Să ne copilărim, măcar adeseori și din când în când.
Pădureanca, Moara cu noroc și Mara sunt textele fundamentale care au dat aura de scriitor clasic lui Ioan Slavici, fiind încadrat în grupul de genii de la care a răsărit farmecul literaturii române. Prin creațiile lor, Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici au alcătuit cununa de frumuseți din care s-a răspândit aroma puternică a crinului de care se minuna criticul literar George Călinescu.
Ioan Slavici a început să scrie proză literară sub imboldul lui Eminescu, pe când cei doi studențeau la Viena. „Limba șiriană” a lui Slavici, cu numeroase cuvinte nemțești și maghiare, cu graiul zărăndan și pronunțarea înmuiată a vocalelor, a devenit, în scrisul lui Slavici, limba literară românească, sub care s-a înfățișat narațiunile cu Lică Sămădău și Ghiță, Mara și Persida, Simina și Iorgovan. Avea Slavici un fond de bază într-ale vorbirii – „o avere folclorică” -, fiind un pasionat ascultător al poveștilor populare, spuse de Moș Fercu, pe vreo bancă din satul de la poalele Cetății Șiria, în apropierea izvorului cu apă limpede și tămăduitoare, care și astăzi curge necontenit în centru localității.
Chiar în anul în care apar Basme populare prelucrate de Petre Ispirescu (1872), revista ieșeană Convorbiri literare găzduiește Zâna Zorilor, poveste elaborată de Ioan Slavici. Mărturisește că a prelucrat mai multe basme populare, combinându-le „într-un întreg frumos”. Era anul debutului său. Graiul basmelor (prelucrarea și transcrierea lor) i-a fost model de limbă românească populară, după cum se va consta din verbalizarea narațivă și replicile personajelor. Slavici mărturisește că basmul Zâna Zorilor i-a fost stilizat de Eminescu, posibil și celelalte apărute în volumul Povești (Florița din codru, Ileana cea Șireată, Doi feți cu stea în frunte, Spaima zmeilor, Împăratul șerpilor, Negru-Împărat etc. – în total 19 narațiuni prelucrări din folclor).
Posibil că nu mai credem că în lumea aceasta relativă și globalizată, mai regăsim povești care să dea sens pozitiv traiului omenirii.
Povestea ZÎNA ZORILOR e o splendidă și relaxantă narațiune literară, alcătuită după modelul basmelor populare. Să-l însoțim pe Petru în împărăția Zânei Zorilor căutând apă vie pentru însănătoșirea tatălui său, cuprins de neîncredere („amoc”) în vitejia feciorilor. Zice povestitorul că toate câte se povestesc s-au întâmplat cu adevărat „altfel nu s-ar povesti”. Împăratul avea ochii învrăjbiți, unul râde, altul plânge: „Dacă-mi veți aduce apă de la fântâna Zînei Zorilor, ca să mă spăl cu ea pe ochi, îmi vor râde amândoi ochii, căci voi ști că am feciori voinici, pe care să mă pot rezema”. Încearcă Florea, dar se împotmoli la marginea împărăției. Pleacă și Costan, mijlociul, același eșec. Mezinul Petru se sfătuiește cu vrăjitoarea Birșa, care-l înzestră cu un cal cum lumea „n-a văzut mai frumos, cu o șa plină de aur și pietre scumpe, cu niște frâne la care să nu privești,
că-ți piere lumina ochilor”. Murgu vorbea și știe a-l duce pe Petru Făt Frumos „ca vântul, ca gândul, ca dorul sau ca blestemul”. Are de trecut probe de vitejie, de curaj și de răbdare.
