Oamenii de jos sunt detestabili. O periferie săracă, blatară, murdară. Fraierii societăţii, faţă de care nu există considerare, într-un simbol licenţiat nerecunoscut nici măcar de către comuniştii cu faţă umană. N-au aşa ceva! Merită dispreţul clasei medii. A celor ce o duc bine pe baza sclavilor voluntari. Paradoxal, însă, fraierii sunt cu adevărat liberi. În gândire şi sentimente. Chiar de sunt puţine, contează existenţa lor axiomatică, certă, deplină. Aici se naşte desăvârşirea, nu în altă parte prin depăţirea stărilor de îndoială, nemulţumire, incertitudine. Puţine lucruri sunt în stare să-i destabilizeze. Dispreţul la adresa lor, în niciun caz.
Minerul se foia pe scaun. Nu şi-a întâlnit camarazii. I-au dat ţeapă sau n-a reţinut cum trebuie unde e puţul, baza, locul de la suprafaţă pentru o randomizare bună. S-ar fi amestecat cu alcoolul într-un bar infect. Nu s-a supărat tare, puţin s-a iritat. Avea de lucru. Golea paharele cu repeziciune, bând pentru toţi din empatie, egoism ori plăcere pură. S-a matolit repede şi chiar şi-a aşezat capul pe masă, pe tabla vopsită, ce bine că nu era de piatră. Căldura îl moleşea. Dar nu de tot. Din când în când se ridica zâmbind nimănui de parcă ar fi ascultat o poantă acceptabilă ori încerca să fie amabil cu cei din jur. Vedea singuranţa personală a unui miner fantomă. Nimănui nu-i păsa, nici măcar organizaţiei în care lucrase. Avea treabă. Numai să nu gândească. Trăiască clipa! Viaţa. Fără gândire. Prea mult, strică! Ezitările, reflecţiile, incertitudinile alungă din om fericirea. Cu muşchii n-avea nimic împotrivă, să-i pună la muncă, dar nu cu mintea, cu mintea nu … s-ar întrista ori supăra, ştia că meseria-i era pe cale de dispariţie şi se chinuia să o protejeze. Trăieşte-ţi viaţa! Acum. Nu vizualiza ce va fi mâine. Nu, nu. Minele se închideau cu repeziciune. Materiile se importau. De acolo venea profitul altora, nu din ceea ce se extrage din plan intern. Va mătura străzile. Ţara, orice ţară, vrea gunoieri … Golescu aţipi, suspinând, din când în când, ca un copil neglijat şi plin de sinceritate naivă. Beţiile pe care le trăgea aveau motivaţia amintirilor. Atunci visa, îşi reconstruia destinul, doar că se trezea în prezent, ăsta-i de bază că viitorul e nesigur.
– Sunteţi pedepsiţi!
– De ce? Ce-am făcut, acum?
– Nimic. Asta am hotărât! În sala de lectură cu voi! Trei zile…
– Serios?
– Da!
Uitarea era cea mai tare chestie cu care s-a întâlnit. Aşa-şi începea stările de veghe. Dormea cu capul pe masă şi vorbea în somn, mormăia mai mult, articulând incomplet. În minte lurcurile-i erau clare şi vorbea cu o elocvenţă de invidiat care nu se întâmpla, din păcate, niciodată în realitate: Comparaţi-o cu ce vă doriţi mai mult! Cu zborul, bogăţia, virtutea, puterea absolută, multiplicarea, indiferent de specie, e un gen comun. Un vis materializat cu ajutorul altora, firesc. Singur nu rezist nici în autoflagelare, suspina Golescu în faţa auditoriului rămas mască. Tre’ să mă gândesc la ceva, lucru sau fiinţă. Totuşi, sigur mă înconjor cu bâlbele neateţiei şi nu-s bătrân, nu sufăr de nimic. Publicul era încântat şi vocifera aprobativ. Femeile îl sorbeau surexcitate.
