Secvență din nuvela „Pădureanca” lui Slavici: Drumul dintre Șiria și Zimbru.
În marea pustă din zona Curtici, Busuioc avea peste 40 de iugăre de pământ, de aceea i se spunea „bogătoiu”. Avea un băiat harnic pe care se baza în rânduirea și gospodărirea averii, pe Iorgovan, acum fecior de însurat. Era frumos, cuminte, harnic și ochii fetelor luceau văzându-l. Tocmai când sosi vremea secerișului, izbucni holera, iar stăpânirea trimite înștiințare ca oamenii să nu-și părăsească satele și nici să primească străini în satul lor.
Sărăcia nu poate fi înlăturată cu dispoziții, astfel că cei de la munte încep să plece, în grupuri, spre câmpie, pentru a câștiga „bucate” în urma secerării grâului. Se adunau la Șiria, de unde se răspândeau apoi spre lanurile întinse de grâu ale câmpenilor. Iorgovan pleacă spre Șiria pe înserat doar va găsi lucrători harnici, cum a avut și în anii anteriori, dar mai ales pentru a o aduce pe Simina, tânăra țărăncuță din Zimbru, un sat de munte, unde încă mai cresc lauri.
Printre căruțe și focurile aprinse ale muntenilor, toți flăcăi harnici și fete destoinice, Iorgovan o caută pe Simina, dar în zadar. Pe când soarele se ascunde după ruinele cetății Vilagoș, ademenit de chemarea iubirii pentru frumoasa Simina, pleacă hotărât spre casa fecioarei din Zimbru, spre a o convinge să vină la seceriș.
Curtici e satul din întinsa câmpie, cu pământ mănos, peste care, dacă aruncai privirea, ochii dibuiau rar câte un tufiș ori vreo umbră de copac. Frumusețile sunt rare, prea rare spre a forma băștinașilor o chemare estetică ori vreun gând misterios. Câmpia întinsă de topea în orizont. De la Șiria încolo, peisajul se schimbă. Drumul șerpuiește pe lângă înălțimile Zărandului cu dealuri colorate, orizont ondulat, iar umbrele se oglindesc în apa limpede a Crișului. La Gurahonț, drumul de piatră trece pe marginea pădurii și a unui pârâu, înfășurat în arbori de arini, tufișuri sălbatice, flori mirositoare și clipocit de apă curată alunecând peste pietrele lucitoare. Calea trece prin Iosășel, apoi, după satul mic, sat de munte, rânduit de-o parte și de alta a apei, drumul se pierde în pădurea cea nesfârșită și dealurile blânde ale Bihorului, spre Codrul Moma. Aici trebuie să ajungă Iorgovan spre a o chema pe Simina la seceriș.
Povestea idilică, spre a satisface curiozitatea celor care au citit în grabă nuvela, se sfârșește tragic, întrucât Iorgovan, obsedat de gândul dilematic al căsătoriei cu o fată săracă, cade între curelele morii, iar Simina va deveni mireasa lui Sofron, sluga lui Busuioc, stabilindu-se la Socodor.
Gândul îmi zburdă spre Lucian Blaga, filosoful care identifica sufletul omului modelat după configurația peisajului. Zice el, în Spațiul mioritic, că „peisajul este obrazul omului”, că acesta își conturează stilul în funcție de orizontul spațial în care locuiește, iar psihologia sa este fundamental amprentată de configurația reliefului. Iorgovan era omul câmpiei, iar Simina era fata muntelui, unde frumusețile se îngrămădesc la fiecare pas. Eșecul relației dintre cei doi tineri, frumoși, harnici, iubitori izvorăște din calitatea caracterului lor: Iorgovan e om slab, fără pasiuni, nehotărât, fragil și incapabil de responsabilitatea unei decizii ferme. Voi închide paranteza narativă.
Iorgovan decide să plece personal la Zimbru pentru a o aduce pe Simina la casa lor din Curtici. Drumul (circa 40 kilometri) îi oferă un spectacol încărcat de frumuseți impresionante. Erau peisaje firești pentru omul învățat cu mișcările naturii, dar el, crescut în ampla și alba câmpie, umblat pe drumuri prăfuite și întinse lanuri de grâu, este impresionat de „cum Dumnezeu a adunat atâtea frumuseți la un loc”. Iată descrierea lui Slavici (care poate fi confirmată ca autentică de cei care au străbătut drumul pietruit spre Iosași/ Iosășel și Zimbru): „Drumul până la Iosași e plăcut chiar și ziua, dar încă în zori, pe răcoare, la lumina lunii, pentru Iorgovan pare un vis. De la Iosași înainte (adică spre Zimbru – n. m.) era, „mai ales pentru el, omul crescut la Câmpie, țara minunilor nespuse”. Cum receptează Iorgovan, omul Câmpiei, o asemenea „țară a minunilor”? El trece prin valea strâmtă, pe marginea unui râuleț zgomotos, prin livezi și poiene, apoi prin păduri dese, din care ies stânci piezișe. Păsările începură concertul lor de dimineață, gaița, sturzul, turturica, ciocănitoarea, cocoșul sălbatic,
privighetoarea dau semnalul revărsării luminii peste culmile dealurilor: „Crescut la Câmpie (scrie Slavici), Iorgovan n-ar fi crezut niciodată că sunt cu putință atâtea frumuseți îngrămădite la un loc”.
Iorgovan o găsi pe Simina țesând la război. „Era frumoasă Simina și se știa frumoasă, încă pe când era copilă simțea că toți se uită după dânsa, iar de când se făcuse fată mare, îi spuneau alții în fiecare zi că e frumoasă”. Până la urmă, cel care o sărută va fi Șofron, sluga,
arătând bărbăție și hotărâre. ” – Om în toată firea – zise ea tulburată – și fără toate mințile…”.
Câte piedici poate cititorul identifica în calea spre iubirea deplină a celor doi adolescenți (mă refer la Simina și Iorgovan)?
Să judecăm împreună de ce Iorgovan este nehotărât și oscilant în adâncirea relației de iubire Care sunt cauzele insuficienței dragostei? Slavici procedează, după obiceiul său de scriitor: atunci când un personaj alunecă din conturul uni comportament moral, îl face să dispară. Așa a făcut cu Ghiță, Ana și Lică din Moara cu noroc! Trecerea dint-un decor peisagistic în altul este fermecătoare, iar descrierea lui Slavici stârnește încântarea unui cititor iubitor de frumusețile naturii.
