din vremurile biblice nu mai este eficientă. Iar pumnalul lui Brutus nu pare să aibă efect ucigător… Să avem și noi, acum, nevoie de un Augustus Imperator? Din nou, nu știu… poate…
Tot ce am vrut să demonstrez în aceste trei părți se poate exprima concis:
plecând de la ciudatul film-parabolă („Cei 28 de Panfiloviști” – 2016) – falsificare ordinară a unității „în cuget și simțiri” a poporului sovietic, veșnic erou, în fața dușmanului – se încearcă inocularea ideii că nu contează adevărul verificat, ci „adevărul” construit și servit ca atare maselor tâmpe, pe post de ideologie mobilizatoare și manipulatoare. La „o adică” și la modul reducerii la absurd, tot ce mai are importanță nu mai este nici măcar dușmanul de moarte, ci credința în sacralitatea adevărului „servit” de … establishment-ul momentului. „Crezi?”… dacă da, e bine!… „Nu crezi?”… atunci te așteaptă o întrevedere între patru ochi cu Lenin… În cazul prezentului românesc, nu s-a ajuns (încă!) la promisiunea unei întrevederi între patru ochi cu I. Iliescu, sau chiar șase ochi (i.e., cu Motanul Arpagic & Ovarășa Codoi) ca o pedeapsă, ci ca o favoare, pentru nostalgicii vremurilor recent apuse… Ceea ce văd eu extrem de important este întreținerea atmosferei de asediu, prin faptul că Românica luptă simultan pe mai multe fronturi… e un „război” strict brought up to date, după „cutumele” prezente, recte, ceva „hibrid”, i.e., un fel de tutti frutti al conflictelor.
2. Despre războaie și alte „fleacuri”…
Întrebarea care ar trebui să stea azi pe buzele tuturor ar putea fi: Pe câte fronturi duce azi Românica războaie?
Oare, cât de departe de realitățile de azi se află considerațiile devenite „clasice” ale unor nu mai puțin „clasici” teoreticieni ai războiului?… Sun Tzu („Arta războiului”), Carl von Clausewitz („Despre război”)… Dacă nu mai rămânem strict cantonați în canoanele unei bune definiții (corecte-logic, i.e., gen proxim & diferența specifică), dacă luăm în considerare „desemantizarea” conceptului de război, odată cu moda utilizării excesive a termenului, mai mult metaforic, de „război hibrid”, ceea ce, istoricește, nu-i o noutate, mai ales în mass media și anumite cercuri politice, dacă renunțăm la ideea că un război înseamnă un front unde se confruntă (armat !, i.e., cu instituții social „specializate”) două părți „combatante” (state sau grupări de state), dacă… Atunci orice gâlceavă devine în ochii noștri un… război!… Și totuși, pe câte fronturi „poartă” azi război Românica?… Am senzația așternerii de la sine a cuvintelor pe ecranul computerului…
Putem vorbi de existența „clasică” a două fronturi: „frontul de Vest” și „frontul de Est”… Vreau mai întâi să fac mențiunea cuvenită: orice război „tipic” (i.e., conflict armat între state sau grupări de state) a fost și este însoțit de ceea ce numim „război hibrid”, reciproca nu este obligatorie…
Pe „Frontul de Vest”, Românica – în cadrul, sau „alături” de UE și NATO – poartă „une drole de guerre” (aluzie la conflictul între Franța & Marea Britanie, pe de o parte și Germania nazistă, pe de altă parte; 3 septembrie 1939 – 10 mai 1940): războiul cu SUA – cel al tarifelor comerciale – provocat clar de mofturile și oscilațiile indeterminabile ale lui Donald-Duck-Dick… Este ceva dur și, mai ales, imprevizibil. Dar tot pe acest front de Vest, Românica se luptă și cu UE însăși… prin tertipurile înșelătoriilor noastre, tipic balcanice, menite să „amețească” Bruxelles-ul cu privire la respectarea cerințelor sale față de noi… spre a primi pe mai departe banii de care avem atâta nevoie…
