12.
Cristina, probabil o foarte frumoasă femeie, în tinereţea ei, (am surprins-o şi în în postura în care-şi dăduse jos masca fardurilor), aflată între două vârste, chiar număra ani mai mulţi decât mine, îmi era o foarte bună colegă. Nimic mai mult. Redactor la departamentul de ştiri. Nu avusesem ochi pentru ea, în afară de cei strict profesionali, la început din cauza Andradei, pe urmă datorită Monikăi, care-mi monopolizase toate gândurile. Întreaga atenţie. Când hotărâsem, încă o dată, să mă desprind mental și sufletește, cu orice preţ, de Monika, am dat, în cele din urmă, de faţa întinsă, bine lucrată a Cristinei. (Sigur, eram conştient că toate sulemenelile aplicate, cu toată priceperea, adevărat, nu făceau altceva decât să-şi facă treaba, aceea de a ascunde o femeie care, cu toată frumuseţea nativă, tocmai începea să ruginească.) Am dat de părul ei negru, prins în coc, ochii mari, negri, ce emiteau o privire sfredelitoare, şi nişte picioare lungi, plantate mereu în nişte tocuri înalte. Picioare puternice, atletice, de femeie care mărşăluieşte prin viață. Cristina era o femeie singură, îngropată în propriile ei exigenţe, vis a vis de idealul masculin. Singură şi însingurată. Dacă avea ceva care să ţină bărbaţii la o oarecare depărtare de ea, aceasta nu era neapărat vârsta, pe care nu şi-o artăta, de altfel, pe care ştia, de altfel, cu foarte multă pricepere, să şi-o ascundă, ci vocea tabagică şi masculină. Asemănătoare cu aceea a Amandei Lear. O voce peste care se depuseseră straturi peste straturi de nicotină, probabil. Şi dacă mai avea ceva care să ţină bărbaţii la o oarecare distanţă de ea, aceasta nu era neapărat vârsta şi vocea de o răguşeală cronică, ci un feminism imanent, altfel neexplicit, bine dosit, ce i se impregnase, simţeam eu, în fiecare celulă. Asta fac bărbaţii, milenari proprietari şi posesori, din unele biete femei, care aşteaptă şi tot aşteaptă egalitatea dintre sexe. Avusese, se pare, o căsnicie reuşită, gurile rele spuneau că numai aparent, iar soţul ei „se cam grăbise să moară”, se vorbea prin birouri, cu o ironie sadică și de prost gust. Dar ea nu se lamentase niciodată, în legătură cu drama prin care trecuse. Părea că mărşăluieşte prin viaţă fără nici o ezitare, fără a face vreo haltă de respiro sau autocompătimire, mai mult sau mai puţin gratuită. Dar ceea ce mă mira cel mai mult, era faptul că o femeie ca ea, care lăsa impresia că nimic din ceea ce era sub soare, şi dincolo de el, nu-i este străin, părea total desprinsă de problemele aşazis filozofice. Vorba Andradei. Când pentru Andrada ceva era greu sau foarte greu de înțeles sau explicat, era deja filozofic. Cristina aborda doar teme pe care eu le consideram de mâna a doua. Mi-aş fi dorit-o mai profundă. Inteligenţa ei, aspectul ei general îmi dădeau impresia că avea potenţialul necesar. Contrar felului ei de a fi, în ultima vreme Cristina începuse să abordeze teme pe care ea le numea „generale”. Să deplângă soarta omului prins în mecanismul social. În cel profesional, în special. Peste nota aparent optimistă şi de forţă, cu care îi făcea plăcere să se înconjoare, Cristina lăsa să se întrevadă că era înveşmântată şi de o aură de cronică nemulţumire. (Care o plasa, cumva, mai sus.) Era şi destul de inteligentă, de altfel, pentru a încerca să-şi ascundă acreala ce de regulă se insinuează, în timp, în văduvele ori femeile divorţate, ce trec de o anumită vârstă.
