Aplaud dintru început înscrierea celebrei comedii a lui Victor Ion Popa, Take, Ianke și Kadîr, în repertoriul actualei stagiuni teatrale, de fapt o capodoperă a dramaturgiei interbelice. Alături de Mușcata din fereastră și Ciuta, comedia în discuție constituie una din piesele de rezistență ale lui Victor Ion Popa, deopotrivă dramaturg și prozator, regizor și scenograf, cronicar artistic și desenator, profesor și întemeietor al Teatrului popular precum și al Teatrului pentru copii.
Cea mai cunoscută dintre piesele lui Victor Ion Popa, Take, Ianke și Kadîr, aproape că se „joacă” singură, pentru că autorul ei dă indicații regizorale și de scenografie încă din preambulul ei, în sensul că acțiunea se desfășoară într-un „târgușor provincial”, în care cei trei protagoniști au prăvălii modeste și „case vopsite în anumite culori”, situate pe o „uliță pustie” dominată de un „cântec trist al unei flașnete”, dar și de „zăpușeală”.
Victor Ion Popa, nu doar în preambul, ci și în text, precizează observații ce țin mai mult de calitatea sa de director de scenă decât de dramaturg, în sensul că se referă la stări ale personajelor, și anume: „uluit”, „duios”, „înlemnit”, „înduioșat”, „emoționat”, „somnoros și lăhămesit de căldură”, și multe altele.
Textul este savuros, dialogul este scânteietor, umorul este continuu și de calitate. Cei trei mici negustori din mărginimea Bârladului sunt prieteni de peste treizeci de ani, în ciuda etniilor diferite, deoarece, sublinia Kadîr: „creștin, ovrei, turc, totuna estem, om, bre, nu ovrei, nu creștin, nu turc.” Și totuși atmosfera calmă este întreruptă de hotărârea celor doi tineri, Ana și Ionel, de a se căsători, cu toate că ea este evreică și el creștin. Este un story elaborat de dramaturg cu simplitate și fără să își propună mutații spectaculoase în devenirea personajelor, pentru că în ciuda unui aparent conflict, happy-end-ul plutește în atmosfera patriarhală impusă de text.
Ei bine, regizorul Laurian Oniga, pe care îl apreciem pentru multe din montările sale de succes, dar și pentru intelectualul fin care este, de această dată a propus, nu o lectură scenică a comediei lui Victor I. Popa, ci o adaptare „după”, în sensul că operează „modificări” în desfășurarea acțiunii, pe care le considerăm neinspirate, paradoxale chiar. Desigur, salutăm ideea de a duce în contemporaneitate capodopera dramaturgiei interbelice și de a propune o lectură sui-generis, dar nu putem subscrie ideii de a eluda pledoaria fundamentală a piesei, nu doar pentru prietenie, cum sublinia Laurian Oniga în Caietul Program, ci în primul rând, pentru iubire. O iubire în stare să dărâme „zidurile” intoleranței etnice și religioase. Iată câteva replici, credem, edificatoare: „omul fără iubire este ca un copac uscat sau ca o floare uscată” sau „unde dragoste este… păcat nu este…” sau „frig la inimă fost, frig la casă fost” sau „…dacă se iubesc tinerii înseamnă că vrea Dumnezeu”. Laurian Oniga oprește spectacolul înainte de finalul mult dorit, final care aureolează biruința dragostei dincolo de prejudecăți și de religii. Dincolo de etnii și de puternice tradiții. Regizorul Laurian Oniga și-a dorit, probabil, un spectacol protest împotriva crizei xenofobe din lumea de azi, or în mod paradoxal, a renunțat chiar la pledoaria pentru dragoste, o dragoste care învinge „răul” venit din partea Comunității și a intoleranței religioase. Operând în text, regizorul Laurian Oniga amputează fără niciun argument plauzibil, elogiul adus Omului aflat dintotdeauna deasupra „vremurilor”.
În mod inexplicabil, Laurian Oniga a introdus în spectacol fragmente din discursurile lui Hitler și Mussolini și chiar al lui Horia Sima, „forțând” o raportare la o realitate pe care autorul în deceniul al treilea al secolului trecut nu avea cum să o aibă în atenție. Laurian Oniga sugerează posibilul și nedoritul pericol al terorismului etnic și religios, fapt lăudabil în sine, dar fără nicio legătură cu textul lui Victor I. Popa și nici chiar cu demersul său regizoral.
Scenografia, altminteri, talentatului Doru Păcurar, este descriptivă și inertă, lipsită de subtilități și rafinament. Cum, de altfel, terne sunt și costumele semnate de Oana Cătălina Văran.
Simpaticii negustori ai târgului patriarhal, Take, Ianke dar și Kadîr, constituie „partituri” ce au prilejuit creații artistice antologice, beneficiind de un text savuros, pigmentat de un admirabil umor. Dar în spectacolul propus de Laurian Oniga, acest text aproape că nu se aude, impresia fiind că, uneori, intrepreții se amuză între ei, alteori, sunt plictisiți sau chiar necredibili. Oricum, ei par a face abstracție de publicul venit să aplaude binecunoscuta comedie a lui Victor I. Popa. Este surprinzătoare distribuirea lui Ovidiu Ghiniță în rolul hâtrului Ianke, actorul obișnuindu-ne cu izbânzi artistice cu totul memorabile în roluri de altă factură. Acum, însă, părea a evolua – uneori cu aplomb și cu nonșalanță – doar pentru sine, rostirile-i fiind aproape imperceptibile. Dan Covrig (Take) are ceva din datele personajului în structura sa artistică, adică naivitate și simplitate, fiind „inimă bună, mai încet la minte ca evreul, iute la mânie și ușor de băgat în sperieți”. O evoluție văduvită de vizibilitate artistică a avut Călin Stanciu în rolul lui Kadîr, un alter-ego al autorului care se autocaracterizează spunând: „Kadîr nu știi vorbeștem. Kadîr știi râdem și vedem. Kadîr puțin vorbeștem. Ianke mult vorbeștem. Adunam și dam în doi”.
Semnalăm, din nou, faptul că în spectacolul aceluiași regizor, un rol secundar devine cel mai pregnant ca întruchipare artistică și meritul este, fără îndoială, al actorului Constantin Florea, un Ilie (Ițic), ca reprezentant al unei Comunități în stare să dea sentințe, ce pot deveni implacabile. Actrița Oana Kun a realizat întâiul său rol de compoziție, evoluând puțin stângaci, cu neavenite îngroșări ale unor replici ce ar fi trebuit să dobândească varii semnificații.
Cuplul celor doi tineri, Ana și Ionel, a fost, credem, în mod eronat, distribuit. Actrița Roxana Sabău Nica mărturisea în Caietul Program că personajul său este „unul din cele mai complexe… cu care s-a întâlnit până acum”, or, în realitate, atât Ana cât și Ionel sunt personaje lipsite de consistență ca text, ele având doar valoare de simbol. Robert Pavicsits, în rolul lui Ionel, și, mai ales, Roxana Sabău Nica, în cel al Anei trebuie, credem, să constituie un memento al unei defectuoase distribuții realizată de regizor, care aduce grave deservicii CV-ului celor doi tineri interpreți.
În concluzie, un spectacol ce are meritul de a ne fi propus întâlnirea cu Take, Ianke și Kadîr, o capodoperă a dramaturgiei interbelice, dar, ca viziune regizorală – ce-i drept originală – constituie din punctul nostru de vedere un regretabil eșec.