Pe „Frontul de Est”, Românica se confruntă cu Federația Rusă și acoliții săi (direcți sau indirecți): sprijinirea pe față a Ukrainei, în Războiul ei de Apărare a Patriei, ne-a aruncat într-un război „cu adevărat” hibrid – încă nu „fierbinte”, frească-ne D-zeu! – cu „Măreața…”… Cum se va sfârși toată tevatura, numai „Drăguțu’ Ăl’ de Sus” mai știe în ziua de azi…
Dar, cel mai crunt război îl duce Românica cu ea însăși (!)… și despre acest lucru vreau să vorbesc acum… „Cronica unei morți anunțate” (pace, Gabriel Garcia Marquez!) s-a împlinit… Tovarășul / Domnul Ion Iliescu a trecut la cele veșnice. Moartea sa a reaprins multe dintre pasiunile care mistuiau războiul Românicăi cu ea însăși…
3. „A la guerre, comme a la guerre”? Nu!… Mai bine „A la paix comme a la paix!”… Și totuși, un vis prea îndepărtat!…
Neîndoielnic, azi, vorbim de existența mai multor Românii… Și toate se războiesc neîncetat între ele… De aceea am în vedere războiul Românicăi cu ea însăși, de fapt, al unei Românii ideale cu Românicile reale. Cine sunt aceste „Românici”?
În decembrie ’89 părea că lungul și chinuitorul „travaliu” al nașterii unei Românii frumoase s-a încheiat. Doar ca travaliu (?!…). În realitate, s-a petrecut unul din două fenomene posibile:
a) Ori s-a aplicat zicala „Copilul cu prea multe moașe rămâne cu buricul netăiat”… Și atunci, cine au fost, sau ar fi trebuit să fie „moașele”?…
b) Ori s-a născut prea precoce o Românică – „copil prematur” ce a avut nevoie de o interminabilă perioadă (de tranziție) spre a ajunge la șansa de a se maturiza treptat într-o țară cu adevărat pe măsura Europei pe care a (re)găsit-o sau trebuia să o (re)găsească… „ben-sur”, după criterii deja încetățenite?…
Am avut – în ’89 – prea multe moașe? Sau „pre-maturitatea” a fost o blestemata și cronica „întârziere istorică” față de „ceasul” arătat de Europa (după canoanele-i proprii de modernitate / contemporaneitate)? Nu știu… Parcă, nici n-aș vrea să știu… în ambele cazuri aș rămâne cu un gust amar…
O „privire biologistă” asupra lumii umane reale (!) ne duce la o imagine foarte diferită de poleiala valorilor morale. Th. Hobbes nu s-a înșelat prea mult când vorbea de un „bellum omnium contra omnes” [„război al tuturor contra tuturor” ]. J.J. Rousseau nu s-a înșelat prea mult: într-adevăr omul ne naște „bun” de la natură (oare?) dar societatea (evident, conflictuală!) îl „strică”… Iar Fr. Nietzsche nu se înșela prea mult atunci când cataloga valorile umane pe care le preamărim (mila, solidaritatea, chiar dragostea, ba chiar „democrația” etc.) drept „slăbiciuni”, un fel de armă de apărare a celor slabi în fața celor puternici. Chiar că suntem „dincolo de bine și de rău”… Societatea umană este așijderea indivizilor ce o compun prin agregare: o societate conflictuală unde, în funcție de interese (niciodată perfect comune sau identice), indivizii se „canibalizează”. Tot ce contează este puterea, i.e., deținerea unei poziții dominante ce permite celor ce o dețin și o exercită, încercarea de a perpetua veșnic „avantajul dobândit”. Facem reguli de conviețuire dar… așa cum bine se spune „legile sunt făcute ca să fie încălcate”. Așa a fost, este și va fi istoria care nu poate fi decât o istorie umană. „Umană”, nu în sensul axiologic al termenului… Cea mai clară expresie a acestei realități deloc roz este politica și partidele politice.
