Căci unde e salcâmul în care ne putem cățăra ca să privim totul „de sus”?
Cunoaștem cu toții celebra – și de o excepțională forță poetico-simbolică – scenă din romanul „Moromeții” al lui Marin Preda, când, obligat de problemele financiare cu care se confruntă, Moromete e nevoit să taie salcâmul care umbrea întreaga poiană aflată nu departe. Critica a interpretat pe bună dreptate copacul ca pe imaginea simbol a stabilității, a axei verticale care susține și menține în ordine atât universul exterior, al satului și al familiei, cât și coerența lumii interioare a personajului principal. Axis mundi, ca expresie a ceea ce menține „la verticală” cosmosul este consubstanțial cu centrul lumii, căci, potrivit lui Eliade, în jurul axului cosmic se întinde lumea, așa încât axul se află la mijloc, este Centrul Lumii. (cf. Mircea Eliade, Sacru și profan, p. 35).
Nu întâmplător, după ce salcâmul se prăbușește, naratorul notează: „Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși arătau bicisnici. Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile.” În lipsa verticalei care face ca lumea să fie ceea ce este, totul se redimensionează pe axa orizontală: totul se face „mic”. Acest calificativ, extrem de simplist în aparență, își asociază toate categorile negative posibile, însemnând „lipsit de semnificație”, „lipsit de valoare” etc.). Existența omului devine la rândul ei nesemnificativă, mediocră, lipsită de măreție („bicisnică”). Totul în timp ce haosul (lipsa de repere, omogenitatea absolută care definea opoziția sacru-profan în gândirea lui Eliade) „năpădește” lumea. La fel de simbolic, sfârșitul capitolului se focalizează pe imaginea ciorilor care, nemaiavând ceva înalt pe ce să se așeze, „croncăneau urât, parcă a pustiu”. Doborârea salcâmului instituie, astfel, nu moartea, ci pustiul, adică neantul existențial.
Arta veritabilă (așadar și literatura) „a citit” întotdeauna semnele vremilor.
Regăsim în această secvență artistică dezvăluirea metaforică a rădăcinii acestui mal de siѐcle contemporan pe care-l resimțim cu toții, căci tăierea salcâmului din ograda lumii este sursa tuturor problemelor cu care ne confruntăm azi. A tăia salcâmul înseamnă a coborî din planul axei verticale în planul opus – al orizontalei existenței. Iar coborârea nu este, evident, una spațială, nu e un fenomen de simplă topografie, ci un regres în plan calitativ care măsoară deopotrivă îndepărtarea noastră de Centrul cosmic și, respectiv, de Centru ca miez al propriei ființe. Rămânerea la suprafață, la epiderma ființei noastre, pentru că nu mai avem unde (ne) coborî sau unde ne înălța a generat (și generează!) efecte inimaginabile pe toate planurile vieții sociale și individuale. Ceea ce trăim azi reprezintă efectele acestei „coborâri” („doborâri”). Vom enumera câteva dintre ele, fără a avea pretenția epuizării.
În plan lingvistic, dar și în cel mai general, al comunicării, verticala este cea care naște sensul.
Orice elev știe că sensul unui cuvânt trebuie lămurit din context (i.e cel verbal, lingvistic). Plonjarea în context, în orizontalitatea enunțului, e doar una dintre condițiile înțelegerii sensului. Căci această plimbare pe orizontală (între și printre cuvinte) trebuie însoțită mai apoi de un salt, pe verticală, care, abia el, lămurește sensul a ceea ce se dorește spus. Îndepărtarea noastră în raport cu centrul interior ne face incapabili să „ne ridicăm” la acea înălțime necesară care ne permite accesul spre sens. Căci unde e salcâmul în care ne putem cățăra ca să privim totul „de sus”?
Toate minusurile și defectele manifestate azi în ceea ce vizează lectura unui text au aceeași sursă adâncă. Mai întâi e cazul, mai banal, al incapacității de a înțelege sensul imediat al unui text: analfabetismului funcțional. Apoi e acela mai grav al incapacității de a descifra o metaforă sau un simbol, pentru care e nevoie de adâncire a minții sau o înălțare a ei, totuna! În momentul în care, la limba și literatura română, elevii trec de la studiul structurilor epico-dramatice la cele lirice, începe… drama. Adică dezastrul înțelegerii. Limabjul poetic, metaforico-simbolic prin excelență, devine aproape imposibil de abordat/descifrat. La toate acestea se adaugă fenomene încă și mai grave: refuzul de a citi sau, mai exact, lipsa nevoii de a citi, plictiseala în timpul lecturii etc. Iar de aici, efectul imediat: dezinteresul față de cultură în general, adică analfabetismul cultural.