-Dacă viaţa noastră devine, peste săptămână, un butoi cu pulbere, şi dacă aşteptăm week-end-ul, pentru a ne reîncărca bateriile, spre a avea forţa necesară ca, de luni, viaţa noastră să devină din nou un butoi cu pulbere, şi tot aşa, la nesfârşit, ei bine, atunci viaţa noastră nu mai merită să fie trăită. (Aceasta era noua ei descoperire „profundă”, pe care tot pedala, de dimineaţa până seara. Noua și marea ei găselniță. Această exprimare – „viaţa nu merită traită”, mă trimitea cu gândul la Camus. La un D.D. Roşca. Dar nu era un reflex verbal al lecturilor, clar.)
-Cristina, poate lucrurile nu stau chiar aşa…
-Poate, dar nici foarte departe.
-Ar fi multe de discutat, i-am spus. Ce-ar fi să evadăm, într-o bună seară, din butoiul tău cu pulbere, la un pahar de Beciul domnesc? Atunci o să vedem, la ce concluzie vom ajunge.
Am ieşit în oraş, după ce mă tot ţinusem de fundul ei, în văzul tuturor, vreo două, trei săptămâni. Am început, şi eu, prin a mă plânge de viaţa diurnă pe care o duc (deşi, dacă era să fiu sincer, găsisem o formulă ideală, pentru a nu fi chiar un robot), indignat că trebuie să-mi pierd timpul şi să-mi zăgăzuiesc sau risipesc energiile creatoare cu câştigarea pâinii, în loc să mă hrănesc în exclusivitate cu cozonacul producerii şi consumării literaturii. Am ghicit dintodeauna din privirele ei că mă credea, asemeni Monikăi, un luftmensch. Şi-a dat repede seama, însă, după dialogul cât de cât doct pe care îl purtasem, după unele confesiuni reciproce, că nu sunt chiar un pierde-vară. Am dat peste o femeie mai profundă, mai cultivată şi ascuţită la minte decât imaginea pe care mi-o făcusem. O partizană convinsă a modernităţii. Ştia multe. Mai multe decât mine. Aproape că mă băgase în buzunar, ba chiar cred că o şi făcuse, deconstruind susţinerile mele postmoderniste pe chestiunea nullibistă, cu trimitere la obiecţiile aduse de More lui Descartes. După îndelungi dialoguri captivante, pe diverse teme, seara părea că se va sfârşi la mine acasă. Unde ar putea duce, în cele din urmă, de regulă, legătura dintre un bărbat singur şi o femeie singură?
-Şti, Adam, e dramatic ca trupul să-ţi îmbătrânească, în timp ce sufletul îţi rămâne mereu tânăr. Ai să simţi şi tu asta, într-o bună zi. Într-o bună zi, care nici nu e prea departe, de altfel. Vine o vreme când, oricât te-ai împotrivi, orice măsuri ai lua, faci burtică şi guşă, şi nu mai arăţi ca Daniela Nane. (Încă nu avea guşă, poate un pic de „burtică”.) N-a trebuit să mă străduiesc foarte tare, prin a face acel exerciţiu cioranian de imaginaţie, în care să o văd pe Cristina, cea de peste zece, douăzeci, treizeci de ani, să spunem: un schelet, îmbrăcat de o grămadă de carne îmbătrânită. Îmbibată de farduri. Pe Monika nu mi-o imaginasem niciodată în postura asta. Nici măcar nu încercasem. Și nici n-aș fi reușit. Mi-a displăcut şi felul în care atunci, în timp ce mă pregăteam iminent să mă apropii de ea, în cel mai nepotrivit moment, şi-a aprins o ţigară. Un Davidoff, subţire ca un pai. (Gestul cu ţigara mă cam luase pe nepregătite. Mă pur şi simplu iritase.) Unghii lungi şi roşii scuturau nervos scrumul de ţigară. (Şi, cum s-ar putea produce o îmbrățișare, cu asemenea unghii?!, m-am gândit.)
