Ca să apreciezi succesul trebuie să te umileşti, măcar la început, te înjoseşti dacă n-ai un unchi evreu, bogat, avut să fie. Ca să aprecieze ceilalţi succesul pe care-l ai este la fel de indicat să dezintegrezi, umileşti ce te înconjoară! Două clişee hiperbanale după care se conduc şi cei cu un minim dram de inteligenţă. Doar, nimeni nu a excrementat mai tare ca tine, până să te-ajungi. Mâinile cu care ai înotat prin anale mustite le speli schizofrenic şi le catifelezi cu emulsii cremoase impregnate de uitare. Dacă ai conştiinţă! De nu, rămâi acelaşi adorabil anonim. Asta-i societatea concurenţială. Iubirea nu face excepţie. Boul cel mare devine titan numai dacă mulţimea i se închină, aştepând progeniturile. Valorile-s de neacasă. Dacă purecii, câinii, ţapii etc. pot fi dresaţi, de ce ar face omul excepţie?
– Nu mai văd! – cumva monosilabic, dar ca eficienţă mesajul în subiecte de genul ăla se comprima. Şi-l repeta obsesiv, înveselit de tragismul situaţiei. Nu mai avea chef să vadă în jurul său fiindcă nu considera că mai avea ce? Le văzuse pe toate, cel puţin aşa i se năzărise în ziua respectivă şi se făcuse criţă. Nu mai se îmbătase de vreo trei decenii. Din studenţie. Nimănui nu-i păsa. Şi reacţiona cu o reciprocitate atroce, gândul sinuciderii fiindu-i tot mai aproape. Ce sens are viaţa fără viaţă? Vulgară. Primitivă. Comunisto-liberală anostă. Mai bine fără…
Barul era înţesat de oameni. Seara trecuse de mult. Narcisele-şi făceau de cap şi clămpăneau ştiind că atrag atenţia de pe câmpul limitrof al Zalăului, un orăşel mic dar cu oameni cumpătaţi, naivi, până la urmă, sinceri, în limitele bunului simţ. Clienţii, spre bucuria patronului, comandau alcool nefiresc de mult pentru o seară de martie, caldă, toridă, improprie şi erau disperaţi să se elibereze de ce nu aveau. Capetele le bubuiau funest, n-aveau nevoie de droguri. Atmosfera era totală, cu suişuri şi coborâşuri, au început cu veselie dar deveneau depresivi. Frustrările-i aruncau în turma celor trişti sau sadici, râdeau cu gura până la urechi de parcă erau proşti. Apoi se băteau, înfuriau, zgâlţâiau. Câţiva. Fără urme marcate de sirenele poliţiei ori ale salvării. Ca femeile, se îmbrânceau puţin, se trăgeau de păr ori căutau piedici şi tumefieri ale fluierului piciorului până erau opriţi de ceilalţi plictisiţi că atmosfera putea să se schimbe. Nu prostestau. Dimpotrivă. Şi impricinaţii doreau oprirea mascaradei începute ca detensionare a şezutului, aveau treburi mai importante decât încăierarea cu prietenii sau cu viitoarele cunoştinţe. Se reaşezau la mese râzând prosteşte, vitejii au dispărut, la fel şi vampirii. Numai unu a rămas fără un dinte. Nu i-a zburat din gură, l-a dibuit şi l-a aşezat tacticos întro farfurioară pe masă. A comandat un shot de ţuică l-a pus în pahar şi l-a dat peste cap. Ce-i a lui, rămâne a lui!
Când se făcea suficient de târziu oamenii deveneau tăcuţi şi nostalgici, plecau spre casă cu sentimentul că, în linii mari, a fost o seară pierdută, nu li s-a întâmplat nimic bun, nu neapărat inedit, da măcar incitant, excitant, senzorial, iar alţii, cei care se încăpăţânau să rămână, se îmbufnau suficient de tare şi ca să-şi dovedească sensibilitatea lăcrimau în publicul rămas cu o decenţă nereţinută, mascându-şi în mare măsură trăirile, totuşi încercau să atragă atenţia asupra lor suflându-şi nasul cu zgomot ori vorbind cu voce tare, râzând isteric, fumând cu pasiune. Femeile nu lipseau, totuşi se răreau în peisajul nocturn, retrăgându-se metodic, negăsind nimic interesant în zona instabilă. Totuşi, cele care rămâneau erau preocupate să-şi povestească mai degrabă problemele personale ale trecutului decât să facă faţă şi să se încurce cu noutăţi iresponsabile generatoare de alte probleme. Ca şi cum ai cere unui bolnav incurabil să accepte infectarea cu un nou virus sau bacterie în numele umanităţii neutre, însă extrem de interesate! Şi aşa moartea este rareori programabilă. De ce să nu profităm de ea, atunci când avem şansa.
