Ielena Esca se învârtea prin birou furioasă. Era o femeie demnă, matură, serioasă. Tropotea serios, tocurile gâsind oprelişti la fiecare pas deschis peste parchetul melaminat şi bine lăcuit. Conform dorinţelor ei. Totul, în juru-i era croit după voinţa caracteristică. Nimic nu era lăsat la alandala. La birou, în casă ori în afara lor. Nici măcar buclele, ondulate metodic în fiecare seară şi precis dimineţile, când, cârlionţii erau obligaţi, n-aveau altă şansă, să fie impari în partea dreaptă, cinci de regulă, şi pari în partea stângă, şase, şese cum îi plăcea să spună de n-o auzea nimeni, distrându-se că vorbea ca o agramată. Şese… şedinţe, şese penisuri, şese dinţi în palme, şese milioane…
Psihologii fac umbră pământului, degeaba. O remarcă ce o scârbea, rostită de un şarlatan, un filosof care şi-a bătut joc de terapii, aşa, cu poftă de contrazicere, acriticofob, când ea îşi făcuse o subtilă reclamă în mediile virtuale. Nu a spus chiar astfel, dar era concluzia la care ajunsese după o noapte de coşmaruri. Visa că nu mai are pacienţi şi se afla în faţa ghişeelor de asistenţă socială, cerând şomaj, şomaj, ea, tocmai socialitatea pragmatică în persoană. Cică, psihologii profită de cei naivi, proşti, care nu pot să se cunoască singuri şi n-au o încredere minimă în sinele lor. Psihologii sunt o contradicţie logică… glumea… postase multe iconiţe care râdeau, rânjeau, haz-de-necaz, mai spunea idiotul pe reţelele de socializare. O să-i dea neprieten, cu siguranţă.
Răsturnă o scrumieră, de cristal,veche, moştenită de la părinţi, familie, dusă momentan, ţăndăşi şi scrum, nu fuma dar lăsase acolo câteva mucuri fără filtru folosite, îi plăcea mirosul vag de ars, tutun de bună calitate din perioada comunistă, probabil era unica, fabrica a fost falimentată şi închisă de mult. Lăcrima. Şi aşa era într-o perioadă ostilă, iritată, probabil la început de ciclu. Apoi îşi reaminti reproşul „faceţi umbră pământului” adresat nu ei ca persoană, ci profesiei pe care o practica.
– Iubesc pe altcineva! răsunau vorbele lui Iliescoi într-un ecou de natură maladivă, posacă, în interiorul minţii. Simţea că-i asemenea cu o figură iubită pe care o uiţi după o perioadă de timp în care nu o mai întâlneşti. Perioada de timp nu este un pleonasm decât pentru filologii idioţi din ţară. Există perioadele matematice în absenţa cărora civilizaţia ar fi zero, primitivă, ca-n antichitate, toţi am trăi în curul gol, inclusiv academicienii anacronici. Totuşi, informaţia căzuse pe un plan secund faţă de cea care-i ameninţa cariera. Dar nu putea s-o ignore. Avea aşa ceva? Avea. Desigur. Păstrat pentru sine şi bine pus deoparte. Dar se calma imediat, era suficient că nu suferise mai mult decât este necesar. Nici ea nu-l prea iubea, plictisul ăsta eficient, dar reacţionase ca o entitate trădată. Era entitate. Perfectă. Onestă. Ce îl apucase? Chestiona mai degrabă trădarea decât pe cineva anume, era singură acolo, la serviciu şi când ai capul plin de problemele altora, cele familiare rămân superficiale.
– Ce spui tu? Eşti ameţit?
– Nu. Nu. Iubesc. N-am dreptul? Întrebă Iliescoi minţind cu neruşinare. Şi Ielena Esca cu toată psihologia ei în spate, cu doctorate practice aplicate pe terapii de cuplu nu se prinsese că se joacă, glumeşte, o aţâţă să o facă cumva geloasă, să reînvioreze . O păcălea degeaba, cumva afectivitatea devenise monotonă şi Esca îi spălase ceva… acceptase, să fie purificat prin scenariile propriului intelect, îi spălase creierul atât de mult încât îl determinase să accepte adevărul sentimental. Adică, de se va îndrăgosti de altă femeie sau de va fi atras sexual de alta, fie şi de o prostituată, era suficient să-i spună, nimic mai mult, atât, adevărul este cel mai bun leac pentru societatea actuală. Nu lapidarea, nu supunerea faţă de o dogmă religioasă sau laică, nu minciuna fructuoasă că are picioare scurte, o nanistă muizabilă, ci adevărul. Dacă vezi un cur alternativ trebuie să urlii în gura mare, spun soţiile… decenţa n-are ce căuta în zona concurenţială. Suntem în competiţie de fofoloance, care-i mai bună sau mai sigură, mai certă sau mai acidă…. oh… cam îi plăceau fofoloancele, nu recunoştea în ruptul capului. Care? N-avea importanţă! Să fie şi nouă. Principiul de bază masculin.