Îi boteza pe cei din jur fără fie Ioan. Ştia că suferă de un alzhaimer al numelor şi numerelor. Uita apelativele şi conturile din motive suficiente şi necesare: ambele-s interesate. Poate asta era problema. Nu-i plăceau profitorii şi profitoarele. Stârnise rumoare comună, nu inedită, un fel de compasiune veştedă, acceptată şi empatică.
Găsesc undeva dezinteresul? De mic, mama a profitat de mine. Nu am fost unicul şi nici ultimul. M-a pus să-mi fac ordine în cameră! Nu a fost corect. Alţii puteau dormita printre cimitire de haine murdare şi perini refolosite, mâncare dosită, prezervative găurite. Eu nu! Trebuia să învăţ, adică să învăţ cum să învăţ, adică să accept manipularea culturală mascată, să învăţ prejudecăţile şi stereotipiile istorice, îndobitocindu-mă în fără-de-legile inconstante şi schimbătoare. Puţin era speriat că devenise plictisitor. O să-şi termine şirul…
Nu-i destul că-n trecut le dădeau copiilor cu barosul în cap, azi, trebuie să-mi dau singur cu ciocanul în ţeastă! Să învăţ! Să învăţ cum să învăţ! Să mă cretinizez singur! Le e lene să mă transforme într-un handicapat. Mai eficient este să mă lase pe mine să ajung aşa. Ce? începea să se bălbăie. Un lucru-i bine azi, dar mâine este io enormitate! Ce prostie. De ce n-aş fi rămas un hamal toată viaţa? Visul meu, ceva între Hercule şi un pigmeu, un fel de Goliat al nimicurilor grele. În portul poetic. Marinarii cântă, i-aş auzi mereu. Al dracului de răguşit şi fals. Totuşi, contextul nu mă dezamăgea. Unde locuiam nu exista defel port, mare, ocean. Nu prea aveau importanţă! Dacă eu aş fi vrut să fiu hamal, trebuia să-mi respecte opinia şi să mă lase în pace! Sau aviator fără avioane şi paraşută. Începea să gesticuleze, dădea din mâini mai ceva ca un condor. N-avea altceva mai bun de arătat.
Nu m-au iubit suficient. Era puştiul care avea impresia că nu a fost iubit, minţindu-se, deşi, părinţii i-au arătat-o cum au fost în stare, cu modestie şi cu eleganţă. I-a ignorat, devenind nihilist total. La orice spuneau îi contrazicea. O impresie care l-a determinat să uite de unde vine şi înspre ce se îndreaptă. Aşa a ajuns miner, refuzând cu lehamite studiile oferite în mediul de stat sau privat. Nu mai doream bănci! Fără bănci! devenise sloganul pe care l-am urmat. Am simţit-o de la început. Erau cele mai haine. Mă seduceau ca să mă terorizeze, mai apoi. Cum să nu mă simt manipulat când mi se aşterneam la suprafaţa lor informaţiile diverse iar, mai târziu, îmi ofereau banii, cu grămăjoara, şi mi-i luau înapoi cu lacul. Toată ziua lucram. Nu pentru mine. Desigur. Pentru ele. În portul care nu se inventase. Dar, de ce mi-au dat cunoştinţe, perimate sau credite inutile, nu le-am cerut, au insistat până în clipa în care am cedat. Printr-un hocus-pocus restul, esenţialul lipseşte în realitate fiindcă aleg să uit, alegând superficial ceea ce-i uşor din lene. Mi-e lene uneori şi să uit, atunci ţin minte ce mi-au imprimat alţii în cap că-mi place. Demenţial. Nu mi-a plăcut şcoala, dar am fost în câţiva ani premiant. Nu eram eu. Altcineva gândea în locu-mi. Nu am vrut decât să fiu un muncitor pe lângă un dog, să simt mirosul mării, al apei sărate, salinizate, al valurilor care se sparg nebune de ţărm, de parcă aş fi eu aiurit şi degeaba. Să beau un rom roşu, tare, să mă bat cu alţi beţivi novici în scheme şi apărări, să iubesc multe femei şi prostituate, aiuream. Nu. Nu era cazul se spune în conduita opreliştilor neîncălcate. Nu încălcasem niciuna. Şi ca semn de răzvrătire m-am făcut miner. I-am siderat pe toţi. Sfidarea, până la urmă,tot eu o plătesc! Îşi spuse simţind votca de proastă calitate arzându-i obrajii. De fapt, numai pe stângul. Poate şi-l muşcase când stătuse cu capul pe masă. Închisese ochii, visând din nou.
