POVARA BĂTRÂNEȚII „DE APOI”

ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL  MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE! … (… din Legile lui Murphy…) (Arad – 1)

                                              POVARA BĂTRÂNEȚII „DE APOI”

Explicații

Titlul acestui „serial” nu a fost ales la întâmplare: ceea ce spune această cugetare adâncă, în nesfârșitul șir al Legilor lui Murphy, mi-a căzut foarte bine, de-a dreptul entuziasmant… Reflectă cu sarcasm spiritul uman agresiv și plin de contradicții. „Asta e!”. Nu întâmplător – îmi amintesc – a fost primul serial cu care am debutat, acum mai bine de un an, în Critic Arad. Atunci mă aflam încă în Anglia. Acum am revenit la Arad și aș vrea să reiau „serialul”… de la capăt… serie nouă!

„Cugetarea” menționată poate fi înțeleasă în două „chei”: una de factură pozitivă iar alta, evident, cu o conotație negativă. De fapt, așa cum este „construită” și ființa umană.

Aspectul pozitiv. Într-o societate omenească „normală” – trăsătură greu de stabilit după multitudinea interminabilă de criterii – se produc mereu ierarhizări. Corecte sau false. Societate perfectă? Nu există! Și totuși, în labirintul infernal de contradicții, diferențe și (rare ori) identități (!), indivizii (oricărei specii) – unici și irepetabili – caută să ocupe un statul și rol cât mai favorabil. Evident, corespunzător „intereselor” lor. Teoretic, ar fi ideal dacă această „cățărare” s-ar face după merite, competențe, prestigiu (real, nu fals!) ș.a.m.d. Tot la modul ideal, oamenii ar trebui să ajungă pe scară ierarhică la locul pe care ar fi îndreptățiți să-l ocupe. Criteriul este evident: competența, performanța, valoarea. „Urcușul” ar trebui să se oprească acolo unde indivizii nu mai fac față cerințelor. Într-o democrație – iarăși, ideală! – atunci când nu mai poți face față solicitărilor impuse de statut și rol, trebuie să faci celebrul „pas înapoi sau lateral” spre a lăsa locul altora mai buni. Deci, când cineva își epuizează „potențialul” ar trebui să se dea la o parte. Așa ar fi corect (tot, ideal!). Nici o competiție din lumea aceasta (cel puțin, a oamenilor) nu este însă „fair”. Potențialul de inerție pe statut și rol este mai mare decât simțul critic (și auto-critic). Așa e făcută lumea! Prin urmare, nivelul maxim al competenței va fi depășit prin intrarea în zona „mucedă” a incompetenței. Pe șleau: s-a terminat carburantul!

Aspectul negativ. Ce ar trebui să însemne „nivelul maxim de incompetență”? Greu de răspuns! Cu subiectivitatea umană (dusă – nu rare ori! – până la limitele îndărătniciei, capriciului, inconștienței) nu te pui! În „jocurile de putere” (nu neapărat doar politică), regulile se fac și se „respectă” altfel decât ar spune bunul simț. Așa s-ar putea explica mersul „înainte”: nu neapărat prin „succesuri” (pace, EBA, fostă Băsescu!…), ci, mai degrabă, prin erori… Tot ce contează aici este o „minimizare” a acestor erori. Iar aceasta, cu atât mai mult în lumea politică, unde deciziile au impactul covârșitor. De aceea, ar fi de înțeles obsedanta repetare a fiecărei generații umane ce s-a succedat pe fața Pământului: „Trăim vremuri grele!”. Cât de departe este această marotă de ceea ce au susținut mai ales optimiștii (cu deosebire, cei de factură religioasă)! „D-zeu a creat pentru om cea mai bună lume posibilă”… Cu condiția aservirii totale la un crez transcendent… Și atunci, când se atinge „nivelul maxim al incompetenței”? Și care ar fi consecințele? Din nou și din nou: imposibil de răspuns… Pentru că nimeni – cu de la sine voie, cu o franchețe fără egal – nu va recunoaște că a ajuns la un astfel de punct. Din nou, principiul universal al inerției acționează dezinvolt. Cramponarea cuiva de „scaun” ni se pare atât de firească încât o acceptăm ca o fatalitate…

„Don’t cry for me… America!”