– loll. Am orbit! Nu mai văd …
– Bine? întrebă al doilea bărbat, indiferent, dar complezenţele sunt necesar a fi urmate când un amic are probleme, măcar la greu să-l ajuţi, iubeşti, ierţi. A disimula înţelegerea-i un obicei normal, politica guvernamentală. Nu că te-ar interesa. Durea. I se fâlfâia, oricium n-avea cum să ştie! Conştientizarea răului şi a nenorocirilor se face în singurătate, d’aia există prietenul imaginar, doamne-doamne. Plictiseala devine tot mai mare între bărbaţi, creşte ca o hidră dacă e sfârşită, tăiată fără cuceriri. Empatia se naşte numai prin relaţionarea afectivă ce aparţine trecutului, nu prezentului sau, absurd, viitorului. Nu era cazul lor. Îl cunoştea de mult dar în afară de o strângere de mână nu s-au apropiat. Timp pierdut. Nici măcar n-avea o soră sau soţie cantabilă! Îşi fixă ceasul şi ascultă tânguririle orbirii. Şi aşa n-avea ce face. De aia sunt ascultate toate prostiile lumii. Din lipsa imaginaţiei, din neputinţa de a face altceva. D’aia-s oamenii prostiţi. Li se spală creierele cu nimic, cu şampon cu fleacuri şi devin plaţi, banali, aplatizaţi. Dracu. Nu mai văd nici eu bine! Mi s-a înceţoşat privirea. O fi fiind contagioasă?
– Da. Mă opresc! Odată mi s-a dublat, acu’ nu mai văd nimic!
– Eşti retoric, devenise furios că i se întâmpla şi lui. Căuta o cale de scăpare şi cea mai sigură este respingerea celui care îl sugestiona. Chiar e musai să minţi? Nu mai bea şi-ţi trece. Nu avea de gând să iasă. Du-te afară şi te plimbă, vorbise precipitat, nesigur pe ce simţea, disperat că nu vede nici el prea clar. De la băutură. Dar era trasat pe bere, nu pe tărie. Dracu. Îţi trece, nicio tagmă… ce-nsemna grabă. Se bâlbâiau şi deveneau agresivi. Numai unul avea pe cineva care-l aştepta acasă, da nu avea chef de ea. Mai bine aici, poate agăţa o prospătură. Şansele se diminuau cu fiecare clipă. Rămăseseră ţigăncile şi câteva traseiste. Nu avea chef. Luase deja antibiotic preventiv în acea săptămână. N-avea sens să exagereze. Dracu. Da ce mă fac de nu văd maine? Era ceasornicar, repara mecanisme, şi bijutier în timpul liber, vindea iluzii aurite care se decolorau la primul acid mai mare de nouă grade cu care intrau în contact. Cum o să regleze arcuri, cum o să stabilească împotmoliri, cum o să schimbe bateriile uzate?
– Negura? Da-i negru tot. Şi blondele devin negre. Paradoxul undelor absente, nu prezente! Nu-s aici, de ce să te minţi crezând că-i adevărul, când poţi să te minţi recunoscând falsitatea? Cum să nu mai mă uit după femei. D-aia beau. Că-s singur. Deh. Cu voi. Da, bărbaţii nu mă vor interesea! dezacordul l-a rostit maliţios, cu degetul plutind în aer, urmărindu-l acolo unde trebuia să fie fără să îl şi observe. Nu-l interesau expresiile, conta mai mult ce simţea, dorea, voia. Voinţa înseamnă înfângerea neputinţei, şi invers. Bărbaţii-s dezacordaţi de la mama natură. De ce să nu fie şi în vorbă? Luă halba de bere şi a golit-o ca pe o femeie. Dezbrăcată. Blondă. Da-i cam ameţit şi nu-i agresiv. De ce ar fi? Se convertise la greco-catolici din simpatie pentru bunici. După moda din Ardeal. Oaia risipită. Devenise simpatic fără s-o dorească. Numai că ceilalţi erau plictisiţi de rânjete. Ce dracu, rânjet fără nicio damă! Fără sens. Speranţă. Lehamite. Bâjbâială. Ce căuta p-acolo? Pe cine înveseleau în tristeţea lor? Pe nimeni. Avea capul gol sau plin de femei potenţiale, totuna. Existenţa e searbădă fără buze fierbinţi. Şi-i tristă fără şoapte incitante. Când ajungi în oprobiul public înseamnă creativitate sau cretineală. Mai bine cretineală, că-i comună, concluzionă şi îşi înfrânse râgâitul carbonic regurgitat din hameiul berii cu un fum gros de ţigară. Pretextul întoarcerii capului într-o parte. Unde-s damele? întrebă simplu când fumul care nu mai era al lui îl înconjură de-i trezea impresia singurătăţii. Preatârziul regăsirii. Fă ceea ce-ţi place, dar fă-o des! era un proverb pe care căuta să-l respecte. Îi plăcea sexul. N-o făcea prea des. Nu avea cu cine… râgâi din nou.