– Alegeţi o carte! horodogăi Marta, o femeie în vârstă, respectabilă pentru anii avuţi, nu pentru indicaţiile date. Tuşi grav de câteva ori.
– Pff, kkt, bleah… făcură câţiva elevi siliţi să-şi petreacă timpul într-un fel de lagăr plin de acarieni. Carte cu purici bătrâni sau tineri, noi? Fără poze. N-au ţâţe sau falange desuete, imagini, desene sugestive, incitante, de povestit prietenilor sau prietenelor. Plicticos. Transpiraţia îşi făcea loc în dosul cefelor, fiecare căutând o multitudine de scuze, neacceptabile, numai să iasă din încăpere. Dar dacă…
– Orice carte, de pe rândul din mijloc. Nu de deasupra sau din ultimul. Acelea se primesc cu procură specială de la direcţiune.
– Apă unde se găseşte? Mi-e sete… întrebase Golescu, plescăind şi zâmbind sarcastic, ştia că distragerea atenţiei este mai importantă uneori decât esenţialul. Nu a realizat, dar a fost ultima dată când a fost silit să citească, de atunci a spus nu! Şi când spune NU se ţine de cuvânt! Nu i-a plăcut ceea ce i s-a cerut să facă şi a deviat discuţiile înspre un altceva acceptabil ca doleanţă dar invizibil ca localizare, era la modă. Poate sarcina este uitată ori se răzgândesc. E uman. Bibliotecara s-a întors cu îngăduinţă, mişcându-se lent, era obosită şi bătrână, surâdea fără să se grăbească cu apa solicitată, alegând câteva flacoane mai vechi şi sigilate pe care le ţinea într-un loc dosit pentru a da impresia că instituţia avea şi lipsuri. Nu exista niciunul. Poate pentru analfabeţi. Aveau tot timpul din lume. Imediat o să iasă la pensie şi lumea o va înlocui cu altă făptură păstrătoare a veştilor. Iar elevii aveau şi ei vreme să substituie cărţile. Au înlocuit măcar una din rândul de sus sau de jos cu cele din mijloc. Nu-i păsa. Aşa le-a stârnit dorinţa de-a alege ceva detestat. Să înveţe, să citească, să se umilească aşa cum au făcut bătrânii. Vor învăţa ce înseamnă respectul! Valoarea. Urmele existenţei istorice. Fără urme, bune sau rele, adevărate sau false dispărem în neant, ne pulverizăm aleatoriu, ne transformăm în nimic. Nimeni nu va auzi că am trăit şi noi în univers. Urme. Trebuie să lăsăm urme… şi femeia lăsa urme la figurat, uneori şi la propriu, detestând incontinenţa urinară care o necăjea în ultimul timp.
Plouă din cerul murdar direct pe mine cu stropi când mari, când mici, sadici, insistenţi. În realitate din tavanul de piatră picăturile se scurg în mod constant, fără oprire, indiferent de prezenţa sau absenţa norilor. Mină de neferoase, acum mai mult cupru decât aur. Vă daţi seama ce chin simbolizează o plimbare fără umbrelă, maşină, metrou sau taxi? Până la urmă îmi place inconstanţa, facilul, huzurul şi uit în întregime ce înseamnă munca, transpiraţia, construcţia cu sau fără sens. Sisif a avut probleme de gândire. Valorizând şi executând pedeapsa devine adevăratul câştigător, spun propagandiştii. Adică, muncind fără sens. Existenţialismul capitalist vulgar. Eu n-am niciuna. Trăiesc pe spinarea proprie cu o adoraţie extrapolată, un fel de crez american care împreună cu pierderea memoriei mă-nconjoară de fapte elementare, contez numai eu, restul pot să dispară, dar nu înainte de a fi servit în întregime. Sunt în partea de sus a lanţului trofic. Mintea mi-e liberă. Trupul e sclav.