-Adam, contez pe onestitatea ta, pe sinceritatea ta. Dacă vrei doar să te întinzi cu mine, o dată, de două ori, atunci mai bine n-o facem. (Se schimbase, dintr-o dată. Deci nu eram un unicat, în alternanţe schzofrenice.) N-am de gând să experimentez. Crezi că ne-ar folosi la ceva? Am şi eu idealuri de femeie comună, ce vrei acum? Vreau o relaţie durabilă. Un bărbat îndelung. Un bărbat definitiv, de ce nu. Nu crezi c-ar fi cazul? (Mi se părea atât de raţională, de rece, aveam impresia că vorbim despre scumpirea zahărului sau negociem vinderea unui cal. Asta explica şi gestul, total nelalocul lui, cu ţigara. Probabil şi îmbrățișarea ar fi fost una rece. Seacă. Moartă. Toată o fizică şi o geometrie. Dar chimie nu era.)
Am stat o clipă pe gânduri, apoi am fost sincer. Aş fi fost şi obligat, să nu ocolesc adevărul: mă simţeam, cu toate încă neerodatele atuuri trupeşti, estetice, cu toate atuurile intelectuale de care Cristina dispunea, de parcă urma să ţin în braţe un stâlp de telegraf, să spunem. Era cam acelaşi lucru. Un frigider, vorba Andradei. Şi nu s-a mai întâmplat nimic. Nici cu Cristina. Era clar, mă orientasem prost. Cu o femeie ca şi Cristina, ar fi fost mai indicat să mă plasez şi să rămân în limitele cuminţi şi stabile ale comunicării. Să nu alunec în zona seducţiei, cu cele două extreme ale ei, respectiv totul sau nimicul. Sigur, în luarea deciziei a contat şi experienţa ratată, pe care o avusesem în prealabil cu Andreea şi Mihaela. Chiar nu era cazul, să recidivez. I-am spus că iubesc o altă femeie. M-a întrebat dacă sunt sigur că „iubesc” e termenul potrivit. I-am răspuns că da. Şi cam atât.
Şi, nu ştiu, nu-mi explic, nu experimentasem niciodată vizual mecanismele inconştiente ale unei frici intense. Probabil imaginile se fixează pe suportul cerebral, într-o succesiune de cadre, ca pe pelicula de celuloid. Cert este că, în cel mai neaşteptat şi poate cel mai delicat moment al vieţii mele, scheletul cioranian al Cristinei, imaginat de mine, expus ca într-o sală de anatomie, îmi tot apărea, ca un flash-back. (Carne supusă putreziciunii, ar fi spus Monika, în ultima etapă a vieţii ei, invocându-i pe apostoli.) O imagine simbolică a deşertăciunii şi nimicului. Eram în avion. Din nou în avion! Încremenit de frică. Într-o stare de semiconştienţă. Foarte aproape de moarte, zic eu. Doar speriat de moarte, au spus alţii.
Sigur că, după ce zburasem cu Monika şi Titus, la Szeged, avusesem tot timpul din lume, pentru a uita că mă lăsasem păcălit. Trebuise să treacă un pic de vreme, pentru a mă putea lăsa fraierit din nou. Motorul vieţii mele, care era Monika, avea să mă urce din nou în înalturi. Fusesem ispitit, din nou, să arăt că sunt bărbat. O naivitate de nevindecat, copilărească, chiar, să credem că am putea fi bărbaţi pe toate planurile. Că bibliotecarul ar putea urca într-un ring de K1. Ei, sigur că făcea parte din marele plan; numai că Monika, în opinia mea, avea faţă de mine o poziţie mereu mai amplă. Nu îi era suficient să mă manipuleze, trebuia să mă şi testeze. Să mă provoace. Să se distreze cu mine, să mă enerveze, ca apoi să mă îndulcească, să mă îmblânzească. Pentru că de fapt, cred eu, chiar mă iubea. Sau, să o spun cu medestie, mă presupunea. Mă lua în calculele ei. Dincolo de strategiile feminine, mai mult sau mai puțin ieftine. Din nou la Szeged, aşadar. Era, nici nu ştiu, un fel de zi internaţională a aviaţei, a acrobaţiei, un miting aviatic sau, mă rog, ceva pe-acolo. Cu fanfară, sute, poate mii de baloane colorate, majorete şi, seara, la festivitatea de închidere, artificii ce explodau în clasicele forme feerice, spre bucuria ochiului. După ce, punând mâna straşină la ochi, o tot urmărisem pe Monika, iubita mea, o crescândă pată multicoloră, o ciupercă viu colorată, pe cerul albastru-albastru, „mai mult decât albastru”, apreciasem atunci, Titus îmi lansează provocarea:
-Ce părere ai de bijuteria asta?, mă întreabă, indicând spre un avion ce se întindea, ca un imens cosaş, pregătit să facă saltul, peste un gazon perfect tuns. De un perfect verde-nchis.