În bar cântau piese sentimentale. Numai bune de valsat, retrograd, decadent, un fel de arhitectură a istoriei uitate, uitate din cauza atrocităţilor însă rememorate prin câteva fapte bune, nesemnificative faţă de primele. Istoricii-s buni de aruncat la gunoi. Reţin numai lucrurile pentru care sunt plătiţi ori sugestionaţi să le tipărească. Pe restul le îngroapă.
Au redevenit melancolici. Seriozitatea au diluat-o cu neseriozitate. Efectul beţiei şi al relaţiilor nedescoperite. Lumea de ceaţă este o realitate de ceaţă în care lumina unui reflector sau a unei lumânări perverse nu este în stare să o schimbe. De ce-s lumânările insinuante? Reflectoarele le oglindesc şi le canonizează cu strâmbătate de adie măcar o idee vântul chiar în mănăstirile de măicuţe sau catolici convertiţi şi fac haz de necaz. Deformarea lucrurilor confuze este miraculoasă din cauza imaginaţiei care este în stare să de utilitate şi unui iaz stătut, molcom, răcoritor dacă nu apare nicio alternativă vremelnică. Când te topeşti efectiv de sete orice baltă este binevenită. Detractorii n-au simţit setea. Nebunia deşertului. Cremenea uscată a cerului. Răcoarea unei fântâni impure, dar nesecate. Oricât ar striga actorii replicile memorate sistematic, oriunde s-ar dezvolta particulele de apă care aparent lipsesc în cea mai crudă caniculă, praful şi-ar face de cap, intenţiile s-ar destrăbăla, oraşele ar prinde viaţă, femeile n-ar mai fi atât de pudice ori vulgare, atenţia s-ar concentra pe spirit, spirt, senzualitate, secularizare. Orice e fain începe cu s: sex, supremaţie, sanctitate, supliciu, searbăd… încap şi lucruri urâte!
– Eu iubesc! făcea Golu Golescu cu o mimică lacrimogenă, cea influenţată mai degrabă de alcool decât de sentimente, dar vedea în jur o simpatie, chiar invidie a celorlalţi prieteni care i se părea demenţială. Se dădea mare că a găsit, până la urmă, persoana potrivită. Beat fiind se complăcea în două stări, una raţională, de furie şi agresivitate, în care se bătea cu oricine din orice, fără să ţină seama de urmări, era starea tare masculină şi cealaltă afectivă, disproporţionată şi laşă, în care ochii îi lăcrimau sentimental din orice, mai ales dacă subiectul îl privea pe el însuşi cu tandreţe. Acum avea impresia că e îndrăgostit. Nu că ar ştii ce-i iubirea, dar din plictiseală încerca să aducă în discuţie un subiect nou, inedit. Nu era labil. Adică nu combina stările, era simplu, modern, da ori ba. De i se scula să fie trist, în acea zi era sentimental, de dorea să fie nevrotic, în respectiva seară se încăiera. Astăzi era romanţios ca un iepure ce şi-a găsit sufletul pereche ascuns într-un tufiş.
– Du-te, mă! I se răspundea cu cinism la obsesiile redate: orbire sau iubire, nici, nici. Afirma de mai multe ori că este praştie până plictisea interlocutorii. Cunoşteau adevărul, era prea prost să înţeleagă ce-i cu afectivitatea superioară. Nu că nu ar fi în stare să-şi găsească o persoană apropiată intelectual, adică o femeie la fel de nătângă, da nu înţelegea iubirea.