Să le lăsăm în pace pe Julie Covington (1976) și pe Madonna (1996) și chiar pe „prima doamnă” – Evita Peron („ținta” excelentei dar cam siropoasei piese muzicale, „Don’t Cry for Me Argentina!”). Rândurile de față nu se vor nici o elegie pentru Mrs. Kamala și, cu atât mai puțin, o prevestire lugubră pentru Mr. Donald Duck… Nu am de gând să mă alătur „corului” universal de mesaje (de fapt, „masaje”) adresate celui mai bătrân președinte ales (de fapt, reales) al yankeilor. Nu mă interesează nici torentul de comentarii politice după 5 noiembrie, un adevărat deluviu de poziții (optimiste, critice, prudente) din mass-media planetei… Cred că a trecut vremea când (până prin 1965) Moscova făcea gripă iar Bula lu’ Pândaru (alături de „țările frățești”) se apuca de tușit și febră; la fel, vremea când (de după anii ’90) se îmbolnăvea Washington-ul și urla de suferință aceeași Bulă… & Co. …

De fapt, lumea de azi se împarte și se re-împarte în două (nu neapărat părți egale!): lumea liberă (din care ne iluzionăm că facem și noi parte) și lumea ne-liberă (??? …ce s-ar înțelege prin asta, nu știu); lumea țărilor bogate și lumea țărilor sărace; Nordul prosper și Sudul global (cu multe „bube-n cap”?); lumea puterilor nucleare (declarate sau nu) și lumea țărilor ne-nucleare; lumea creștină și lumea ne-creștină… ș.a.m.d… partiția poate continua până… „poi-marți”… Apoi, putem vorbi, „global”, dar și mai „la obiect”, de lumea celor puternici și lumea celor slabi… de fapt, aici „se fac jocurile”. Dar, indiferent de „taberele” aflate într-o ciudată bi-polaritate / multi-polaritate, toată suflarea planetei (nu numai specia homo sapiens-sapiens!) are de făcut față unor provocări care nu țin cont de aceste „partitisme” și de care – în mare parte – este vinovată specia ce se crede supremă – omul… În acest micro-univers trăim cu toții și trebuie să ne descurcăm cumva…

Am spus-o și repet: nu mă interesează o „disecție” a „evenimentului” de la 5 noiembrie din țara „Unchiului Sam”; trebușoara asta ține de resortul analiștilor politici. Pe mine mă interesează ceea ce s-a încetățenit (evident, a l’anglaise americaine): „The big picture”… S-a spus că, după 11 Septembrie 2001, lumea nu va mai fi aceeași; la fel, după atacul parșiv al Rusiei asupra Ukrainei (22 februarie 2022), la fel, după 7 octombrie 2023 (Israel-Gaza); acum, la fel, după 5 noiembrie 2024 (mai precis, după preluarea mandatului de către Donald Duck, i.e., 2025)… Și câte altele nu s-au mai spus? Mereu este un început pentru orice… Ce am reținut eu după „ultimul eveniment? Fără interpretări de analist politic (ceea ce nu sunt):