Acest platfus intelectual (sic!), generat de trăirea la periferia ființei noastre, e dublat de platitudinea, de bidimensionalitatea ecranului calculatorului. Termenii nu trebuie înțeleși doar în sens spațial ori geometric. Ei exprimă platitudinea minții care preferă „rezumatele”, lucrurile gata mestecate, fragmentele de informație sau soluțiile date de-a gata procesului complex al lecturii integrale a unui text. Ca să nu mai vorbim de practica devenită normă „creatoare” a copy-paste-ului care asigură diplome și posturi (și nu oarecare!). Astfel, „manelismul” cultural, adică înlocuirea culturii cu sub-cultura ori cu pseudo-cultura, reprezintă un alt fenomen/ efect al aceleiași cauze.
În plan social-politic, efectul des-centrării e vidul de putere.
Nimeni nu pare suficient de puternic să facă ceva, să ia atitudine, să-și asume o responsbilitate. Funcțiile sunt ocupate de indivizi care
stau acolo prin delegație sau fiind „împuterniciți” să facă ceva, dar fără să acționeze cu de la sine putere și luând decizii în spiritul altor principii decât cele ale interesului imediat, căci în acest caz ar exista pericolul să fie demiși, schimbați. Iar acesta ar fi ultimul lucru dezirabil atunci când dorința de putere te face să trăiești și să acționezi la suprafața ființei tale. Din această cauză valoarea nu poate înlocui „puterea”, mai exact nu i se poate măcar propune puterii, căci puterea nu vrea nimic altceva decât putere. De aici dicteul politicului în tot și toate. Nu există niciun Țepeș care să fie invocat, așa cum cu tristețe spera Eminescu la o soluție posibilă. N-are rost să exemplificăm. Cu toții am trăit pe pielea noastră situații când aberația, absurdul, anormalul se impuneau cu obstinență din cauza dicteului politic.
Efectul imediat al unui asemenea context social asupra individului este acela că obligă la insularizare. Existența individului se coagulează în jurul intereselor personale, pentru că atunci când nimic nu mai funcționează „normal” (i.e conform normelor morale etc.) în societate, ca să supraviețuiești trebuie să privești doar spre tine (dar nicidecum ca act reflexiv, ci din instinctul conservării). Cuvântul „supraviețuire” exprimă cu obiectivitate nivelul la care trebuie coborâtă existența ca să reziști într-o asemenea lume. Nu ne mai permitem să trăim, adică: nu ne mai permitem să visăm, ci trebuie să rămânem „cu picioarele pe pământ” (pe care pământ e partea a doua); nu ne mai permitem să ne bucurăm de ceilalți, adică să avem prieteni, pentru că avem nevoie de „relații” (nu știi pe cineva la…?); nu ne mai permitem să mergem în concediu ca să vedem lumea și să ne bucurăm de ea, ci mergem ca să zacem extenuați și cu ființa zdrențuită pe vreo plajă sau în vreun colț de munte, ca să ne refacem pentru a urca din nou „muntele”, precum Sisif…
Trăirea la periferia ființei și prăpastia căscată astfel între noi și noi înșine, face ca, pe dinăuntru, să nu ne mai putem ancora în nimic. Mai mult, acest gol interior ne determină să căutăm tot felul de surogate pentru a-l umple. În primul rând el aduce superficialitate în relațiile noastre cu ceilalți. Relația intimă cu celălalt devine sex. Orizontala ființei e cât se poate de puțin metaforică în acest caz… Aflat la o oarecare adâncime a ființei noastre, sufletul nu ne mai este accesibil. Pornografia, tutunul, dorgurile, alcoolul, bulimia cumpărătuilor, obsesia banului/ a puterii etc., etc. sunt tot atâtea modalități prin care omul de azi încearcă să-și înfrângă neîmplinirea
interioară, să recupereze îndepărtarea de centru, să viseze la un alt salcâm…
Dar acest Centru, care „ține” lumea, care o face să rămână ceea ce este și să nu cadă pradă „pustiului”, este în același timp legea lui, norma lui. „Lege” în toate sensurile: ontologic (ceea ce face ca un lucru să fie ceea ce este), dar și moral. Ceea ce conferă valoare și sens unui lucru este, prin urmare, capacitatea sa de a se afla în „vecinătatea” Centrului, respectiv a propriei sale axe.