– Iubesc! Şi dată fiind confesiunea aproape intimă într-o zonă publică aglomerată, îşi permitea să râgâie, din când în când, încetişor, pentru a nu trezi suspiciuni. Era amorezat de o vânzătoare de covrigi tradiţionali care îi zâmbea de fiecare dată când îi întindea o bacnotă şi, cavalereşte, nu lua restul întins. Avea toţi dinţii în gură. Nici nu vă daţi seama ce înseamnă să nu fie iapa ştirbă! Armăsarul avea numai un molar lipsă. Nu se observa. S-a pitit bine în dos şi nu se observa, defel.
– Du-te, mă! replica celebră. Mereu alt prieten o rostea, nu era numai unul invidios. Toţi erau!
Când patru bărbaţi se întâlnesc la o beţie e musai să bârfească. Păsăricile zboară fiindcă se iluzionează că-s libere chiar de-s ţinute închise între gratiile cerului. Pământul se învârte deoarece nu ştie să facă altceva. Constelaţiile-s oarecum stabile de vreme ce le e greaţă de haos. Bărbaţii bârfesc de frustrare. Dacă n-au ce, inventează, dacă ineditul e departe fabulează, dacă nu pot nici fabula nu apare doamna cum ar fi firesc ci demenţa. Simplu. Mai rău ca orice gen. Mai adânc ca o crevasă timorată ascunsă printre munţi. Chiar oceanici, săraţi de nespălare şi multă transpiraţie. Vă daţi seama ce greu le este mărilor şi oceanelor să se suporte, ignorându-se tăcute. Ca bărbaţii! Frustrarea se simte la tot pasul care s-aude sau se-mprăştie dezinteresat dând cu capul în limite, cu valul în ţărm. Şi ne relaxăm în spuze, în concediu, când ar fi cazul să devenim măcar mai curaţi, dacă nu mai buni. Dar din orgoliu nu catadicsesc a recunoaşte umilinţa la care se supun, circumscriindu-şi cotidian urechile din motive binecunoscute însă nerecunoscute făţiş, cu motive fireşti de laşitate şi lene. Laşitatea-i totuna cu inteligenţa, de ce să întrebi când eşti sigur de eşecul preconizat, predictibilitate, iar lenea reconfirmă laşitatea: unicul ideal este echivalent cu lipsa concurenţei, bărbatul îndrăgostit de ea, iar ea nu-l vede real decât pe el, nimeni nu mai este în jur, deh, monopolul e pedepsit de societate, până la urmă nimic nu are sens fiindcă e pierzanie, pustietate, acriticofobie! Mai bine să-i înţelegem pe ruşi de ce beau borhot biberon blazonat biped, prea mulţi de doi, cu un singur punct de sprijin este necesar a fi găsit pentru a răsturna universul… o singură femeie este suficientă pentru a răsturna simetria masculină sau îs simple abstracţii, bărbaţii se sinucid de se îndrăgostesc. Cine naiba mai ştie?
Aerul. De fiecare dată când intrăm într-o atmosferă străină e indicat să ne familiarizăm cu aerul. Mirosul. Puritatea. Sănătatea. Saţietatea. Greaţa intervine brutal şi-i simpatizează pe cei fără
– Ce naşoală, nasoalăă… e una la care numai visezi, deşi e goală, simpatică, descrăcănată cu linii armonioase şi tălpile sprijinite pe un perete tapetat cu figuri geometrice minimaliste, tânără cum îşi doreşte s-arate, depuiată în orice anotimp fără nemulţumiri legate de finanţe sau felul de-a se reflecta în ochii necunoscuţilor dar mai ales a cunoştinţelor, tremurândă din cauza mâinilor mele care ar vrea să o atingă cu lăcomie dar nu sunt în stare fiindcă le este interzisă estetica pieritoare, nerăbdătoare să producă măcar un dram de plăcere, în primul rând sieşi, apoi altora, să spunem că mie, un tip timid, neîncrezător, relativ novice, dar care are libertatea păgână să se încurce prin ea după o singură privire, simpatie reciprocă, da înflăcărată, îndosariată, nebunie de o clipă sau instantaneu care uită de urmări, trăieşte-ţi clipa ca prima nu ultima senectute hibernală, chiar că nu mai au importanţă caloriile şi temperatura de vreme ce o vreau şi nu sunt singurul care simte acest lucru … şi i-aş dărui toată viaţa şi credinţa-mi numai să mă vadă măcar o clipă.