– Picătura chinezească! Aţi auzit de ea? Ştiţi ce e? Picătura minerului condamnat la moarte, cu tavanul surpat, cu galeriile închise definitiv … le împărtăşi Marta impresiile cu sadism.
I s-a făcut milă de miner şi dorea să audă, măcar o dată în viaţă, picătura. Ultima. Interesant. Din acel moment şi-a găsit un nou destin.
– Picătura condamnatului …
Golescu realizase că uitând nu mai trebuia să-şi deschidă gura nici măcar pentru cereri, plată, mulţumiri cordiale, politicoase, dezarmante. I se părea bestial. Primea ceva dezinteresat, papilele gustative-i lăsau urme vizibile pe frunte şi nu dădea nimic în schimb. Pentru orice ţi se cere recunoştinţă, răsplată, troc, dacă trăieşti! O absurditate. Mi se arată flagrant că nu-s dorit, am ajuns obiect şi vreau să uit lucrurile din jur. Aleg a rămâne vrăjit de cele care-mi plac mie, nu care mi se propun sau impun. Adică de cele care mi se par că-mi plac şi nu-s în realitate tot a lor. Deh. Dezinteresul e unica măsură a fiinţei! Şi ignorarea. Adormise iar publicul părăsise în linişte sala. Dezamăgit sau nu? Treaba lui.
– Picătura morţii!
Numai în uitare sunt plin de iubire şi simţire. Ca o femeie clocind pe afectivitate, dar este real, se vede de la o poştă că nu-s muiere, lucrul ăsta-l ţin minte! Cel puţin slăvesc mediul bărbătesc, doar femeie, femeiuşcă rusofilă, fameie nordică, fimeie mediteraniană sau famaie americano-africană n-am să ajung vreodată. Cum o femeie emancipată n-o să dorească să se transforme într-un uituc egoist sau într-un eunuc cu baterii. Nicidecum opus sau opozabil. De ce să mă transform în altceva doar că voinţa-mi spune că vreau să fiu diferit? Minciuna e mai fertilă ca adevărul, poate să nască un nevertebrat sau o patrupedă, el ori ea. Dar, până la urmă, bărbaţii pot rămâne bărbaţi cum balega supravieţuieşte şi ca excrement lăţit pe drum, împins aiurea de insecte cinice şi flămânde, ploaia bălteşte în apa murdară, strecurându-se printre pietre ori urcând deasupra noastră ca să scape de impurităţi, lichidul de izvor sau râu devine drept fundamental al comerciantului, nu al omului şi aşa mai departe. Lene. Sau principiul celui care ia primul. Al meu. Uit. De ce să fie numai al meu? Al lor este natural. În acele momente Golescu bătea câmpii şi ca să devină cu adevărat grobian se străduia să sărute masa, în mijloc, dar aluneca într-o parte la fiecare încercare. Nu-şi atingea ţinta. Relua cu încredere.
– Fiecare alege o carte şi o citeşte. N-avem conexiune cu exteriorul. Ce se întâmplă, se petrece numai în mintea fiecăruia. Dovediţi că sunteţi unici, nu o colonie primitivă! spuse Marta, bibliotecara, mândră de sine, îndemnându-i pentru a câta oară să deschidă cărţile toţi. Găsise o comparaţie poetică. Aşa o considera. Se plimba plină de importanţă printre pupitre, înveselită de ideea descoperită, se sugestiona că-i originală. Elevii o ascultau cu desconsiderare. Ce anacronică…
Picătura ce cade prin tavanul de piatră nu-i singură niciodată. Imediat o urmează celălalte să-i ţină companie.