Petru ajunge în „pădurea de argint”, unde va fi ademenit de flori frumoase. Nerespectând interdicția de a rupe florile și a le pune într-o cunună, se va porni o vântoasă (Vîlva), pe care feciorul o învinge, transformându-se, prin scoatere din blestem, într-un cal „cel mai frumos din lume”. Ajunge feciorul de împărat în pădurea de argint și o altă Vîlvă fu învinsă în luptă dreaptă. Se află la intrarea în pădurea de aur, unde Petru fu întâmpinat de o negură foarte deasă, pe care o îmblânzi prin vitejie. Trecuse dinspre pădurea de aramă, prin pădurea de argint și acum se afla în pădurea de aur. Spune și Eminescu, în Călin (file de poveste): „De treci codrii de aramă de departe vezi albind/ Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint…/” Dar aici, pe tărâmul „sfintelor” – Sfânta Miercuri, Sfânta Joi și Sfânta Vineri – omul „visează că vede ceva, ce n-are ce are și are ce n-are”. Mai merse „cât ține o pipă de tutun” și ajunge în împărăția Zînei Zorilor. Cu sprijinul unui fluier fermecat ajunge la fântâna cu apa vieții din Castelul Zânei. Cât a umblat „atâta frumusețe n-a mai văzut”!. Zîna Zorilor „dormea pe perini de mătase umplute cu suflare de vânt de primăvară”. Era atât de frumoasă, încât nu rabdă să o sărute de trei ori, punând cununa cea de aur pe fruntea Zînei. Cu apa vie din fântâna fermecată apucă drumul de-antoarselea spre acasă. Este întâmpinat de frații săi cu vorbe dulci, dar aceștia îi iau apa vie și-l aruncă pe Petru cel Voinic și Făt Frumos cel Viteaz într-o fântână lată și adâncă. Așa fu treaba cu Petru cel viteaz, curajos, dar naiv și încrezător.
Venindu-și zîna „în ori”, deschise ochii”, simți cununa de aur pe frunte și înțelege că i s-a întâmplat ceva, ce ține de dragoste. Trimise chiar Soarele să-i aducă Voinicul care a sărutat-o. Trimite vânt și raze de soare în lume, doar îl va găsi pe Petru, viu sau mort. I se descoperă oasele în fântână întunecată, dar, prin vrăjile Sfintelor, este înviat și, la fel de frumos și iubitor de zînă, ia drumul împărăției Zînei Zorilor. Îl aștepta: „ea dorea … nu știa
ce …tocmai ca și atunci…”. Când o văzu, Petru a cuprins-o în brațe și o sărută …cum sărută adică feții frumoși pe zînele drăgostoase”. Ea „simte ce n-a mai sîmțit”, după care urmează o nuntă „de-i merse vestea-n nouăzeci și nouă de țări”, „împărățind și astăzi cu voia lui Dumnezeu”.
Slavici folosește limbajul șirian aranjat, după sfaturile lui Eminescu, într-o frumoasă limbă literară românească. Ochiul părea „a fi înjunit cu zece ani”, n-am feciori pe care „mă pot rezema”, ”neagră-ți fie lumina”, „începu a se sufleca la mâneci și a scuipa în palme”, „stăi gata”, „acum dă-mi pace”, „Pătru iarăși a făcut făcuta”, „ce să fac dară”, „a pierit cum piere vestea cea bună”, „Sântul Soare a trebuit să se coboare de pe cer, să desfrâne caii de la căruță și să-i bage în grajd” etc.
Însoțind povestitorul, satisfacția voastră, ca ascultători, va solicită să citiți asemenea unor copii încântați și emoționați de întâmplarea lui Petru Făt Frumos și a Zînei Zorilor din Împărăția Soarelui. Povestea induce relaxarea și voia bună pentru un lector serios, dedat cu texte contorsionate și măiestrite în „gânduri postmoderne”. Citind basme, ar mai spune scribul, redeveniți – pentru o clipită – copii veseli și fericiți, iar farmecul vremii ce vremuiește vă dă sentimentul avântului spre tinerețe. Binele triumfă și cititorul își reconfigurează optimismul fisurat de evenimentele tulburătoare, mai dramatice decât credem și mai subtile în expresivitatea răului decât suportăm. Zâmbetul – care nu costă – aduce lumină în ordinea unei lumi încrâncenate.
Între zâne și feți frumoși, viața devine mai luminoasă și mai optimistă. Savantlâcurile tragice ale lui Kafka, Nietzsche, Camus, Dostoievski, Ana Frank, Plath, Shakespeare, Sofocle și mulți alții se ard în ierburile aromate ale sufletului hrănit cu închipuiri vindecătoare. „Posibil că nu mai credem că, în lumea aceasta relativă și globalizată, nu mai regăsim povești care să dea sens pozitiv traiului”. O înțelegere estetică a vieții merită experimentată prin lectura textelor cu mesaj pozitiv și relaxant. Cum ar fi și aceea a basmelor populare. Să ne copilărim, măcar adeseori și din când în când.