– Nesimţitule! replică acid, refuzând să mai asculte ceea ce nu-i plăcea, detesta atât de mult adevărul sau aparenţa adevărului, ceva de genul împlinirii prorocirilor încât i se făcea greaţă să-l privească până la capăt.
– Nu ai fost de acord cu minciuna blândă, siropoasă, langunoasă, vrei adevărul, na, adevărul, na, poftim. Gesticula în jos cu oareşcare furie, de parcă ar fi vrut să-şi deschidă şliţul, dar ezita fiind în public, nu se cădea. Să demonstreze ce? Îmi place de altă femeie cu care vreau să mă încurc în toate felurile. Bine-i? Bine-i? o imita… aşa vorbea când se înfuria… bine-i… ca un reziduu etic şi acţional, pozitiv şi negativ totodată. „Spune-mi!” „Spune-mi de vrei să mă înşeli cu alta!” nu vroiai altceva decât mărturisirea. Poftim. Declaraţia. Eşti multumită? „Mă atrage alta!” Ioi. Cum mă atrage…. parcă-s un magnet pus pe un munte de reziduuri fieroase. Nu pot să cad până la pământ, mă agăţ mereu de altceva.
– Măcar eşti sincer, încuviinţă mascându-şi cu eleganţă tristeţea. Îşi aranja pliurile rochiei drepte, fără plicuri, dar imaginaţia o determina să-şi caute ceva de lucru cu mâinile. L-ar plezni, de-ar avea putere, da-i era frică de consecinţe, poate-l întărâta numai. Totuşi, i-a dat totul. Iubire multă, compasiune, credinţă, şi a primit opusul în schimb. Privea pe geam, căutând o modalitate de acţiune. L-a iubit mai mult decât a fost iubită, o balanţă neechilibrată, rezultatul, răsturnarea, eliminarea, divorţul, despărţirea temporară, nu toleranţa… ca şi cum ar alege între un pendul, un ceas electronic sau android… fiecare are avantaje, mărime, punctualitate, informare. Ce-şi dorea în cele din urmă? Pipăia colţul unui tablou mic de pe perete. O fascinau liniile rămii, nu acuarela exersată, îngrijită, raţională. Îi venea să urle. Să facă isterii ca o femeie normală. Geloasă. Se abţinea cu succes, era o intelectuală, din acelea care nu confundă profesia cu iubirea, cariera-i mai sigură.
– Ioi, mă excit numai când mă gândesc la cealaltă. Iliescoi îşi dădea ochii peste cam teatral, exagerând, pufăind, se aştepta ca Ielena să se prindă de jocul lui, dar nu, dimpotrivă, făcea pe dura şi indiferenta, era nervoasă, dar insuficient, îl vedea în faţa ochilor dar era oarbă, se năştea un monstru inflamabil, deşi nu avea nimic consumabil prin oxigen, dimpotrivă juca teatru suficient de prost încât să se prindă oricine prost de rol, Esca nu avea ochi pentru aşa ceva. Paie peste foc, aşa-i şi cu adevărul, azi îţi place de una, mâine de alta, nu există constanţă, de ce să facă scrum totul, repede sau mocnit, mai bine să nu-i fi spus nimic despre încurcătura în care nu intrase. Dar monotonia cotidiană trebuia spartă. Ce-or să mai râdă, la urmă, îşi zicea. Şi de-ar fi fost adevărată relaţia lui cu alta, ce-or să mai plângă la urmă, nu conştientiza.
– Ieşi! I-a spus scurt. Ieşi. A repetat de multe ori, chiar şi după ce Iliescoi plecase, vorbise multe lucruri, nu le prea auzise, dar vorbise mult, Iliescoi se pusese şi-n genunchi, verdictul adevărului fusese dat, era cazul să plece, plângea aproape, nu-l va ierta niciodată. Îl privea ca pe un străin. Un duşman care se jura că nu făcuse nimic rău, nu acaparase nimic. Basme. Înmormântase relaţia. Cadavrele le înhumezi, jeleşti, accepţi şi le laşi să rămână-n amintiri. Îl ademenise cu sinceritatea şi-l pedepsise instant, la prima greşeală, normal. Cum să accepte un bărbat uşuratic? Ori cast, ori nimic. Principiul feminist uscat şi urlat. Fii sincer… sunt un ideal pentru tine, în subsidiar, fii sincer, de mă înşeli recunoaşte, în explicit, fii sincer ca motiv de despărţire. Sinceră, devreme, sinceră… ăă, ă.