Tăcerea-i de aur, doar pentru cine-l caută. Au dispărut minerii, de mult. Sunt reintegraţi profesional. Au ajuns vânzători sau şomeri. Doamne! Dependenţi. Mi-e frică! Un om care s-a luptat cu munţii ajunge cerşetor. D-aia n-au venit fârtaţii, gâdi Golescu. Mai aveau de lucru. Să sfarm piatra cu unghiile, cu sângele, cu ciocanul, barosul ori dinamita şi-n limitele noi să mă rezum la a vinde plastic, prezervative aromate, lumânări reci, baterii netestate. Asta da eroare sistemică, paradoxală. Învăţat-am viaţa ca o parabolă a jucătorului fericit că este în stare să parieze continuu. Indiferent de rezultat. Persistenţa esenţei identitare. Ca medicul ce umple cimitirul cu subiecţi şi-şi primeşte banii pentru treaba făcută, promitând întârzieri în punerea în operă, în practică! Sideral. Nu vreau cărţi, doar să trăiesc! Blestemul modei. Cu ceea ce este uniform. D-aia-s predestinat. Nu gândesc cu mintea-mi, ci cu a altora care m-au minţit atât de mult, încât am devenit ei şi nu realizez.
Mi-e teamă să uit uitarea. Ar fi un blestem. Ţinerea de minte a totului. A erorilor. Veseliei. Eşecurilor. Bucuriei. Nedreptăţilor. Mulţumirii. Fărădelegilor. Relaxării. Prostiilor. Fericirii. Cum m-aş mai suporta? Înţelege. Discerne. Bâlbele îmi sunt ca fluturii pe buze. De le ating se prefac moarte, de le prind ajung umilite, şoapte zbierate isteric în noaptea senină de fapte. Greţos. În minele de nefieroase filoanele aurifere sunt rare, asemenea cărţilor bune. Cele mai multe simulează sau amăgesc dar sunt cu adevărat goale. Lăsă în urmă acelaşi dezgust al neputinţei.
– O chestie misogină! N-are rost lectura. Mai bine treci la altceva spuse Marta, alungând cu degetele subţiri fantomele nemultumirii faţă de cartea aleasă de Ionuleţ. Coordona un grup pedepsit pentru inactivitate la ore, obligaţi să citească în bibliotecă câteva ore la sfârşit de săptămână. Oroare mai mare nu-şi închipuiau, ei, educatorii. N-a fost băgată în seamă. Privea cu coada ochiului şi se întreba de ce tinerii din ziua de astăzi sunt negativişti. Le interzici ceva cu bunăvoinţă şi nu ascultă, dimpotrivă! Să-ţi facă în ciudă! Ăsta este progres? Sau progresul înseamă, în primul rând, destabilizare? Nu mai înţelegea valorile noii generaţii. Pe vremea ei, ehe, câte nu s-au petrecut. Cu spirit… strănută, încercă să-şi controleze instinctele, eşuă tuşind, simţea ochii înlăcrimaţi, nu mai putea răbda, se precipită ieşind din sală, trântise uşa fără intenţie. Acarienii cărţii au făcut-o alergică la praf ori neascultare. În realitate era nevrozată şi impulsivă, dar ignora furia proprie şi dădea vina pe ceea ce nu-i aparţinea. Posesia e totul. Şi răbdarea. Statul la coadă. Când a fost tânără a stat, oho, de câte ori, de multe ori, capră… neh,,, ţap… ceva de genul ăsta, ascultând imbecilii în vârstă, urmărind clipa în care o să le ia locul boşorogilor. Şi acum? Să-i lipsească continuitatea? Contingenţa? Autoritatea? Simţea un aer de nedrepate şi injusteţe în nările curbate de inteligenţa socială.
– Golescule nu mai citi proze erotice. Iar o să faci pipi în pat, la noapte!
Ceilalţi râseră de el. Marta se fâstâci câteva secunde, apoi îi zâmbi nevinovată. Nu chiar aşa vrusese să sune interdicţia. De unde ştia că făcea, uneori, pipi în timpul somnului? Cărţile-s insinuoase şi imbecile. Nu va mai pune mâna pe niciuna, niciodată. Urî din acel moment şi femeile!
