Judecătorii sunt cei mai singuri oameni de pe pământ. Împart atâta dreptate încât rămân numai cu judecata proprie. Alterată sau dimpotrivă. N-am spus nimic direct despre paranoia. În general, oamenii care dau sfaturi rămân fără prieteni. Iar prietenii acceptă insinuările comportamentale etice sau morale doar dacă nu-i privesc. Îl chema Gogu Golitu şi avea încredere în oameni, mai ales în femeia tipică ideală ce avea pielea ca faianţa lucioasă din bucătăria curată şi era tăcută, păşind printre aromele proaspete de mâncare domoală, cotidian gătită, evitând certurile violent-domestice inerente orelor târzii în care se întoarce el acasă, cu braţele sau geamurile larg deschise, cuprinsă de penumbrele tandre ale apusului de soare.
Neh. Sunt poveşti. Îşi pierduse toată stima de altul, dar şi de sine, chiar a ajuns să se reboteze de unu singur, din plictiseală. A fost prea leneş ca să-şi schimbe serviciul, dar şi oraşul mediocru în care locuia, însă dorea să fie strigat cu un apelativ nou. Ce poate fi mai trist decât să nu-ţi placă nimic din ce te înconjoară: urbea, oamenii, aerul, relaţiile, casele, cultura, copacii, mediocritatea, temperatura, până şi numele?
În realitate, în cartea de identitate scria Ronţiu Plopescu şi o privea descumpănit, n-o recunoştea ca fiind a lui decât fortuit, în faţa autorităţilor, adică, strâmbând din nas dezamăgit de rezonanţa simbolic-supusă a sunetelor. Proceda ca un infractor, ezitând să-şi destăinuie adevărata identitate, da nu încălcase interdicţiile niciunei legi în vigoare. Totuşi, făcea asociaţii negative, rebotezându-se în fiecare zi altfel fără să urmeze şi procedurile legale, juridice. Cel puţin, în faţa noilor cunoştinţe, pe internet şi în eter. Iar ca apelativ a rămas la comunul Gogu. Nu la un plop care ronţăie sau se ronţăie. Era o prostie ceea ce gândea, dar obsedat nu a fost în stare să scape de imaginea depresivă care i-a marcat viaţa de mic: pană, plantă, pălărie, cornută-s doar câteva porecle primite. Viaţa ratată credea că poate să şi-o schimbe simplu, prin redenumire. Cum să fie plantă sau rumegătoare tăcută, apatică, împăcat cu presupusul destin implacabil, dus de oricine unde nu are chef? Mai bine un anonim pierdut în mulţime, da vocal, deja accepta eşecul. Şi, dacă nu era băgat în seamă, nu era vina lui că ceilalţi adoptă relaţii seci şi convenţionale! Autistul răzvrătit ce-şi plânge de milă că nu-i înţeles de ceilalţi! Dar tot îi plăcea faianţa şi pielea lucitoare a femeilor tăcute din bucătăria cu ferestrele uşor întredeschise.