1. Ca „misogin-sexist” (luați-o a la legere!…) mă bucură faptul că n-a ajuns o muiere cel „mai puternic om din lume” (?). De fapt, n-am nimic cu „persoana”; doar mă enerva râsul ei forțat și la tot pasul. Îmi amintea de hăhăitul grobian al lui „Băse”… cu și (mai mult) fără noimă. Cred că avem deja destule reprezentante ale „sexului slab” cocoțate în fotoliile de conducere… Mai ales prin Europa și, cu veleități așijderea, și… în Românica… Gata!… Dar nu mă bucură faptul că la White House upon Potomac va ajunge un tip considerat imprevizibil, impulsiv, incontrolabil (?). Fiind la ultimul mandat posibil… nu e deloc sigur că nu va alege lozinca „După noi,                     „potopul!”…  Și, cum mai toată lumea se teme de cine se va înscăuna în Biroul Oval…
2. Sloganul principal al lui Donald Duck este, de multă vreme, știut: „Let’s Make America Great Again!” În traducere liberă: „Dacă America face guturai, atunci la tot restul lumii trebuie să-i curgă mucii!” Apoi, „rățoiul nostru” a mai venit cu ceva ce ne îngheață sângele-n vine (de la crivățul din  stepele Rusiei – sic!…): „Nu plătiți, nu vă apărăm!”. Dar ținând cont de promisiunile extravagante ale rățoiului, „cea mai cea” este că va pune capăt războiului din Ukraina în 24 de ore, ca de altfel, la toate războaiele absurde ale plantei… Da, „promettre c’est noble, s’en tenir… c’est bourgeois!…”
3. Lumea întreagă se întreabă: cum a fost posibil ca Donald Duck să re-câștige Casa Albă? Un tip destul de mojic și grobian. Îmi amintesc cum s-a comportat cu regretata Majestatea Sa Elisabeta a II-a în timpul unei vizite oficiale… Nici eu nu iubesc protocolul (absurd!) de la Curtea Regală a Marii Britanii, în general toate protocoalele „simandicoase”… dar aici era vorba de cea mai prestigioasă persoană a lumii (de atunci); alături de Papa Francisc… Totuși… Și atunci am căutat o explicație plauzibilă (evident, personală) și am găsit una (eu zic, „acceptabilă”) dar care nu flatează deloc „măreața” Americă…
4. Poporul american (cu cea mai vânjoasă „vână” – cea anglo-saxonă) se închină la un singur zeu – SUCCESUL. De orice fel. Dar să fie „de public”. Evident, cel mai important succes este cel din „afaceri”. Acesta aduce bogăție. Bogăția îți permite să vrei și să poți face orice. Donald Duck este „putred de bogat” în virtutea succesului său în afaceri. Cât de oneste or fi fost acestea, D-zeu sau Dracu’ poate ști… A fost și un show-man în tinerețe. A „prea-curvit” cum l-a dus capul și… banul. De aceea el tratează politica (inclusiv „marea politică”) ca o chestiune de afaceri. Cu așa ceva i-a vrăjit el pe yankei. Aceștia – în marea lor majoritate (poporul de rând) – nu sunt niște laureați ai Premiului Nobel: nivelul lor general de instrucție și educație, regret, nu este totuși la cotele europene. Am văzut cu ochii mei… Muncesc (legal și … mai puțin legal) până crapă, numai să iasă banu’! Pentru că acesta, ultimul, e totul! Donald Duck, fiind un „ilustru” reprezentant al plutocrației, al succesului financiar, nu putea să nu aibă priză la publicul yankeu. Că va ușura afacerile, printr-un sistem de impozite și de dobânzi care să stimuleze inițiativa privată și investițiile, că-i va mai scuti pe americani de tăvălugul de imigranți ilegali (care „mănâncă pisicile și câinii” bunului yankeu???…), da, toate bune și frumoase! E O.K.! Important este că America să își consolideze șederea lăbărțată a fundului său pe „tronul” lumii… Și, prin asta, și prosperitatea omului de rând yankeu, îmbibat până la sațietate de spiritul religios dar și de găsirea unui sens al vieții prin succesul în a face bani! Să nu uităm însă că în orice „afacere” cineva câștigă în detrimentul altcuiva; nu există fair play! Scopul scuză mijloacele… That’s all!  Va reuși America să-și realizeze visul (evident, „american”!) de a rămâne în fruntea și la comanda lumii întregi? Ei bine, asta-i „altă mâncare de pește”… Totuși, ferească-ne Ăl de Sus de un centru de „comandă planetară” situat la Beijing sau Moscova! Între mai multe rele, pe care-l alegem?

În Bula lu’Pândaru, apa Dâmboviței curge; „bolovanii” rămân… Apa Prutului curge și ea, dar lasă o imensă dâră de mâl ce a îngropat „Podul de flori”…

Se pare că isteria campaniilor „eRectorale” a infestat (anul acesta) destul de multe  țări. Mai ales, la noi, în Europa… Nici Românica nu face excepție. Dar, înainte de a arunca o privire la „circul” de la noi (în episodul următor!), să medităm asupra recentelor evenimente din Republica Moldova. N-au trecut decât vreo câteva zile… Maia Sandu a câștigat (din nou, „la mustață”…) președinția. Evident, cu contestarea imediată a aripii pro-ruse al electoratului Republicii Moldova. Nu e de mirare. Moscova – se pare – a băgat bani grei spre a influența alegerile. Nu a reușit! (?…) Eu nu mă pot pronunța… nici n-am acest drept. Cert este că diaspora (româno)-moldovenească (din Vest!) a avut ultimul și hotărâtorul cuvânt. Dar să nu ne culcăm pe o ureche… La anu’ vin alegerile generale iar „ursul siberian” nu doarme… De fapt, aceste evenimente – mult mai apropiate de coasta noastră – ridică o serie de semne de întrebare:

• Cât este de „românească” Republica Moldova? Altă grea întrebare…

Multe voci mă vor înjura dar îmi iau inima-n dinți. Voi aplica principiul invocat de Uniunea Sovietică la finele celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis, la încheierea tratatelor de pace de la Paris 1947. „Tovarășul” Stalin a spus: trebuie să plecăm de la noile realități „instituite” în Europa… Recte, cât teritoriu a ocupat cizma rusească. Teritoriul „măreței” s-a restructurat, i.e., s-a mărit, iar până la „Cortina de Fier” au apărut statele-satelit ale  Moscovei. Practic, până în înfierbântatul an 1989. Frontierele în Europa s-au stabilit – să zicem – într-un mod ad hoc. De după 1812 și până la 1918 Basarabia a fost – practic – sub ocupație țaristă. Din 1945, din nou. Țarul de acum se numea Stalin. Procesele de dez-naționalizare, de depopulare și de deportare a moldovenilor-români n-au contenit sub toată ocupația rusă. Configurația națională actuală („cosmetizată” în stil sovietic…) a Republicii Moldova (acum, independentă, neutră dar și candidată la admiterea în U.E.) s-a dovedit mai importantă decât credem. Nu intenționez, aici, să fac o schiță istorică a evenimentelor. O găsim în orice manual obiectiv de istorie, iar ca nu fim „părtinitori”, se pot consulta lucrări similare, de istorie, din țările „neinteresate” (e.g. Marea Britanie). Exceptând zona centrală a țării, nordul dar mai ales, sudul („Găgăuzia”) nici n-a vrut să audă de Maia Sandu. Rusificarea a produs efecte adânci. Și dureroase… Așa se explică multe…

• Abia acum vine întrebarea fundamentală: Cât de relevantă – juridic – este Diaspora unei țări (popor) pentru procesul electoral din „patria-mamă”?

Întrebarea este periculoasă, deoarece ar sugera îndoieli cu privire la apartenența la o națiune și statutul de cetățean al unui stat. Da, într-o democrație consolidată orice cetățean (al unui stat) are dreptul de a vota și de a fi ales (în statul respectiv). Ce ne facem însă cu persoanele cu mai multe cetățenii? Apoi, sunt state care nu recunosc dreptul la mai multe cetățenii. În plus, de pildă, în Franța – din câte știu – cetățenia franceză incumbă automat și considerarea persoanei respective ca fiind (și ..?) de naționalitate franceză… Mai aproape de noi, Ungaria a dat cetățenie maghiară tuturor ungurilor din afara frontierelor sale  de stat (cine a solicitat – „justificat” –  acest lucru). Vă dați seama că dăm de mulțime de probleme (primordial, juridice). Ca să nu mai vorbesc de familiile „mixte”. De fapt, s-o spunem pe șleau: cui trebuie să-i fie fidel un om cu mai multe cetățenii, cărui stat? Acolo unde plătește impozite? Complicată chestie; ea ține mai ales de reglementările bilaterale ale statelor.

• „De la <<Ubi patria, ibi bene >> la <<Ubi bene, ibi patria>>”.

Inspirat titlu al materialului semnat de C-tin R. Ungureanu (Echipa Gorjeanul – 28 noiembrie 2019)! Problema este a dracu’ de complicată (mai ales politic și moral ); în schimb, enunțarea ei poate fi neverosimil de simplă: cât de mult mai contează azi relația națiune (naționalitate) – stat (național)? Mai ales în „Europa noastră”? Vorbesc în perspectiva unui român-ardelean dar și cetățean european… Aici, „perspectiva” = „speranța” (poate, pentru cei ce vor veni după noi). Ideii lui Charles De Gaulle, „Une Europe des patries” i se poate contrapune (mai ales după 5 noiembrie 2024!) ideea de „O Europă a europenilor”!…

În episodul următor voi încerca să arunc o privire și în „ograda noastră”. Cum zice, tot latinul: „Sine ira et studio”… recte, fără ”partitisme”… Oare, e posibil?

Cu skepsis:

În timpul primului mandat, Donald Duck face o vizită oficială în Marea Britanie. Printre altele, e invitat la celebrul Globe Theather (minuțios reconstituit) pe Bankside – Londra. Se joacă, evident, „Hamlet”…  „Cum v-a plăcut spectacolul, Mr. President?”, a fost întrebat foarte politicos. Răspunsul lui Donald Duck: „Mi-a plăcut, dar să știți că voi, europenii, din punct de vedere cultural, ați cam rămas în urmă… La noi, la Washington, această piesă s-a jucat acum vreo zece ani”…

și

La Chișinău, un cetățean român-ardelean, către un localnic: „Nu vă supărați, caut magazinul <<Lumea copiilor>>?!”. Moldoveanul: „Nu mă supăr, căutați-l! ”…

Citește și: Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii