Lumii îi e teamă de moarte, îi e frică de ceea ce nu înţelege, nu are cum să cunoască. A găsit soluţia misterului prin legende şi mituri, prefabricate şi aranjate după pofta inimii sau, mai degrabă, după interesele urmărite. Ironia sorţii, recompensarea cu alte vieţi făcută de inteligenţa religioasă, fără sens, care demonstrează explicit că nu cunoaşte moartea ci numai aşteptările fenomenului! Moartea nu există! E minciuna banală a superficialităţii! Totuşi, în ziua în care moartea va deveni cu adevărat reală, atunci întregul univers se va comprima, se va stinge.
Într-o zi de toamnă, mai degrabă caldă decât ploioasă, mai devreme verde decât veştezită, am murit. Cu subtilitate accidentală. Se mai întâmplă să mori şi să-ţi pară rău, da pe mine mă rodea uimirea. Subit, abia după ce am murit am înţeles cu adevărat ce înseamnă liniştea de mormânt. La înmormântare nu am participat, decât indirect. Pesemne, au ţinut copârşeul închis, şi, prozaic, nu pot spune că am fost de faţă! Dar, m-am infectat cu o paralizie cinică, adică mă gâdilă continuu tălpile de la picioare şi nu mă pot scărpina! Aş da orice, oricui pentru o zgălmenire. Trăiam în simularea disperării. Corect, morţii nu se mişcă. Din ignoranţă sau din răutate şi ca să scape de mine m-au furişat în câteva ore sub pământ, uitând să-mi zgândărească, măcar din politeţe, ce mă mănâncă!
Le-am scris în testament: verificaţi dacă am vreo doleanţă, înainte de a mă înhuma! N-au verificat! Prejudecăţi! Mormăi ca un animal ce nu ştie ce vrea. Adică ştiu, da-s convins că nu se poate. Tăcere asurzitoare, culmea, nu aud decât un zumzet continuu, fad, plictisitor, o undă dreaptă, pesemne. Morţi-s labili, trec în extrema cealaltă în care nu mai doresc decât o fărâmă de tăcere, nu-s în stare să nu mormăi când realizez că pot emite un fel de zgomot nearticulat şi mă încăpăţânez să fac gălăgie pentru mine, că alţii nu au cum să m-audă! Amintiri alandala. Lumină puternică şi deloc noapte. Cum să nu fiu frustrat dacă nu-mi zvâgneşte între urechi sângele, nu se zbate ca balaurul segmentat, plimbându-se hai-hui. Da, nu cedez, şi-mi spun că noaptea nu-i deplină cum ar fi cazul să fie. Moartea nu-i nimic, gol, pustiu, finişul amintirilor! Mormăi grav, mai degrabă să mă sugestionez că totul e în regulă! Frica am înlocuit-o cu incertitudinea, ori veciversa. Una nebună de care nu te îndrăgosteşti decât o dată, sau de două ori în viaţă, sau invers, te îndrăgosteşti şi te aprinzi tot mai tare pe fiece zi în care ieşim din casă! Crizele vârstelor. Da, din păcate, acu’ am murit! şi nu mai pot să mă preumblu. Nasol pentru mine!
O idee reuşeşte a-mi da virtute maximă când îmi ascut simţurile disperat, încrâncenat, concentrat să prind ceva, orice din juru-mi, fără să fiu eu. M-am plictisit de mine, d’aia bag de seamă că am şi murit! Cel mai nesemnificativ zgomot m-ar ferici, aldui, îmbălsăma. Drace! Da, parcă nici nu-i aşa de rău. Nici măcar nu-mi dau seama de-s formolizat sau ba. Ultimul masaj, picioarele, le-aş scutura şi freca de orice obiect. Nu că ar avea vreo importanţă! Totuşi, e pace de-o seninătate opacă. Nu te bate vântul cu mizerii de-ţi intră în ochi, nu-ţi ţiuie timpanele de la aerul condiţionat, de la nuştiu ce monitoare sau nu te electrizezi cu fibre polarizate în bătaie de joc. Nimeni nu te cântăreşte din priviri cum eşti, ce faci, poţi să acţionezi şi să gândeşti în deplină libertate. Banii nu mai au nicio valoare. Poţi, în sfârşit, să-i ignori! Sarcastic. Am murit şi-s vesel de parcă cine ştie ce năzbâtie grozavă am pus la cale, şi-mi reuşeşte. Că, uneori, năzbătiile pot fi imitaţii caraghioase, regulate de convenţionalism. Da, aici nu am contradicţii interne, sunt un rebel mort acceptat de comunitate. Mă umflă râsul ori sunt gazele descopunerii? Chiar nu-mi pasă! Îmi caut echilibrul ca un beţiv care nu recunoaşte că e nesigur pe mişcările proprii sau ca unul ce vrea să se bage în seamă, într-o conjunctură, deşi, e în plus, bufonul insistent în locul nepotivit. Dar serios! Şi stâpân pe situaţie. Pe situaţia devreme când o să ajung să mă topesc ca o îngheţată în pământul cald şi lipicios care are mai multe zaharuri decât orice îndulcitor gustat de pofticioşi!