Bîrfa e de aur. Iar uitarea, chiar şi a bârfelor, mai scumpă. Probabil că doamnele nu vor înţelege prea mult acest sentiment. Sau, îl pricep în întregime şi eludânde cum sunt, bune şi frumoase, sensibile, nu îl vor accepta cu siguranţă. Cum adică? A nu-ţi aduce aminte simbolizează trădare? Uit creditorii, şefii, hainele cu neruşinare şi indiferenţă simulând de cele mai multe ori nepuţinţa sau îndoiala metodică. Cu asta mi-am tras-o? Pe ăsta l-am salutat? Or să fugă din ce în ce mai tare căutând să scape de amnezia punctuală a mea ca de o boală contagioasă generată de ele. Cu alte cuvinte, recunosc calitatea intrinsecă, ţin minte totul, până la un punct limitat. Tot ce pricep, desigur şi le interesează. Uită nimicurile! Totuna. Dar prin eludarea voită mi se pare că trăiesc cu relativitate în lumile noi, doar nu le-oi numi paralele. Numai un bărbat putea numi existenţa lumilor alternative ca hiatus fizic, gândindu-se, în realitate, la alte femele şi să susţină existenţa lor concretă, naturală, potenţială, posibilă, până la urmă tot himere ce-i isterizează da nu recunosc şi le învinovăţesc. Ca şi cum rahatul ar avea aceeaşi esenţă în orice univers. Absurd. Însă, este natural să uiţi cum este, totodată, natural să ţii minte.
– Te-ai supărat?
– Ha, ha, ha… făceau colegii şi colegele văzându-l tulburat.
Ca să înţelegi un bărbat este imperios necesar să ai minte de copil, naivă şi impulsivă iar ca să pricepi o femeie e bine să gândeşti ca o mamă ignorată de spiritul ocrotitor. O raţiune primară şi simplă. Eu cad în prima extremă! Ceea ce-i paralel experminentează o absurditate logică şi matematică. Nu există paralele decât ideale, în fapt, toate lucrurile se intercondiţionează şi interconectează. Vă daţi seama. Ce tare este să uiţi de tine, fără să vrei şi să te transformi în altul. Ori să doreşti să ţii minte o frază şi să nu fii în stare decât s-o reciteşti. Măcar pentru câteva zile? Nicidecum. Este monstruos. Mi s-a întâmplat.
– Am uitat cum mă cheamă!!!
– Băă…
– Aşa, vulgar, cotidian, neoriginal, ciudat…
– Hă, hă!
– Bă hă, hă… numai asta-mi lipsea! gândeam sincer, oblojindu-mi doza de tristeţe naivă, fără să fiu în stare să analizez simbolic că Bă Hă Hă nu e un nume. Apoi mă prindeam de chestie şi deveneam deprimat… n-am nici măcar un nume. Nu credeţi ce spun, dar încercaţi să vă uitaţi pentru câteva clipe apelativele personale. Dacă nu intraţi în panică, înseamnă că sunteţi desăvârşiţi. Nu-s.
În ultimul timp, uit. Tot mai tare şi mai multe. Îmi doresc să nu uit la fel de mult cum îmi doresc sexul, sexualitatea, dar parcă mă reduc la aspiraţii. Este, cumva, firesc şi abordabil sentimentul de vreme ce mă rotesc după propria-mi umbră crezând că urmăresc pe cineva care este în stare să mă scoată în lume din încurcătura în care am intrat. Apoi nici nu mai avea importanţă de ce călcam pe urmele iluzorii. Pierdusem şirul însă era o acţiune pe care am continuat-o până m-am plictisit.
– Picătura timpului.
Timpul înseamnă sex. O lume a tinereţii native, instinctuale. Gândită pentru a face faţă marelui nimic. Adică realităţii care ne înconjoară cu oportunism. Timpul înseamnă bani e o expresie inventată de femei. A fost preluată şi naturalizată de masculi. De cei care nu ajung prin alte modalităţi la sex. Necesar să-l cumpere. Cu investiţii mai mici sau mai mari. Pe termen scurt, mediu sau lung. Disimularea contează. Am ajuns să uit totul. O să o iau de la zero. Ca-n pruncie. Şi, pentru prima dată, după o perioadă îndelungată, Golescu privi cu interes o carte. Prima. Următoarea. Ca-n marile iubiri…
