Mai mult de jumătate din cariera de profesor a fost inspector școlar și îndrăznesc să spun, dintru început, că reprezintă o PERSONALITATE PROVIDENȚIALĂ pentru dăscălimea arădeană, cu specialitatea Limba și literatura română. A fost ales de către colegi, prin vot secret, imediat după evenimentele din 1989. Avea atunci experiența de director (Școala generală din Apateu, 6 ani, Școala generală nr.9 din Arad, 9 ani), dar nu izbânzile sale, cu toate că au fost memorabile, a determinat opțiunea, aproape în unanimitate a colegilor săi, în ianuarie 1990, pentru nominalizarea ca inspector școlar. DUMITRU MIHĂILESCU se făcuse cunoscut ca „metodist” de limba română, impunându-se nu numai prin CUNOȘTINȚE TEMEINICE în domeniul specialității, ci și printr-o abordare CORECTĂ și RIGUROASĂ a DEMERSULUI FORMATIV.
În lunile și anii, ce au urmat lui decembrie 1989, când bătăliile în societate erau mari, iar legile aproape lipseau, DUMITRU MIHĂILESCU are meritul de a fi construit, fără ostentație și orgolii, un climat echilibrat, de reală promovare a DEMNITĂȚII PROFESIONALE, asumându-și dificila „misie” de ÎNDRUMARE și abia apoi de CONTROL. Considerând că „cea mai frumoasă lecție nu s-a făcut și că perfecțiunea nu există”, DUMITRU MIHĂILESCU, cunoscându-i extrem de bine pe colegi, fiind chiar considerat o ENCICLOPEDIE în acest sens, a coordonat cu DISCREȚIE și DIPLOMAȚIE, dublate însă, de SERIOZITATE și INTRANSIGENȚĂ, un proces în care valorile erau recunoscute ca atare, iar derapajele profesionale erau PROFUND sprijinite și nu „arătate cu degetul în piața publică”, precum era modelul binecunoscut în epocă.
Marile modele asumate, în repetate rânduri, au fost profesorii Universității timișorene GHEORGHE TOHĂNEANU și EUGEN TODORAN, de la care a deprins „exigența față de cuvântul scris sau spus”, pledoaria pentru abordarea limbii împreună cu literatura și nu separându-le, cum s-a întâmplat ani la rând, sublinierea valorii estetice a operei literare și, în primul rând, MODESTIA.
Contribuind la elaborarea la nivel național a noului curriculum pentru gimnaziu și liceu, privind predarea limbii și literaturii române, fiind el însuși autor al unor importante lucrări științifice (cărți, studii, articole), DUMITRU MIHĂILESCU a considerat, întotdeauna, limba „ca instrument de comunicare și nu ca un ansamblu de reguli coercitive”, susținând viziunea actuală asupra studiului limbii și literaturii române. O viziune concretizată în modelul comunicativ-funcțional, în care clasa devine „un spațiu al dialogului și al cooperării.” Se știe că începând cu anul 1991, am fost cadru didactic titular la Universitatea de stat arădeană, dar pledând pentru o abordare sistemică a școlii românești, o abordare ce reunește, printr-o viziune unitară, învățământul preuniversitar cu cel universitar, am fost continuu implicată în stabilirea unor relații de colaborare, în care transferul de expertiză s-a produs în ambele sensuri, admirația mea declarată, uneori cu tărie, alteori în surdină, fiind pentru celebrarea valorilor. Este evident că una dintre acestea este reprezentată de DUMITRU MIHĂILESCU.
Și întâia dată în contextul „PROFILULUI”, articol ce îl are ca protagonist pe DUMITRU MIHĂILESCU, propun să urmărim opiniile semnate de două colaboratoare ale acestuia, distinse profesoare de Limba și literatura română, foste inspectoare școlare, care onorează prin PROFESIONALISM și DEVOȚIUNE calitatea de cadru didactic, în lumea de azi, măcinată de impostură și false valori.
Prof.dr. DIANA ACHIM, director al Colegiului „Moise Nicoară”, fost inspector școlar (Limba și literatura română):
„Dumitru Mihăilescu, ca inspector, a dovedit profesionalism, seriozitate și eleganță. Un merit deosebit este acela de a fi recunoscut valoarea profesorilor pe care i-a păstorit. Având o memorie extraordinară, știa poveștile profesionale și de viață ale tuturor dascălilor de limba română, cu amănunte semnificative și detalii neimportante, cu suișuri și cu coborâșuri. De o diplomație ieșită din comun, inspectorul Mihăilescu a știut să împace „ceea ce trebuie” cu ceea ce e valoros și bun, ținând, ani de zile, un echilibru, la disciplina Limba și literatura română, la nivel județean.
Pasiunea pentru istoria limbii, dar și pentru istoriile din literatură sau din viață se manifestă, mai ales, când… istorisește. Fotografia din acest articol este reprezentativă: figura lui Dumitru Mihăilescu are, în fundal, la propriu și la figurat, o bibliotecă.”
Prof. dr. LAURA ORBAN, director adjunct al Liceului Național de Informatică Arad, fost inspector școlar (Limba și literatura română):
„Profesorii clădesc oameni, fără aceștia nu ar fi nimic consistent. Singurul lucru pe care un dascăl îl așteaptă – cred – este respectul pentru o viață dedicată modelării unor suflete. Tocmai din această cauză, admir demersul doamnei prof. univ. dr. Lizica Mihuț de a evoca activitatea unor personalități culturale arădene, fapt care demonstrează finețea și caracterul nobil al adevăratului intelectual.