amăgire despletită. Îmi imaginez pasărea măiastră, ordinară ori pipăi fericirea orizontului cuprins de noapte. Şi în cosciug mă gândesc la prostii lumeşti! Dap. Nu că aş mai fi capabil de vreo aventură sau că m-aş putea termina de s-ar petrece. Da-s moral, cu toate că a dat liberul arbitru peste mine, totuşi, nu e nimeni supărat pe puterea de-a face orice. Morţii devin un fel de zeităţi. He. He. Sunt zeu! Vă mănânc! mormăi sătul! Numai la cei de sus etica-i o formă de putere care se impune cu forţa până ajung şi rămân tâmpito-timoraţi oamenii. Ca în reflexul lui Pavlov, sunt felicitaţi, bătuţi pe spate, premiaţi că s-au supus, dresare fortuită: diferenţa dintre un decident şi un violator este zero, oricum ajungi să fii folosit împotriva voinţei tale! Da, am scăpat, am murit şi am pierdut toată etica. Cel mai fain în starea de pietate de dincolo este că morţilor nu li se face niciodată somn. Vai de cei fără imaginaţie sau cu idei puţine! Nici foame, sete, ori alte necesităţi primare. Respir numai când am chef să-mi ridic pieptul. Sunt bărbat, trebuie să-mi ridic ceva! Pace. Indiferent dacă eternitatea se reduce la câteva valuri care se sparg de ţărm sau la ondularea continuă a luminii care imită oceanele, chiar invers. Oricum, nu pot adormi. Şi-s contrariat, tot ceea ce ştiam cu aparentă certitudine se dovedeşte un fals grosier! Vinovate sunt lumile ce nu comunică între ele, măcar de bun-simţ.
demenţă colocvială. A fost primul lucru care m-a şocat. Să mor şi să mă trezesc că-s mai treaz decât în lumea pietonilor veritabili! Sunt în cealaltă, acolo unde înjurăturile ne trimit fără echivoc de parcă ar fi ceva rău, înjositor, plicticos, groaznic. Mă distrez la culme, pe seama mea că pe ceilalţi nu are sens să îi mai bag în seamă. Degeaba închid ochii. Sau îi ţin deschişi până se usucă, nu sesizez prea bine formele lucrurilor. Nu pot adormi. Noaptea nu vine deşi sunt, fără să vreau, în ea. Totuşi, beznă fiind, apar o grămadă de imagini ce-mi joacă în faţă. Şi nu am cum să le stăvilesc, opresc, toate se îngrămădesc să-mi amintească făcutele şi nefăcutele. Drept urmare nu mă lamentez că sunt mort. Nu mă bâlbâi să nu-mi muşc limba. Vorbirea cu sunet am exclus-o de la început. E lentă şi greoaie, presupunând eforturi inutile. Nici n-aş avea cui să mă adresez. Da, din când în când, râd cu hohote. Şi-mi umflu ceva ca să fiu în stare să horcăiesc. Şi mă flatez: un mort care râde este mai interesant decât un om posac, ce nu ştie de glume sau le ia prea în serios, ori unu care-şi plânge de milă, se vaietă că se descompune. Şi ce? Nu mă doare, mă gâdilă, amintiţi-vă. Până la un punct îmi convine să fiu mort de-a întregul.
regulile ludice nu se opresc niciodată. O idee jucăuşă mi se tot vâră prin gânduri şi nu-s capabil să scap de ea. Devine un fel de obsesie compulsivă. Am devenit atemporal sau pur şi simplu sunt într-o fază intermediară, până trec în alta. În care? Naiba ştie! Muritorul mort gânditor. Moartea e atemporală sau e un simplu punct de trecere de undeva, spre altceva! O să aflu, până la urmă, da, eu, mortul, am devenit cumva infinit, prezent şi nu-mi dau seama? Trăiesc clipa ca un virginel dus la o casă de toleranţă obscură şi iresponsabilă cu clienţii. Incitat, da scârbit, fascinat, da prudent, nebun, da banal! Mă bucur de ce urmează, fără să ştiu ce? Cum ar şti ce urmează un om îmbrăcat dar pus într-o postură inedită despre care a auzit sau citit numai opinii ale altora. Ca şi cum un critic de artă blajin ar întâlni la un hermitaj numai opere naive sau zgârâiate de copii superactivi pe asfalt. Sau ar asculta pentru prima dată o simfonie interpretată exclusiv prin acordeon. Ori ar citi aceeaşi carte plagiată de restul scriitorilor, recenzându-le laudativ. Nemurirea nu-i genială. Există, însă nu credem în prezenţa-i decât dacă ne înconjurăm cu complexe religioase, idiologice, imagologice. Restul, devin genii limitate, egoiste care îşi ţin descoperirile să le ducă în celălalte lumi.
e tare să fii mort! Lucrurile din jur miros a ceea ce vreau. Îmi amintesc de iasomie iar cravata mea, dacă murisem, cineva îmi agâţase un ştreang verde de gât din mătase, simbolul clubului de echitaţie pe care-l frecventam să socializez cu ele, mă izbea cu aroma insinuantă, puternică, inconfundabilă de iasomie. Feminin, femeie. Dap. Numai că sentimentul nu e complet, mai sunt necesare câteva volatilizări dulcege. Un fel de zahăr carmelizat încins pe buzele umede, neapărat epilate. Oricât de proaspătă şi înviorătoare ar fi atmosfera nu este completă fără limitări care reuşeşc să închidă orizonturile. Vreau să cad în mreaja plantelor carnivore cu tot trupul. Ironic, nu mă mai vrea nimeni de deasupra iar eu sunt jos, cam prea sub pământ. De ce să mă aştept la asta? Morţii cu morţii, vii cu vii! Dar nu întâlnesc niciun mort sau moartă pe lângă mine. Cum să comunic cu restul? Este corect? Nicivorbă! Nu-mi pasă. Mi-e bine aşa. Singur. Da, mă revolt isteric fiindcă îmi dau seama am fost prostit când eram afară chiar şi cu ce o să se întâmple după. După, aşa, cum am ajuns, mort, ţeapăn, încrâncenat, cuminţel. Voi constitui o Comunitate a morţilor cu care o să revoluţionez universul viermişorilor şi al bacteriilor! Numai să strâng suficiente semnături. Cine o să plimbe hârtia? Digital? Dap. Cu baterii terminate de nici vibraţii nu mai produc. Ţeapă. Aşa. Suntem morţi şi nu mai aveţi nimic cu noi! Ne trageţi ultima dumă cu primul fir de pământ aruncat deasupra. De aia filmele horror cu zoombi trezesc repulsie! Când scăpăm odată de voi? Mişeilor, căcăcioşilor….devin sentimental, romantic, nu-i în regulă. Poate lăcrimez şi îmi inund cosciugul care o să se zmucească, chinuindu-se să ajungă la suprafaţă! Atunci să vă văd! Un oraş inundat de spuze!
viaţa se naşte din nimic ca o praştie pe care o forţezi până se rupe. Viaţa-i o întrerupere a adevărului! Plăcerea este o invenţie puerilă, numai aşa potenţa devine, accidental, ceva. Plouă. Aud, fascinat de zgomotele pe care le ignoram sau detestam altădată, răpăiala de deasupra. Picături mari, rotunde, împrăştiate de vânt, ovale, aerul purificat pătrunde adânc. Nici vorbă! Îmi imaginez. Chiar aş respira de nu mi-ar fi lene! Am de toate, nu-mi trebuie nimic, sunt trecut într-o altă dimensiune. Copacii ţipă gurural. Vijelia e cam aspră şi indiferentă la tremurul ţâţelor. Mi-e milă de arbori, de crengile care se rup, de frunzele care sunt violate cu brutalitate şi, cele mai plăpânde, ajung să fie contorsionate şi desprinse, aruncate departe de origini. În realitate, nu-mi pasă! Am vrut doar să văd dacă odată cu moartea dispare minciuna! Nu. Găsesc un alt motiv de bucurie! Pot minţi mai departe! Da, esenţa tristă constă în faptul că nu ai cui să le mai spui. Vrăjirea şi prostirea altora e interzisă, imposibilă. Oricum, viaţa nu e dreaptă cu cei plăpânzi, blânzi ce se apără mereu şi nu devin agresivi, evoluţionişti, hrăpăreţi, demenţi, expansionişti. Gândirea impostorilor ce nu sesizează că, la un moment dat, vor ajunge atât de mari, încât n-or să mai găsească nimic de exploatat, înghiţit, acaparat. Decât om mai bine porc! Sunt patruped. Decât bărbat mai degrabă femeie! Sunt isteric! Decât femeie mai sigur vijelie. Sunt nimeni! De ce aş aştepta sau venera ploaia, asemenea copacilor? De ar avea un dram de raţiune s-ar coaliza s-o respingă înapoi, în nori, sau să n-o lase să cadă pe pământ. Oricum există izvoare subterane.