Expresia „om fără coloană vertebrală” nu e o construcție lingvistică întâmplătoare. Ea sugerează că omul e om doar atunci când se află în deplină aliniere cu această verticală a ființei sale. În acest caz, sinonimia dintre importanța anatomică a coloanei vertebrale (care-l unicizează, prin verticalitatea ei, pe om între celelalte specii) și importanța respectării „verticalei” metaforice (adică a valorilor morale) este extrem de semnificativă. În lipsa ei, între noi și celenterate nu mai e nicio deosebire…
Herbert Marcuse vorbea deja demult de „omul unidimensional”, devenit o piesă între altele, în marele mecansim al producerii de mărfuri. Dominanta în plan economic e verbul a produce, în timp ce a crea rămâne eventual apanajul artei sau al altor ipostaze ale activității care poartă amprenta creatoare a omului (designul vestimentar, designul de interior etc.). Însă chiar și aici ne întrebăm în ce măsură produsul artistic e realizat în scopuri pur estetice. Un film este „comercial”, un roman e scris ca să fie vândut etc., etc., așa încât devine adeseori (nu întotdeauna, ce e drept) inutil să mai vorbim de bucuria, de lumina care transfigurează ființa artistului care creează liber, spre a oferi umanității imaginea unică a sufletului său. Cu o tehnică oarecare bine învățată, oricine poate crea artă de la periferia ființei sale. Când un roman „se vinde”, scriitorul recurge la surogate pentru a-și prelungi succesul, de cele mai multe ori în detrimentul valorii estetice. Dar arta autentică, aceea care străbate veacurile și a cărei receptare ne cutremură și azi ființa, crește din același sol adânc în care își înfige rădăcinile și salcâmul. Se înalță la verticala existenței, indiferentă la succesul imediat sau la aspectul economic al valorii sale.
Tot ce se produce la nivel de masă și de dragul producției trebuie să „fie ieftin” pentru a fi vandabil. În schimb, tot ce e „născut, iar nu făcut” (născut din ființa noastră adâncă), unicatele, produsele originale, respectiv tot ce se creează în spiritul artei autentice e extrem de scump, tocmai pentru că „are valoare”. Adjectivul „ieftin” utilizat anterior nu se referă doar la prețul obiectului, ci (poate mai ales) la valoarea lui. De aceea astăzi creațiile artiștilor geniali ai umanității sunt de o valoare care nu se poate exprima în cifre…
E adevărat că Moromete trebuie să-i vândă salcâmul lui Bălosu. E adevărat că, la sfârșitul primului volum al romanului, el vinde o bucată de pământ – ultimul lucru pe care fi dorit să-l facă.
Dar în volumul al doilea întâlnim un Moromete care își revine financiar, care aduce poiana lui Iocan (desființată de celula comunistă a satului) pe prispa casei sale și care continuă să privească, să contemple lumea chiar și atunci când trupul nu-l mai ajută și e cărat prin sat cu roaba de un nepot de-al său – scenă tragi-comică și de-a dreptul donquijotescă în esența ei. Despărțit de tatăl său o vreme, Niculae îl regăsește pe acesta în spațiul purificator al visului. Aici Niculae vede imaginea dintotdeauna a tatălui său care „revenise în același loc sub aceiași salcâmi ai curții, luând-o agale spre șosea. Stătea însă mereu cu spatele și mergea exact ca un om care e adevărat că al lui era numai ceea ce era împrejmuit cu un gard, dar și peste rest cine îl împiedica să se uite?” Faptul că rămâne în preajma verticalei salcâmilor îi permite lui Moromete nu doar să supraviețuiască în vremuri de restriște (începutul colectivizării), ci mai mult: să privească lumea ca pe un spectacol și să se poată bucura de frumusețea ei.
Recuperarea centrului, sădirea unui nou salcâm e, azi, o chestiune de opțiune individuală.
Nicio revoluție, niciun regim, nicio politică, nicio educație – adică nimic din ce vine din exteriorul omului, nu poate face asta. Doar dorința genuină, transformată în faptă, a fiecăruia dintre noi.