– Ielena! Se milogea Iliescoi încerând să zâmbească, s-o facă să priceapă gluma.
– Ieşi.
– Ieşi. Plecase la fel de supărat, n-o trădase dar se retrăsese ca un inculpat definitiv faţă de care vinovăţia nu are nicio importanţă. Judecata fusese încheiată printr-un verdict şi sentinţa trebuia dusă la îndeplinire.
Psihologii fac umbră pământului, degeaba. Îşi aminti remarcă ce o umpluse de nervi de la început. Dorinţa de a înlocui un rău se realizează uneori cu alt rău, mai mare sau mai mic, ori de aceeaşi intensitate, uitarea e o boală malignă, nu-şi dădea seama de acele principii aplicabile tocmai lor, nu încercase să le preschimbe în nimic pozitiv. Ca şi actorii slabi care replică: criticii să vină numai să vadă cât muncesc, se chinuie în şedinţele individuale, în repetiţii, apoi să vorbească. Trebuie să asculte, să încadreze undeva personajele sau pacienţii, totuna, şi să concluzioneze în stilul dorit de jurnalisti. Muncă şi iar muncă. Au rezolvarea în interior, numai că uneori n-o recunosc. La fel şi spectatorii cârcotaşi. Vor să audă şi să vadă ceva nou! Şi dacă nu pot, nicio pagubă, măcar le implementează nişte linii de acţiune după care să se ghideze, nişte replici. Să vină cretinul ăla să vadă cât efort depune. Ar râde de ea, probabil, dar măcar ar stima munca. Boul! Terapia înseamnă apropiere, diagnoză, descifrare, alegerea soluţiei sau a celei mai adecvate metode de urmat. Nu e o joacă. Teatrul e o artă circumscrisă. Depinde de gen, naţie, deh…
– Cioc, cioc… un fel de bătăi la uşă.
Deschise uşa iritată, cu gândul la critica profesiei.
– Ce vrei? îl întrebă pe Iliescoi care stătea umil, ca un câine, în pragul uşii, cu un buchet de zambile în mână, proaspete, înmiresmate. Zâmbea cu intermitenţe şi vorbea când nu zâmbea. Nu auzea ce nu dorea să audă. Adică pe el. Un handicapat pe care îl interzise de azi de la postura de descrăcănare în care se postase uneori…
– Te iu..
Vinovat. Vina de a dori mai multul i se potriveşte. Fusese cam agresiv în ultimul timp, şi când asculta era ameninţător, irişii irascibili, aparent nevinovaţi, răi, de aceea preferase să tacă mai mult decât o făcuse în trecut. Şi pufăia mai des, respira cu intermitenţe noaptea, ceva o alarmase dar nu ştia care este cauza. În sfârşit, aflase, se lămurise cu răbdare.
Trânti uşa cu lehamite. Psihologii fac umbră pământului, degeaba. Rahat, e un idiot ăla, o să-i dea o replică de va primi mii de sharuri. S-o scutească. De la comentarii. Din liste. Adică iau bani pe degeaba de la persoanele cu probleme? Sunt profitori? Până când? Porcărie mai mare nu auzise niciodată. Ce dacă psihologia a apărut ca efect al filosofării. Avansase. Evoluase. Ajută milioane de oameni zilnic. Cu cât sunt mai naivi cu atât mai bine. De au bani pentru şedinţe e în regulă. Terapii. Doar n-or mai merge la spovedanii, la biserică sau nu s-or apuca de citit. Ce să citească? Manele? De ce să se spovedească? Pentru masturbare? Când să citească? Politicienii ar izola-o. Unde să citească? Bibliotecile se transformă în birturi. Pentru ce să citească? Şi aşa nu cred decât în bacnote. Alea să i le dea ei! Iliescoi,,, de ce dracu i-ai mărturisit că vrei să regulezi pe cineva. Puteai fi un om normal, banal, nu un intelectual cinic, cinstit, un occidental crispat în corectitudinea relaţionară, nu financiară. Te-ai plictisit de Ielenuţa ta? Tocmai acum, când eram pe cale să înfiem un copil, unul măricel care să nu ne pună probleme! Unul adoptat ieftin din ţările limitrofe… Iliescoi… Iliescoi,,, nu uita de mama ta Rusia!!!