Cel mai greu este să scriem despre oamenii pe care îi îndrăgim și prețuim. Activitatea domnului inspector școlar de Limba și literatura română Dumitru Mihăilescu a marcat învățământul arădean, lăsând repere generațiilor care au urmat. După atâția ani, școala devine o veche dragoste de care nu poți scăpa, la care nu vrei să renunți, cu toate greutățile pe care le întâmpinăm în activitatea cotidiană. Dumnealui a reușit să înlăture imaginea domnului Vucea, personajul lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea, promovând valorile morale pe care un cadru didactic trebuie să le posede. Domnul inspector a reușit să stabilească o relație autentică, empatică, directă nu numai cu elevii al căror profesor le-a fost ani la rând la Colegiul Economic Arad, dar mai ales cu profesorii, indiferent de experiența pe care aceștia o aveau la catedră.
Mereu am trăit cu impresia că este profesor din convingere, că această opțiune profesională a dominat traseul vieții sale, că a exclus aprioric orice alt drum pe care viața i l-a oferit, trăind cu impresia că omul sfințește locul. Tocmai din această cauză, consider că imaginea personajului sadovenian domnu’ Trandafir este cea mai apropiată de dumnealui. Calitățile dascălului, aptitudinile profesionale, pasiunea pentru munca sa, dragostea pentru copii, competența și măiestria cu care reușește să comunice cu elevii și profesorii sunt realități ale OMULUI Dumitru Mihăilescu, care lasă o adevărată moștenire, putând să afirme în mod indubitabil: „în locul acela a trăit odată un om”. Privit din acest unghi de vedere, domnul Dumitru Mihăilescu a jucat adesea rolul dascălului Clăiţă şi al profesorului Wondracek, personajele lui Ioan Slavici, pentru zeci de cadre didactice debutante, între care m-am numărat și eu.
Rigorile școlii românești, sarcinile care i-au revenit ca inspector școlar nu au anulat acea magmă interioară fertilă a omului de litere, căci domnul inspector Dumitru Mihăilescu a continuat să aibă acea deschidere spre cultură, o trăire care animă orice filolog adevărat. Rezistența în fața căii comode a suficienței – un drum rigid și îngust al unui simplu funcționar surprins ironic de Anton Holban în „Parada dascălilor” – a fost demostrată prin numeroasele lucrări științifice, studii, articole și prezentări de cărți ale scriitorilor. Admir faptul că sistemul nu l-a înghițit, precum Iona de chit, că nu l-a purtat în deriva schimbărilor care aveau să survină în mod inerent. Scrisul a fost o formă de manifestare academică a unui intelectual care avea multe de spus în sfera filologiei. Participarea la simpozionul „Slaviciana – Studii despre Ioan Slavici” a constituit pentru mine un moment revelatoriu, în care descopeream pasiunea inspectorului școlar față de scriitura celui mai reprezentativ prozator arădean. Mărturisesc că m-am bucurat de sprijinul necondiționat pe care l-a acordat ani la rând, pe când organizam simpozionul „Ștefan Augustin Doinaș”, eveniment în care își surprindea audiența cu finețea analizei stilistice sau prezentarea unor ediții inedite ale autorului evocat, aflate în biblioteca personală. Ceea ce a încununat admirația și respectul sădit în mine au constituit cunoștințele pe care dumnealui le posedă despre cultura greco-latină. În timp, am asistat la colaborarea constantă a domnului Mihăilescu cu reputatul profesor Vasile Man la revista de filologie „Studii de știință și cultură”, dar și la redactarea lucrării de reper „Școli arădene” vol. II, cu Liga Scriitorilor – filiala Arad, cu revista „Gutenberg” condusă de Florica R. Cândea sau Ioan Leric în alcătuirea „Glosarului sadovenian”, cu Lizica Mihuț în redactarea lucrării „Limba română. Repere teoretice. Exerciții”, Casa Corpului Didactic Arad, unde va publica o serie de teste în colaborare cu Radu Savulov, toate acestea fiind câteva exemple fugare ale unei constate aplecări asupra culturii.
Întâlnirea cu oameni de calibrul domnului inspector Dumitru Mihăilescu este o oportunitate, căci genul acesta de profesori privesc meseria ca pe un fascinant joc de șah, în care abordează viața cu albul și negrul ei, dar joacă cu piese unice: cărțile cu subiecte previzibile, halucinante, fascinante sau nebuloase. Profesorul Mihăilescu, de-a lungul onorantei cariere didactice, a pășit cu eleganță din careurile negre spre cele albe, fără să lase nicio clipă impresia efortului sisific de a respecta limitele „hotarului nestatornic”. Pe noi, cei care am avut bucuria de a-l cunoaște, ne va inspira mereu învățătura subtilă transmisă: fascinanta iradiere a cuvintelor, felul subtil în care acestea pot modela viețile indivizilor și sufletele lor.”
1 comentariu. Leave new
O evocare excepțională. Îl cunosc pe Dumitru Mihăilescu din liceu și confirm că tot ce s-a scris aici despre el este adevărat.