În contextul turbulențelor din educație, și pentru că se vorbește prea mult la general despre învățători și profesori, depersonalizându-i, am inițiat o serie de articole (PORTRETE DE DASCĂLI) prin care ne-am propus să vorbim despre oamenii din spatele catedrei, despre cine sunt ei, de ce și-au ales această profesie, ce-i motivează încă, despre cum se raportează la elevii lor etc. . O provocare și pentru părinți, pentru a-i cunoaște pe Oamenii care stau în fața copiilor noștri atâtea ore, în fiecare zi. Încercăm să cuprindem portrete ale unor profesori de la toate categoriile de școli, pentru că, deși teoretic toate sunt la fel, percepția socială le împarte în mai multe categorii: școală de elită, școală de cartier, școală de comună sau de oraș deși, în ceea ce privește calitatea actului didactic nu există și nu ar trebui să existe nicio diferență. De această dată a răspuns provocării noastre Adriana Agrijan, profesor de limba engleză la Școala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” din cartierul Aurel Vlaicu din municipiu.
S.R.: Cine ești și de ce această meserie?
A.A.: În primul rând aș vrea să mulțumesc pentru această inițiativă. Nu țin minte să fi fost vreodată întrebată: „Tu cine ești? De ce…această meserie?” .
Sunt Agrijan Adriana, profesor de limba engleză la Școala Gimnazială Nicolae Bălcescu din Arad. Nu o să pot mulțumi îndeajuns acelor profesori care au fost un real suport și au avut o influență benefică în formarea mea ca dascăl. Colegilor din școala Bălcescu, deoarece m-au acceptat și m-au integrat colectivului lor, cu bune, cu rele. Mulțumesc tuturor elevilor care au avut încredere că vor învăța limba engleză ,,și la școală’’ sau celor care știu să povestească, să râdă sau care pur și simplu sunt atenți, deschiși, comunicativi și interesați să evolueze.
Eu nu am fost convinsă că vreau să predau limba engleză. Nici măcar că aș vrea să predau. Mi-a luat câțiva ani să încep să apreciez sau să respect valoarea reală a acestui lung și anevoios proces de formare. Probabil faptul că am fost întotdeauna puțin cam prea copilă, prea naivă și destul de ancorată într-o imagine boemă despre oameni, m-a adus, natural, înspre domeniul unde joaca nu e numaidecât semn de inadaptare socială, ci mai degrabă limbajul autentic și mijlocul cel mai simplu și real de a comunica.
Cred că trecuseră deja mai mult de zece ani de când eram teacher, când m-am „ trezit” în fața unui aspect de netăgăduit – lumea din sufletul unui copil este cu lumină, cu lacrimi sincere, cu iartă-mă și te rooog, cu decizii importante care durează o zi, cu Sinceritate Nealterată! De aceea mă simt protejată – pentru că fac parte din lumea lor; de aceea mă simt relaxată – pentru că eu când merg la serviciu, mă întâlnesc cu ei; și în ciuda tuturor aspectelor negative pe care le înfruntăm cu toții, de aceea mai am putere să îmi continui parcursul de pedagog – pentru că la școală, atunci când un copil îmi zâmbește, știu fără nicio îndoială, că e sincer!
S.R. Cum se împacă idealismul tău despre oameni cu realitatea de la clasă?
A.A: Încă sunt familii care încearcă (și reușesc) să își crească și să-și educe copiii într-un mod civilizat și responsabil. Eu așa îi percep pe acești oameni frumoși, ca pe cei care trebuie să se impună în cele din urmă cumva și în țara asta a noastră năpăstuită de câțiva corupți aduși în față, care deja s-au insinuat într-un mod atât de perfid în toate aspectele vieții noastre, încât pare imposibil să mai fie opriți. Noi, generația cu cheia la gât, NU am făcut nimic. Nimic bine. Vorbe goale precum România Educată mă și dezgustă, pe lângă faptul că mă descurajează, la modul cel mai trist posibil și sincer în același timp! Cu scuzele de rigoare… Copiii aceștia pe care încă îi vedem la clasă, cu un bun simț infailibil și isteți foc, au o sarcină grea și puțin cam ingrată. Cine să mai facă o curățenie generală la nivel de valoare umană? Cine să le mai vadă coloana vertebrală formându-se dreaptă și neclintită când mai toți adulții din jurul lor încă nu știu explicit semnificația simplelor cuvinte – e un om cu coloană vertebrală? Buclucașă treabă.
Dar! …Problemele cărora cred că mulți de-abia de-abia le mai facem față, apar nu doar în mediul școlar. Ce se întâmplă la școală, se întâmplă oriunde și peste tot! Comportamentul agresiv și cuvintele foarte grele, încununate dacă se poate și de injurii și acuzații din cele mai pestrițe, sunt panoplia societății actuale. Eu nu pot aplica regulamentul școlar, atâta timp cât legile sunt respectate cum sunt…. nu (mai) pot să încerc să corectez comportamentul unui copil, dacă știu că risc ori un telefon în care se zbiară ori o vizită la școală în care nu mai știu unde să mă ascund pentru că din nou, țipete!
Nu se poate comunica absolut deloc în aceste condiții! Un aspect concludent ar putea fi menționat aici – în fiecare an am 10 sau 11 clase la care predau; dacă eu, ca dascăl, îmi predau lecțiile fără nicio problemă de disciplină la 10 clase și totuși nu mai am nicio soluție, niciun resort la una dintre clase, unde este problema? Problemele de comunicare pleacă de la clasă.
Am observat că de vreo doi ani încoace, una dintre expresiile preferate ale românilor este : sunt un om asumat. Greșit! Sunt tot mai puțini oameni asumați. Dacă atunci când unui politician i se adresează o întrebare clară, dar incomodă, singurul răspuns pe care-l primește presa e un șir lung de cuvinte goale de sens și multe Ă-uri (… că na, diploma s-a peticit și aceea pe rapid la ceva facultate dubioasă cu iz de carceră intelectuală), dacă modelele din online urlă pe zeci de voci că școala e vai de capu’ ei …. apăi cine mai sunt și eu s-o contrazic pe diva…nu știu’ cum?
Refuz cu încăpățânarea Idiotului lui Dostoievski să cred că nu mai există acei oameni de bună-credință, cu intenții constructive, căci de tărâmul imbatabil al celor destructivi, ne e cam de-amar deja de mult prea mult timp. Se vede cu ochiul liber micimea, îngustimea și oboseala extrem de agitată din discursul fără noimă a loazelor de succes. Țipetele și injuriile nu sunt modele bune! Lenea nu este acceptabilă, orice vârstă ai avea sau oricine ai fi! Discrepanțele existente între diversele categorii sociale devin de nesuportat! Din punctul meu de vedere, absolut personal, greva generală de acum e necesară pentru a aduce în prim plan oamenii de valoare! Încă îi avem! Sunt dați la o parte! Exact în același fel în care, în închisori, comuniștii au călcat în picioare și au umilit îngrozitor oamenii excepționali, de geniu, ai acelor timpuri. Am citit povestea lui Valeriu Gafencu din Sfinții Închisorilor de trei ori și am plâns de fiecare dată cu spasme și chin! Violența nu o să aducă niciodată calitate în viețile noastre! Limbajul acesta nociv cu intenție vădită de amenințare, gen: „Cum vă permiteți să…?” , e încă o cărămidă grea trântită cu scopul de a sufoca orice șansă de-a se dezvolta, la modul real, al celor capabili cu adevărat!
S.R: O provocare pentru dascăli la ora actuală?
A.A: Trebuie vorbit și despre copiii de mijloc, care sunt așa dintr-un singur punct de vedere: acela al notelor. Dacă sunt oameni de calitate, cu bun simț și își fac treaba foarte bine la locul de muncă, nu o să intereseze pe nimeni nota de la educație financiară, de exemplu. Nesemnificativ. Cred că sunt mulți oameni care realizează că nota zece de la școală nu e neapărat garanția unei vieți împlinite. Pornind de la cele mai simple obiective realiste, elevii care obțin rezultate medii se pot orienta înspre multe domenii unde este nevoie de ei! Nimeni nu vrea să plece plângând de la coafor! Toți vrem și merităm să ni se vorbească măcar omenește pe oriunde am avea treabă: plată facturi, magazine, etc. Toate tarele acestea comportamentale, posibil caracteristice românilor, pleacă de la un deficit evident al simțului civic, pleacă de la lipsurile cărora le facem greu față de atâția ani și pleacă, mai ales, de la educație.
Din păcate, în ultimii ani se observă o scindare tot mai adâncă între copiii cu rezultate foarte bune și copiii analfabeți funcționali despre care știm deja că sunt o realitate. Foarte tristă! Au cam dispărut copiii aceștia, de mijloc. Acum 15 ani, aproape toti elevii erau așa. Și era foarte bine! Faptul că din ce în ce mai mult observ ori copii foarte buni, ori copii care nu pot citi cursiv în clasele gimnaziale, e o problemă majoră! Eu cred că asta este cea mai mare provocare pentru dascăli la ora actuală. Cred că trebuiesc găsite urgent soluții pentru a fi ridicați la un nivel funcțional, mediu și absolut necesar unii dintre elevi pe de-o parte și trebuiesc valorificate atuurile intelectuale extraordinare ale celorlalți, pe de altă parte. De toți răspundem și de toți este nevoie!
S.R.: Este util și aplicabil Regulamentul în școală?
A.A.: Regulament în școli, există! Și e un regulament bun! Dar nu îl pot aplica! De ce încă folosesc elevii telefoanele în timpul orei? De ce unii dintre copii, de mici, își jignesc colegii cu cuvinte de-a dreptul de nereprodus? De ce urlă, țipă și zbiară și nu îi pot opri ? ( că doar nu o să-mi audă vocea suavă- copii, vă rog încetați)… De ce se bat copiii la școală și cine încasează bătaie? Și acum mă gândesc la toate acele familii care și-au crescut copiii atât de frumos! Și… ce să facă o fetiță sau un băiat sensibil și bine crescut care este jignit de un coleg scăpat complet de sub orice formă de control de către propria-i familie? Cum să-i apăr eu pe acești copii dacă risc să fiu atacată de părinții cu un comportament la fel de perturbator ca al propriei odrasle? Cum să ajut, cum să mă exprim, cum să mai fac față acuzațiilor care curg pe bandă rulantă, dacă de câte ori încerc să dezamorsez cumva tensiunea, îmi atrag oprobriul celor care au provocat aceste situații?
S.R. Te-ai gândit vreodată să faci altceva?
A.A.: De-a lungul a celor 23 de ani de activitate la catedră, cred că destul de des m-am gândit la o posibilă reprofilare. Și asta ca să nu o numesc dezertare. Am știut dintotdeauna că profesorul nu este un om bogat. Dacă aș fi fost vreodată motivată ca din punct de vedere financiar să-mi cresc averi greu de cuprins cu gândul, nu aș fi venit din start la catedră. Am ajuns să apreciez sensibilitatea și sinceritatea copiilor atât de mult, încât nu am cuvinte pentru a descrie siguranța pe care o simt atunci când încep ora- astăzi, împreună, o să învățăm… și lecția începe! Aș putea cu siguranță să fac și altă meserie, dar nu cred că aș face nimic la fel de bine. Poate un exemplu ar fi cu mult mai grăitor. În fiecare an, la finalul clasei a VIII-a, câțiva elevi, trei sau patru dintr-o clasă, dau examenul pentru limba engleză intensiv, înainte de a începe E.N. la limba română și la matematică. Nota minimă de trecere este 6. Anul acesta a terminat clasa a VIII-a o generație de copii cărora le-am fost dirigintă. S-au înscris 15 copii! Alți doi luaseră anul trecut Cambridge-ul, pentru că altfel, ar fi fost 17 înscriși. Au luat toți examenul. Cu note bune! Nimeni nu a avut nota minimă. Nu știu dacă înțelegeți valoarea exactă a cuvintelor: au luat toți examenul! Sunt mândră de ei! Cu adevărat! Și cred că asta spune totul. Este principalul motiv pentru care nu renunț la catedră și singura motivație.
S.R.: Părinții pot influența activitatea didactică?
A.A.: Profesorilor li se cere – sau am eu impresia aceasta – să fie perfecți. Nu sunt(em)! Că după ce îi spun blând, frumos, civilizat și de la înălțimea adecvată a statutului meu de cadru didactic de cel puțin cinci ori să NU mai deranjeze ora, că avem lecție, s-ar putea ca a șasea oară tonul meu să-și schimbe puțin volumul – nu de altceva, dar altfel, sigur nu mă fac auzită. Și deja am greșit- am ridicat tonul….mda. Și de ce anume am greșit? – pentru că acel copil face notă discordantă cu ceilalți și e la fel de deranjant pentru toată suflarea din jurul lui. Nu sunt perfectă și aș vrea să rămân toată viața așa! Dar puteți fi siguri că nu scriu 4 acolo unde e 6, puteți fi siguri, dragi părinți, că niciodată nu intru la clasă cu gândul de-a umili!! Și puteți fi siguri că dacă, prin natura meseriei, sunt obligată să vă anunț ceva neplăcut despre copilul dumneavoastră, nu îmi face nicio plăcere! Și sunt suficient de Om încât să știu că o greșeală e doar atât- nu e caracterul acelui copil, nu e definitiv, e pur și simplu un proces de formare la care aș vrea să contribuim împreună. E atât de simplu!
S.R : Misiunea ta ca Om?
A.A: Am 46 de ani. Predau de 23. Jumătate din viața mea am petrecut-o la catedră. Maturitatea mi-a adus conștientizarea faptului că limba engleză e doar materia pe care o predau. Pe lângă importanța acordată acestei limbi străine din motive evidente, am ajuns să înțeleg că îndatorirea mai sus menționată e numai o parte din rolul nostru. E cu mult mai mult și e covârșitor, dar tocmai de aceea, slujba unui dascăl rămâne la fel de motivantă an de an, generație după generație. Rolul esențial al unui profesor cu adevărat înnăscut cu acest dar devine Menirea vieții sale. Simt, fără niciun fel de abordare idealistică sau reverii neinspirate, că acesta este scopul meu, misiunea mea de Om.
S.R : Simți că sunt apreciați copiii în România?
A.A: Țara noastră are nevoie de acești copii cum poate în niciun moment nu a mai avut. Oare chiar să nu mai avem nicio soluție să-i determinăm să își dorească să facă aici, acasă, tot ce merg să facă pentru străini? Cât de tare trebuie să ne schimbăm noi, în primul rând, pentru a le transmite valori bazate pe meritocrație? Care va fi totuși momentul în care acești copii vor avea drum liber din partea noastră să practice o politică de calitate, medicină de calitate, muncă de calitate în orice domeniu ar activa? Când vor fi promovați și de datoria cui este să-i ajutăm să se ridice? De câți ani mai avem nevoie pentru a realiza că ei ne vor duce înainte? De fapt, câți ani ne mai permitem să exportăm tot ce avem noi mai bun? Dar, ca să răspund, nu cred că sunt apreciați așa cum ar trebui.
S.R. Dacă aș fi eleva ta acum, ce cuvinte cheie mi-ai spune să mă ghideze în viață?
AA.: DISCIPLINA! E singura șansă.
STUDIUL! E singura cale.
MODELE AUTENTICE! E singurul răspuns adecvat.
CORECTITUDINEA! E singura monedă de schimb.
CALITATEA! E singura limbă acceptată.
DEMNITATEA! E singura carte pe care o mai putem citi.
Cu drag, Teacher. Cu drag, Dira!
Articol asociat: [PORTRETE DE DASCĂLI] JANINA FLUERAȘ, profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Moise Nicoară”