În Românica, cea comunistă (dar nu numai), existența unui partid unic și atotputernic care ajunsese să se identifice chiar și cu statul a permis apariția unei elite sociale având în centru o nomenclatură ce va înlocui zeii (presupuși, imaginați) ca diriguitori. Trecerea de la socialism / comunism la un fel de capitalism românesc (un fel de post-comunism cu „aparență umană” «capitalismul de cumetrie») a multiplicat conflictualitatea generică și viscerală a societății. Acum apar mult mai mulți „lupi flămânzi” de putere, recte de avantaje materiale, privilegii etc. visate ca exclusive și perpetue. Asta e imaginea pe care o am eu astăzi despre noi.
Toate partidele politice sunt partide clientelare. Pe clentela politică susținătoare se sprijină cei ajunși la putere. Această clentelă trebuie întreținută și mereu curtată și „răsplătită”. Căci ea menține establishment-ul… Și atunci, mă întreb dacă nu cumva, nu partidele protejează clientela ci, invers, clientela menține partidele în viața și lupta lor, într-un imbroglio etern conflictual pe care „unii” l-au numit „luptă de clasă”. Și tot atunci, ceea ce numim și detestăm totodată, teorii ale conspirației… nu ascund oare o fărâmă de adevăr? Căci mereu și oriunde, adevărații conducători și decidenți rămân mereu „în umbră”, neștiuți decât de „cine trebuie”… Vă place o astfel de imagine? Mie, nu. Dar nu o pot exclude din „nodul gordian” al posibilităților.
Iar acum, să coborâm cu picioarele pe pământ… Ilie Bolojan & Nicușor Dan vor să dezlănțuie o cruciadă împotriva acestei „conspirații” (să-i zicem, deocamdată, așa), unde apar acele sinecuri ce au dezlănțuit, la rândul lor, indignarea sinceră (?) publică. „Ei” (sinecuriștii, știți care!) vor fi greu dacă nu chiar imposibil de clintit! Cauza: așa se constituie orice societate structurată politic. La noi, se mai adaugă și existența unei Constituții, acum, revolute, a unui sistem legislativ unde normele și procedurile se bat cap în cap; toate (și multe altele) permit această batjocură! „A treia putere în stat” (cea judecătorească; justiția în genere) a ajuns beton-armat! Acum, tot românu’ a aflat ce se întâmplă cu salariile și pensile „de serviciu” („indemnizațiile profesionale”) care sfidează și pe sfinții din cer. Cum poate fi liniștit poporul revoltat; măcar într-o oarecare măsură? Prin ceea ce se întâmplă azi. Chiar dacă și „inițiatorii” nu s-au dovedit fecioare imaculate… Bașca, toată tevatura a început de jos în sus, rănindu-i și mai adânc pe cei „săraci și cinstiți” (vorba lui I.Iliescu! sic!…), sub justificarea că la Bruxelles „arde” și-i musai ceva de făcut… măcar simbolic… întru adormirea U.E. Altfel, ne duceam și mai rău dracu’! Partea tragică e că acum, la acest ceas al istoriei noastre ambigue, este imposibil de făcut o „reformă de reformă”, recte, una structurală, profundă… Rămâne să mai „baune”, pe margini, „a patra putere în stat”, nelegitimată ca atare, i.e. presa onestă… Îmi pare rău că sunt pesimist, dar mai mult nu pot…
Actualii guvernanți (cei autentici!) sunt prea mici pentru un război atât de mare. Actuala nomenclatură ocultă e prea mare pentru un război atât de mic (în ochii ei, care privesc cu „milă” eforturile inutile ale câtorva Don Quijote bine intenționați)… Într-adevăr, parafrazându-l pe Th. Hobbes, lumea noastră de azi este „o ură a tuturor contra tuturor”…
That’s the Big Picture!
Dixit!
Citește și:
- Integral seria PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ – AICI
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