– Eşti varză… spuse un amic ce era mai bine să tacă, dar ştiţi cum se spune, lăsaţi spiritele simple să se manifeste, este singura lor descătuşare, oricum altele nu au în afara trivialităţilor şi consumatorismului! A băut cu saţietate paharul de vin alb îndoit cu apă minerală. A făcut efortul să alunge o muscă rebelă care i se plimba în jurul farfuriei pline de care n-avea în intenţie să se atingă. S-a şters ştrengăreşte cu un şerveţel uscat la gură şi privea în gol, nu se ştie de ce, fascinat de dialoguri, încărcat de amintirile primelor iubiri, nu există doar una, e o poveste banală, sau regretând că nu aude în fundal o muzică ţigănească sau lăutărească potrivită. Era în ziua capriciilor. Una singură din an în care încercau să nu mai ţină cont de convenienţe. Şi rămâneau goi, nu aveau valori, nici altceva după care să se ghideze, dar se simţeau bine fără să-şi folosească mâna stângă sau dreaptă în mod original, individual. Campionatul de fotbal era în vacanţă. Două săptămâni de chin în care nu se mai regăseau.
– Bine. Varza noastră cea de toate zilele! Sunt eu, planctonul care mănâncă ceea ce pe voi vă omoară. Nu cred că nu v-aţi îndrăgostit niciodată! Sinceritate crudă, afumată sau ne: aţi fugit după material şi nu aţi întâlnit femeia!
– Ba da!
– Da!
– Unde? Şi al patrulea bărbat s-a prefăcut că îşi deschide şliţul de la pantalonii de costum, meditând nedumerit? De fiecare dată cânt ieşeau în oraş se îmbrăca la patru ace. La ce-şi imagina că înseamnă moda. Ea mă conduce? Indubitabil! Nici nu mai avea sens să se întrebe! De ce? Cu cine? Este suplă şi agilă. Ca o panteră ce-şi vede vânatul fără să fie percepută. Şi-a ascuns urmele, mirosul, forma, lumina sau noaptea ca să surprindă. Este drept. Se cam chinuie să creeze ambuscade. Nici la început nu i-a fost uşor, da acum este mai simplu fiindcă nu este disperat. Multe nu-i reuşesc, dar cele în care are sorţi de izbândă se simte fascinant. Ca şi cum s-ar îndrăgosti pe stradă de fiecare dată când iese şi-şi pune ochelarii de orb, fără să fie şi nevăzător, numai să privească nestingherit şi fără oprelişti în ce direcţie doreşte, fără să dea explicaţii sau să apeleze la zâmbete nătânge.
– Peste tot!
– He, he… în singurul lucru liber!
– Te întreci! Taci dracu din gură.
– Nu mă!
– Ce?
– Înţelegeţi?
– Ce, măh. Te pleznesc de mai vorbeşti!
– Voi sunteţi beţi! Chiar nu înţelegeţi?
– Ce? Boule!
– Femeia înseamnă pentru bărbaţi libertatea totală. Liberul arbitru! Posibilitatea de a se întâlni cu sine! Libertatea singulară în care nu te justifici în faţa altora. Nici măcar în menajul în trei nu trebuie să dai sococeală.
A rămas la masă fără amici. I-au întors spatele şi au plecat rapid spre o masă de biliard care se eliberase. Au aşteptat toată seara să găsească una neocupată. Şi-au spus că e mai bine să joace ceva decât să îl trăznească cu o halbă de bere goală în creştet! Îl luase demenţa. Le părea rău de Golescu, însă nu mai aveau răbdare cu fabulaţiile de căcat. Femeile-s bune la pat, nu la libertate. Ei se simt liberi numai dacă-s pulbere şi îi aşteaptă cineva să le facă poftele. În rest, e o alba-neagra. Jocul de-a găsit-ascunsa. Nu-i interesau efectele, numai intrările, pornirile, impulsurile.
– Singurul război în care poţi învinge fără remuşcări, victime colaterale, viol sau păreri de rău! rămăsese să vorbească de unu singur. Era îndrăgostit de Maria, vânzătoarea de covrigi, pe care o să o ceară în căsătorie cu prima achiziţie. Spera cu tot sufletul, adică fiinţa, să nu fie refuzat. Să nu se dezumfle până mâine. Să nu fie laş. Căsnicia înseamnă adevărata libertate numai mulţi sunt prea orbi ca să o vadă iar cei ce nu cred asta sunt cu adevărat prizonieri ai propriei făpturi! Adormi cu capul pe masa plină nesimbolic de pahare goale.