igiena înseamnă izolare. Aş putea să fac un duş. Şi în asemenea stare mă gândesc că este posibil să put. N-ar strica o destrăbălare umedă. Înspumată cu un ph acid sau bazic de ţărână mocirloasă. Miros de glie sau ce voi primi. Că doar nu am fost incinerat. Vai. De convoiul rudelor. Purificat. Incitant. Să-mi ardeţi testicolele! Aşa trebuia să scriu în testament. Şi să le aruncaţi în cele patru zări! Parcă-i văd întruniţi la o reuniune de familie şi chinuindu-se să adopte decizia. La cine să intervină ca să facă disecţia cu o condescendenţă ritualică secretă fără să afle şi presa. Cu siguranţă ar face-o. Iar media e peştişorul de aur care îndeplineşte capriciile sărăcăcioase ale intelectului. Nimic nu e mai presus de bani. Clar. Ca-n poveste, oricum mă fascinează totul din jur de vreme ce nu mă dezamăgeşte nimic, detaliile-s importante.
Când eşti îngropat un lucru pare nasol, că pierzi noţiunea timpului. Nu că ar avea mare importanţă, în întuneric, intervalul spaţial, unii îi spun timp, însă nu-mi dau seama dacă afară este zi sau noapte. Ar fi cazul ca să se facă un looby pentru inventarea cosciugelor cu vizor sau cu o cameră video conectată la exterior. S-ar stimula şi vederea, nu numai mirosul, ascultatul şi pipăitul. Şi aşa consumatoriştii nu mai au ce vinde şi tânjesc ca vulpile după nişe. Falia morţilor din care fac parte sau a revoluţionarilor fără inşi şi inse. Trist. Istoric, aş putea ajunge sus de tot, ori jos. În mijloc. Dar se pare că nu mă mişc. Am fost credincios, da nu un sfânt. Levitaţia mortului din mine sau a judecăţii dificile în cazul propriu. Dacă există sau nu, ceva! Da, cred că mai degrabă aş face dragoste cu o drăcoaică în iad, decât să mă plimb ala-ndala prin rai, unde nici măcar nu poţi fuma. Că, doar acolo, nu-i sexul permis, în nicio religie. Ar fi absurd! Să fii înconjurat de virgine şi să nu le poţi face nimic! Se pare că mort poţi să îţi provoci şi erecţie. Nasol e că nu ai ce face cu instrumentul pregătit, predestinat altora, să-l dai, să-l dai, dă, da până când sau de ce. E al tău. Hilar. Da-i bine şi linişte. Nu mai sună telefonul, nu mai este obligatoriu să mergi la serviciu, dacă ai, desigur aşa ceva, sau să bagi materiale organice şi anorganice în gură. Aşa-s bărbaţii, darnici, iar femeile selective. Nu am făcut niciodată sex în smoală fierbinte! Intersant. Îmi aştept rândul, să fiu trecut altundeva, da, nimic, nimicuţa. Nici drăcoaice, nici fecioare. Pedeapsă mai mare ca asta, în care înveţi că aşteptarea e singura virtute, nu există. Şi gândirea-i o reală pedeapsă. Asta ştiţi!
Am murit şi nu e nasol sau mă iluzionez, din nou ca de fiecare dată când mi se întâmplă să mor? Cineva trage în mine, accidental! Nu ştiu cine şi nu cred că asta urmăreşte. Nu văd. Sunt mort, deja. Dar parcă e un măcel, un fel de război al posacilor, al celor fără imaginaţie! Câteva gloanţe mi-au intrat în corp şi îl simt mai greu. Nu că m-ar durea, dar nu mă mai gâdilă nimic. Îmi dă o stare de bine pentru mine şi de milă pentru ei! Da, degeaba mi se pare un nonsens, lucrurile se întâmplă. Darul gândirii. Asta o să primească cei deasupra, mai devreme sau mai târziu. De vreme ce le lipseşte.