-Arată bine, zic. Probabil că arată bine, pentru că eu nu prea sunt prieten cu avioanele.
-Uaaau, e un Extra 300 L!, constată Monika, în timp ce pare că mângâie aparatul, ca pe o pasăre uriaşă.
(Da, era un avion vopsit într-un alb-roşu strălucitor, care se prezenta bine, trebuia să recunosc. Desigur Extra 300 L era ceva foarte special, după expresia Monikăi.)
-Un motor de 6 cilindri, 300 de cai putere, cu o capacitate de 8850 centimetri cubi, îi face Titus prezentarea. (Aiurea, cifre care nu-mi spuneau nimic. Dar el parcă vorbea unei mari asistenţe; tipul individului total înrobit de pasiunea sa. Ochii îi străluceau, de atâta pasiune. Frumos, altfel, nimic de zis. Dar, în afara sferei mele de interes.)
Ce zici, zburăm?!…(Întrebarea fusese directă, privirea fusese directă. Titus se uită la mine, Monika se uită la mine. Eu mă uit la Monika, apoi mă uit la Titus.)
-Zburăm, de ce să nu zburăm?, îmi zboară din gură porumbelul. Credeţi că mi-e frică?!
(Mă şi întreb, în următoarea fracţiune de secundă, dacă nu se află cineva să mă oprească. Chiar aşa, zboară care cum vrea, fără vreo vizită medicală, fără vreo declaraţie pe propria răspundere?! Fără vreun aviz? Dar dacă zborul acesta îmi va fi fatal şi mă voi ridica direct la ceruri? Da, nimănui nu-i pasă de nimeni. Lucruri necontrolate. Neverificate. Credeam că numai în Romania se întâmplă astfel de lucruri.)
-Stai liniştit, asta e o nimica toată, dă Titus să mă încurajeze. (În timp ce ne legăm tot felul de harnaşamente, el îşi pune si casca, et caetera. Jucăria este de două persoane. Stau în spatele lui, într-un scaun îngust, într-un spaţiu îngust în care, încă de la sol, simţeam că n-am aer.)
Adam, trebuie să-ţi spun, visul meu este să sar cu paraşuta, dar din stratosferă. De la înălţimile astea mici nici n-am mai făcut-o, de ani de zile. Peste treizeci de mii de metri, aia provocare!…Dar, pentru asta am nevoie de bani. Costum special de carbon, care să mă protejeze de temperaturi…Şaizeci de mii de euro. O nimica toată, nu?!…Dacă n-am să-mi pot îndeplini acest vis, degeaba am mai făcut umbră pământului. (Eu eram cu totul şi cu totul de o altă părere. Dar băiatul acesta, perfect incult, se exprima, uneori, ca-n Dostoievski: „să faci umbră pământului”. Chiar, acum toată lumea se exprimă nivelul marilor romancieri?!)
Ce zici, te pasionează sporturile extreme?