Tragedia cea mai mare pe care o suferea în singurătate Gogu era că nu avea prieteni. Lipsa se transformase într-un necaz care îl măcina treptat şi-l îmbătrânea, neavând nici măcar un câine de apartament care să-i învioreze dimineţile. Noaptea sforăia cu nesimţire de parcă ar interesa pe cineva polipii multiformi sau deviaţia de sept originară. Cum poţi să trăieşti, neavând încredere în nimeni şi nimeni să nu te cunoască cu adevărat, nimeni să nu te susţină când te scufunzi, nimeni să nu te scufunde când eşti susţinut de alţii? Era judecător. Adică un fost magistrat, pensionar acum, dar cu un venit consistent care depăşea cu mult salariile medii pe economie. S-a pensionat exact la 65 de ani. Nici o zi în plus. Niciuna în minus. Nu mai suporta speţele civile de care avusese parte toată viaţa. Dreptul familiei răspopit. Adică un cumul de succesiuni filtrate printr-o viziune comunistă perimată. Ce-i al tău e al nostru, iar ce-i al nostru rămâne la stat. În cele mai multe, era chiar nasol să ajungi a judeca despărţirea ori moştenirile unor oameni în sărăcie. Mizerii. Oricum ai judeca, tot nu ieşea bine! Cum să tai un frigider în două? Sau o maşină stricată, nevandabilă în patru moştenitori direcţi, unu decedat, cu paisprezece urmaşi? Ce să le dai celor din urmă? Ţeava de eşapament? Schimbătorul de viteză? Bujiile? În comunism nu era necesară justiţia civilă. Un nonsens la fel ca democraţia. Nu era drept nici să condamni un părinte că a furat o eugenie din alimentară ca să le vândă pentru a-şi cumpăra spirt medicinal să-l beie, fiind alcoolist, dependent, cu impulsuri violente de ajungea la sevraj? Era prea sensibil şi empatic. Sau nu era deloc, numai se juca cu motivările. Lumea nu devenea nici mai rea, nici mai bună. Rămânea la fel. Proastă, nu era cazul să faci pe deşteptul că riscai închisoarea, leneşă, nu era bine să munceşti prea repede, retribuţia nu fluctua, indiferentă la schimbarea neschimbătoare ca esenţă a fatalismului. Din cauza aia probabil că nu reuşise să se modeleze peste existenţa alteia sau altuia. Serios, o existenţă fără prieteni este mult mai seacă decât o căsătorie epuizată în care se acceptă libertinajul din disperare şi se ajunge tot la singurătate. Oamenii şi-au pierdut cuvântul? Pariază atât de mult că nu-l trădează, că o să fie corecţi, sinceri, deplini încât au inventat abstracţiile ca să-l înşele zâmbitori.
Gogu Golescu îşi pierduse toţi prietenii la jocurile de noroc. Magistratul cartofor juca mult la cacealma, mai ales când zeiţa Fortuna îl înşela, iar ca deformare profesională a ajuns a se considera un fel de supraom care are ultimul cuvânt în legătură cu destinul oricăror impricinaţi. Paranoia se amplifica cu fiecare zi ce trecea şi paria fără să se oprească. Nimeni nu avusese suficientă autoritate în faţa lui ca să-l determine să renunţe. Gândea îmbogăţirea ca o recunoaştere socială universală şi cum nu se prea arăta s-ar fi mulţumit să recupereze măcar o parte din ce nu mai avea, adică să iasă din izolare. Dar cu cât juca mai mult, cu atât redobândirea prieteniilor se învârtea în zona imposibilului. Câştiga respectul!
Ce porcărie! Nu-i adevărat. Rămăsese fără prieteni din cauza cinismului şi a chinurilor creativităţii ce îl făceau să adopte strategii anticlişeu, adică se străduia să gândească altfel, negând cultura, cutumele sociale. A rămas cu sacul gol de curtuoazie sau toleranţă. Nu era în stare să fie înţelegător şi empatic, spunea ceea ce gândea altfel, şi, lucrul cel mai josnic, oribil, parazitar, dădea sfaturi fără pic de sfială. Cine mai are nevoie de sfaturi, azi? Proştii le ignoră. Mediocrii le bagatelizează. Isteţii le resping instantaneu. Oricum, concluziona, de regulă la fel, în legătură cu calea musai de a fi urmată. Şi era una singură: fie că era o problemă politică, nutriţionistă sau familiară: oamenii sunt sortiţi să rămână singuri, ca la începutul sau sfârşitul vieţii, ideea de cuplu i se părea caraghioasă şi falsă. Se justifica fiindcă n-avea prieteni şi arunca singurătatea cu toată forţa înspre exterior ca un moş frustrat că cei din jur există. Vina aparţine altuia într-o arhitectură psihotică generalizată. Îşi fixase în minte relaţiile ca o construcţie a celor slabi, sortiţi eşecului, pieirii, cerşetori de sentimente interesate smulse cu forţa sau conjunctural. Şi speţele cu divorţuri l-au marcat definitiv. N-ar fi acceptat în ruptul capului să fie judecătorul judecat de alt judecător în desfacerea căsniciei. Aşa că a exclus familia din viaţa personală. Iubirea există pentru puţini. În rest, este prezentă gloata fantomelor casnice. Numai aşa babuinii s-au înmulţit. Cine dracu s-ar fi uitat la o fiinţă păroasă, urât mirositoare, deşirată, slabă de la atâta labă, ori distrofică, cu păduchi în cap ori altundeva, cu barbă si mustăţi ala-ndala din care ieşea praful de adia puţin vântul şi le mişca acarienii, cu părul din anus plin de căcat uscat? Aşa că, femeile au fost obligate să aleagă numai unu. Iar cele ghinioniste, cele mai multe, până la urmă, rămâneau cu pricăjiţii, obsedaţii, perverşii, piedestralii. Naivele, oarbele s-au călăuzit exclusiv după prosperitate. Decât săracă şi nefericită, mai bine cu stomacul plin, meditau sătule, depresia nu se inventase, apăruse tristeţea ce nu se transmite, dimpotrivă. În contrapondere, bărbaţii au învăţat râsul, unicul lucru pozitiv, şi se distrează uimiţi de faptul că au trecut selecţia, căscându-se un hohot natural, molipsitor: râd de cât sunt de fraiere, ele râd de cât au fost de nătânge, consens. Progresul e echivalent cu conştientizarea, în primul rând, a erorilor. Oricum, lipsa alternativelor a condus la alegeri istorice greşite, orice cale s-ar fi urmat. Atunci, mai bine n-o faci.
Realitatea este mai neiertătoare decât omul religios. Gogu Golescu îşi pierduse toţi prietenii din cauza glumelor. Nu-i indicat să faci haz de necaz în orice situaţie, mai ales în cele care privesc laturile afective. Unii nu-s în stare să priceapă o glumă, cum nu pot fi homosexuali sau melomani. Ideile lui Gogu au stârnit consternarea, disconfortul şi ura explicită, mai ales a femeilor. Ele-s nesigure şi răzbunătoare, însă se prefac blânde şi empatice dacă nu le încalci prima regulă: evaluarea sexuală! Amestecul era binevenit, separarea sexuală devenea intolerabilă. Le vedea, în realitate, aşa cum sunt, un fel de rasă canină: avide după crenvuştiul legat în lanţ de mascul. Ori, prefăcându-se încântate. Minciuni duale. Îndemna în sensul evitării amăgirilor, dorea o paralizie a mâinii pline de bucatele aburinde. Bineînţeles, sfaturile idealiste, fie ridicole nu-şi atingeau ţintele, dar când sesizau că nu sunt simple glume grosiere, spuse la beţie sau din bravură, făceau orice ca prezenţa-i în cercurile comune să fie tot mai rară, până la absenţă. Drept urmare, Gogu nu învinovăţea pe nimeni, ci ajungea să se răzbune metodic şi meticulos, cum altfel, decât spunând adevărul. Nu este răzbunare mai cruntă decât să spui omului gol că este despuiat, femeii că este materialistă, bărbatului că este imatur. Nu folosea atribuiri negative, injurii ori bârfe aruncate intermediarilor. Le deschidea ochii, dezinteresat, glumind pe seama naivităţii, arătându-le adevărata faţă a relaţiilor în care fumegau, ironizându-i cu realităţi, neinventând nimic. Îi lua în derâdere, sugerându-le că sunt uşor naivi, niţel proşti, o ţâră ţărănoi. La început, râdeau împreună. După o perioadă zâmbea numai el parcă era un strigoi ce se oglindea fără să se sperie. Când ajungeau să deschidă ochii era pus în aceeaşi oală, fiert canibalic cu plăcere sau repulsie. Mi-e foame. N-am mâncat nimic, de multe zile! O halcă de carne rotisată, bine pătrunsă şi condimentată. De om. Dacă nu ştii provenienţa devine mană cerească. Dacă ştii, mori ori te justifici că o faci din necesitate. Oamenii sunt şi astăzi canibali. Mai degrabă se complac în minciună decât să recunoască falsităţile şi era urât, în aceeaşi măsură, de parcă ar fi fost vinovat.
Gogu nu s-a îmbăiat în ulei să-şi reducă, atrofieze aparatul genital pentru a nu-l mai trăda în preajma femeilor. S-a ascuns în societate căutând să-şi diminueze inteligenţa, da’ n-a fost în stare. Un incapabil. Erecţiile intelectului explodau când nu era cazul. Devenea un inadaptabil urât de tot mai multă lume. Cum să-i spui unui manager de succes că a ajuns un tâmpit? Sau unui politician că nu mai reprezintă electoratul care l-a ales? Sentimentele nu le lăsa să se aventureze în afară, le cenzura printr-o etică absurdă. Nu mai avea prieteni şi simţea că-i ofuscat. Cunoştinţele, amicii, tovarăşii de pahar sau extremistele necesare masturbării cu care se încurca îl lăsau în pace. Îl torela, îşi făceau poftele împreună, glumea pe seama lui, totuşi nu-i păsa deloc de reacţiile stârnite. Se supăra cu totul numai când îl părăsea un prieten. Îi descoperea greu şi îi lua mult timp să consolideze şi să probeze prietenia. Când era lăsat baltă se ofilea ca o floare stresată de lipsa luminii ori a apei. Inconvenientul se naşte prin izolare faţă de ce îţi este necesar. Îi erau necesari camarazii buni pentru care făcea orice şi de la care nu cerea decât să nu-l părăsească din cauza raţiunii. A vorbelor care zboară şi nu provoacă răni efective. Nu-s arme letale, dar rănesc şi ţin oamenii-n viaţă, nu-i îngroapă definitiv ca să le închidă gura.
Anotimplul cel mai vesel este intermediarul în care renasc lucrurile, se întorc făpturile la origine, căldura se deschide fără să fie năucitoare, iepuraşii se înmulţesc rapid, ouăle se încondeiază neclocite, licuricii îşi încarcă bucile sclipitoare pentru posteritate, cuiburile se reîntregesc cu cuci samariteni, râurile mai ies din matcă înnebunite de plăcere, florile reîmbracă culorile hipnotice, rugăciunile sunt sincere, chiar curate, frunzele redevin verzi, melcii îşi lasă mucii afară din casă.
– Vrei să fim prieteni? a întrebat o doamnă, în parc, ce staţiona pe o bancă în gen intelectual, răsfoind sau citind o carte, anglofilă, un Ian McEwan plastic, inedit. I-a sărit muştarul din ochi. Citeşte o carte în public! În România? Similar cu micţiunea. Sau cu exchibiţionismul unor organe genitale înflorite sau coapte. Ruşinoase, ambele. Secunda e totuşi necesară şi instinctuală. Cititul se pare că n-are nicio valoare decât denigratoare. S-a născut chiar un clişeu: numai proştii îşi pierd timpul, restul mănâncă manele, ascultă munca şi beau mâncare gustativ potenţată. Ceva de genul. Ca un patruped care a văzut ineditul a rămas priponit şi descumpănit, fiindcă nu a sesizat dacă era o lectură serioasă sau de faţadă. Bătea un vânt binecuvântat de mai multe zeci de grade. Lumina trecea de frunzele vesele ale copacilor şi-şi făcea loc printre trupuri. Nu-şi vedea umbra de parcă nu exista. Însă, era nevoit să clipească destul de des. Soarele îi bătea în faţă şi jocul plantelor îl descumpănea. Uneori îl captau în întregime, alteori îl lăsau să ajungă până jos, pe pământ. Neh. Iar se minte! Nesiguranţa venea din intenţia avută. Totuşi, a trecut peste impas şi impulsionat de revelaţia iniţială s-a aşezat fără o aparentă ezitare pe bancă, fiind atras magnetic de insă, ocupând un colţ, păstrând distanţa personală pentru a nu crea o impresie ameninţătoare. Inspiră. Expiră. Inspiră insistent, adânc. Nimic. Doar pământ umezit de frunze care-şi aşteaptă răbdătoare descompunerea. Nu mirosea nicicum. Probabil era finuţ ori discret parfumată. Uneori, îi plăceau şi femeile inodore. Aerul din cerul liber este mai plicticos decât cel dintr-o drogherie. Ce noutate! Să iubeşti reciclatul, închisul, recondiţionatul mai mult decât originalul. Golu ajunsese în ziua lepşei, primăvara, devreme, singur: căuta cu adevărat ceva, adică mai mult decât un concitadin, şi, disperat, gândise că e timpul să întrebe orice persoană care îi stârnea interesul dacă este de acord cu propunerea. Că doar nu invita la o partidă de sex. Vrei să te culci cu mine? Nicidecum. Urmărea altceva, net diferit şi total dezinteresat. Prietenii nu fac sex decât dacă urmăresc de la început să se despartă, divorţeze. Sunt opozabile dezinteresul şi sexul. Ultimul este întotdeauna interesat. D’ aia unele căsnicii eşuează ca efect al mutării centrului de greutate pragmatic de pe o valoare pe alta: femeia, domnişoară, despuiată sau bărbatul, bogat, beţiv. A început, împotriva principiilor, cu o femeie. A fost refuzat, conform aşteptărilor, cu un surâs sublim, plin de ură dispreţuitoare. Femeile zâmbesc ca zeii păgâni, unic şi cinic. Noroc că au fost alungaţi din Olimp de o turmă de măgari! Ca şi cum ar fi stăpânele oazelor din deşert şi împart pocalul de apă cui au chef. Iar când sunt nemulţumite sau enervate mai degrabă o transformă în praf decât să te lase să o atingi şi nu spun pardon decât formal, atât cât să-ţi amintească ce ai pierdut. Îşi dau seama uşor de preşuiţi, de cei care li se pun la picioare şi le place să-i umilească dacă n-au nicio nevoie.
– Nu. Nu sunt persoana pe care-o cauţi. Mă scuzi…
– Da nu vreau să facem sex, nu mă interesează! repeta mecanic lucrurile nespuse pe care le derulase rapid în memoria internă. Nu doresc să te agăţ! Rostise un adevăr. Greşeală. Eroare deplină. Era ce-i trecuse prin minte, fără îndoială.
– Vă rog să plecaţi acum sau o să plec eu! Am terminat orice discuţie! Strănută rapid şi-şi strânsese nările cu degetele uscate. Fizionomia-i emana furie.
Devenise iritată de prezenţa masculului şi de cererea-i insolită. Nu era curvă! şi-a spus în minte reflectând ca o femeie normală în legătură cu greutatea cenzurii impuse. Îşi strângea lucrurile, vârâse cartea în rucsac, un stilou îi căzuse sub bancă, o eşarfă se înnodase anterior şi se chinuia să o descâlcească. Situaţiile penibile îi erau falimiare astfel că îi recuperă stiloul, spuse „un pardon, îmi pare rău că v-am supărat!”, şi plecă mai grăbit decât voia să arate. Golu Golescu uitase de principiul de bază al egocentrismului de gen. Femeile-s nesincere în privinţa relaţiilor sexuale, iar dacă un bărbat aducea vorba despre sex şi-l neagă de la început era clar ca bună-ziua că numai asta urmăresc. Nu avusese inspiraţia să reflecteze şi acţionase impulsiv, instinctual. Mai pierduse un prieten virtual. Mirosea a tei. Au înflorit deja şi nimic nu-i răpea încântarea simţurilor olfactive. Iar se amăgea. În realitate tristeţea îl încrunta ca şi cum un tramvai îi trecea sadic, de mai multe ori, peste degetul mic de la piciorul stâng. O dată ar fi fost suficient. Minţea. De dreptul vorbea. Ar fi cerut-o de nevastă. Aşa de tare i-a plăcut de respectiva, imaginea unei femei cu o carte, citind adâncită, transfigurată. Nu avea poze. Cartea. Şi arăta bine. Un 96 inversat e ce-ar fi visat. Din laşitate nu a spus că era interesat sexual. Poate că nu i-ar fi dat papucii aşa de repede. Aiurea. O minciună este generatoare de mulţi copii din flori, nu numai de progenituri recunoscute oficial. Ar fi fugit descumpănită. În direcţie opusă şi ar fi alergat mai tare. De ce să apară minunile. Mai bine să fie adâncite în banalitate. Normalitate.
Bătrânul magistrat respira tot mai greu în ultimul timp. Îşi privea ridurile încărcate de umbre închise la extremităţi şi albe la intersecţiile cu ceea ce ar fi trebuit să fie pielea obişnuită cu indiferenţă. Retenţia de apă. Nu-l interesa. De ce-ar elimina surplusul dacă-şi dorea moartea. Nu mai empatiza cu nimeni. Se răzbuna fiindcă nu avea prieteni şi-i considera impostori sociali. Nu mai avea încredere nici în zâmbetele culese la întâmplare, uneori. Totul i se părea fals. Mitocănia destinului stingher. Singurătatea nu-i frumoasă decât pentru labagii sau cei morbinzi! Estetica singurătăţii e o eprubetă în care te mulţumeşte propria existenţă. Nu s-ar masturba, nici dacă ar avea cu ce. Gândurile sexoase de la intelectuală i se trăgeau. Nu empatiza nici când urina, se curăţa, scutura, împleticea. În oglindă vedea, din când în când, un licăr nevinovat de speranţe. Nu rămâneau acolo tot timpul, apăreau fără semne prevestitoare şi se stingeau cum deschidea uşa casei şi ieşea în lume.
– Vrei să fim prieteni? a întrebat un bărbat în centrul vechi al oraşului. Trecut de prima tinereţe! În loc de răspuns a fost cercetat cu indulgenţă. Părea că ştie prin ce trece. Bătrânul mai bătrân decât judecătorul a dat din umeri în sens nehotărât şi a plecat mai departe fără să rostească nicio vorbă. Dacă ar fi spus da, poate i-ar fi părut rău, să zică nu gândea că ar fi fost posibil să regrete, aşa că mai bine tăcea şi se prefăcea că n-auzise nimic. Nu avea niciun sens să te împrieteneşti cu un necunoscut despre care nu ştii ce urmăreşte, ce are în cap, nici măcar nu i-ai memorat numele. Să îl ajuţi la greu şi să te părăsească când are chef, plictisit. În jur mirosea puternic a tei. Flori neveştejite ce dărâmă realitatea. De ce s-o părăsească? Mai văzuse cerşetori la viaţa lui, destui, niciunul n-a fost de o asemenea impertinenţă!
– Hă! Hă! stârnise un râs monosilabic în loc de răspunsul afirmativ aşteptat. Nici pe cei cu un picior în groapă nu-i convinge! Bine că nu a declanşat un plâns în hohote, acum nu mai impresiona interlocutorii. Dumnezeu şi Gogu au avut puterea de judecată asupra oamenilor. Se împăuna când resimţea sentimentul puterii. Adevărata putere, nu cea comună. Eşti cu adevărat tare când poţi lua orice hotărâre vrei în legătură cu soarta unora, chiar şi-n bătaie de joc, nu ai cum să fi contestat! Poţi bălmăji vorbe ce trec. Da nu poţi schimba hotărârea. Adevărata putere înseamnă să faci ce vrei fără să dai socoteală!
– Vrei să fim prieteni? a întrebat alt bărbat mai tânăr într-un magazin. I s-a râs în nas. Ca şi cum ar fi spus o glumă nefericită şi s-a făcut de râs. Molurile-s vinovate de genocidul relaţionar. Stimulează atât de mult opulenţa şi bogăţia încât trezesc în orice sărac frustrarea, iluzia de o clipă a bogaţiei ce naşte opulenţa sinelui! Nu mai doresc nimic altceva. Narcis s-a născut la mol. Şi nu mai vrea să moară!
– Du-te mă!
– Vrei să fim prieteni…..
2 comentarii. Leave new
….. Şi cum nimeni nu i-a dat acordul de prietenie, Gogu, pentru nu fi inutil societăţii, se hotărî să facă o analiză a erorilor judiciare, chiar şi ale sale, pentru a iniţia sau modifica legile atfel ca acestea să fie evitate ……..
sau …..
…… ieşind din parc, îşi dă seama de inutilitatea sa prezentă, că ar putea valorifica ştiinţa sa de carte, în deosebi în domeniul dreptului internaţional, unde avându-l profesor pe Grigore Geamănu, el însăşi coautor la Declaraţia de la Helsinki, ar putea să propună de lege-ferenda ……
………………………………
Trebuie să-i daţi judecătorului o utilitate socială.
cititorii au dreptate, intotdeauna