-Nu, nu mă pasionează!, îi răspund, trădându-mi din nou disconfortul. Urăsc! Uneori obosesc, și doar privindu-le.
La ceea ce a urmat, nici nu vreau să mă gândesc. Niciodată nu m-am simţit mai aproape de moarte. Nu aveam curajul nici să privesc lupingurile, nici măcar la TV, dar-mi-te să mai şi particip la ele, cum mi s-a întâmplat. Cum a vrut Titus să se întâmple. Numărul de acrobaţii, la început modeste, ale pilotului din faţa mea era direct proporţional cu rugăminţile mele, cu greu îngăimate, într-o limbă de moarte, de a ne întoarce de urgenţă la sol.
-Titus, fi convins, superiorii tăi au să afle!
-Nu am superiori, renunţă la ideea asta.
Aici eu sunt omul cel mai de sus. Nu se vede?
-Să nu crezi, atunci, că nu vei da socoteală, în faţa lui Dumnezeu.
-Dumnezeu a aţipit.
Este momentul ca ăia mici să-şi facă de cap.
Poate că a adormit definitiv. (Cam asta credeam si eu uneori, cand eram la sol.)
Adame, nu trebuie să-ţi fie frică. Cunoşti melodia aceea: „Trist e cimitirul fără tine”?!
Ceea ce a urmat, îngrozitor e puţin spus. Cum se poate simți un scriitor, într-o cascadorie aeriană?! Partea bună a fost, categoric, faptul că mi-am pierdut destul de repede cunoştinţa. Am leşinat, pentru o vreme. Puţin înainte de asta, însă, şi chiar după, îmi apărea în faţă acelaşi clişeu vizual: scheletul cioranian al Cristinei. Ca o reprezentare a deşertăciunii şi a morţii. Am încercat, în săptămânile care au urmat, să-mi explic de ce aveam înaintea ochilor, în acele clipe de coşmar, tocmai acea imagine terifiantă. De ce acea reprezentare, şi nu alta? De ce nu clipele când, în copilărie, fusesem înconjurat de o grămadă de câini ciobăneşti? De ce nu episodul în care, în adolescenţă, la un meci de fotbal, suferisem o fractură de antebraţ, aproape leşinând de durere? De ce nu coşmarul în care înotam, tot mai sleit de puteri, într-o mare de miere de albină, iar ţărmul era departe, tot mai departe.
Sigur că n-am avut puterea, la coborârea din avion, să-l strâng pe Titus de gât. Ba, mai mult, încercam să fac pe grozavul, ceea ce, prin nu ştiu ce minune, îmi reuşea. Mă încerca şi un sentiment de înaltă mândrie, chiar: fusesem atât de aproape de moarte, dar nu murisem. Lucrul ăsta face din tine, cumva, aproape un învingător. Un supravieţuitor de rang înalt. Un erou. (Din stofa marilor riscuri se croiesc marii învingători?) Sigur că asta nu mă făcea să-i fiu, cumva, recunoscător lui Titus. Departe de mine gândul. După ce îmi venisem în fire, am luat-o pe Monika de-o parte şi i-am spus:
-Nenorocitul de Titus, a vrut să mă ucidă! Tu şti asta? Tu realizezi?!
-Adam, eşti doar speriat. Nu trebuia să urci, dacă ştiai că…
Ai fi leșinat, în cel mai rău caz. (Leșinasem.)
-Nu ştiam că va face cascadorie. A urmărit să mă ucidă!…
-Eu am intenţionat să te previn. Nici eu nu mă aşteptam.
-Trebuia să mă opreşti. Tu trebuie că-l cunoşti mai bine pe nenorocitul acesta. Monika, ascultă ce-ţi spun eu, Titus e un criminal!
(Era tocmai ceea ce voia şi trebuia să audă, în sfârşit, Monika. Era lucrătura lui Titus. Era tocmai ce urmărea să audă Vlad Ghergar! Marele plan urma să se înscrie de-acum, cred eu, perfect în grafic.)
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 1.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.
