[RECENZIE] La capătul versului – Eugen Barz

eugen barz coperta
Distribuie:

 

Eugen Barz a fost protopop al Călărașiului și acum locuiește în Madrid unde slujește unei comunități românești, ca preot paroh, și conduce Centrul Cultural Român „Sfântul Antim Ivireanul”. A publicat volumele de poezii: Cinematograful singurătății (Neuma, 2016), Iarba din ceainic (Colorama, 2017), Dintr-o altă copilărie (Editura Școala Ardeleană, 2019), Biblioteca din Parla (Junimea, 2020), Fântâna lui Iacob (Doxologia, 2020). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, fondator și vicepreședinte al Asociației Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania, dar și – mai ales – fondator și coordonator al revistei Littera Nova, care apare la Madrid.

Nu ştiu cum se face că în poemele lui Eugen Barz opoziţia dintre materie şi spirit, dintre spirit şi literă, dintre real şi imaginar dispare. Poetul şterge barierele dintre legile şi conceptele comunicării şi creează o lume bazată pe empatie, ca în pânzele lui Chagall. Lucrurile şi fiinţele nu mai au greutate şi încep să plutească, să se înalţe ca baloanele umplute cu heliu şi să (con)vorbească într-o limbă nouă, fără convenţii şi prejudecăţi. Mas allá del verso/ La capătul versului (Centro Editor, Madrid, 2023, ediție bilingvă, traducere în spaniolă de Enrique Nogueras) propune o metodă de a traduce (nu doar poezia, ci și) muzica sferelor, muzica întâlnirilor stranii dintre fiinţe şi lucruri, dintre îngerii şi demonii obsesiilor şi ai imaginaţiei noastre.


eugen barz coperta scaled


Totul curge în acest univers în căutarea senzaţiilor noi, fără consemnul titlurilor, fără opreliştea simbolurilor, fără apăsarea metaforei. E o metamorfoză subtilă în care cunoaşterea e inutilă, iar ştiinţa şi logica superflue:

Aș vrea să-mi petrec diminețile,
acolo unde văzduhul
nu are colivii,
iar singurătatea
este doar un capăt mic de lume.
Să-mi așez gândurile,
să le învăț spre ierni
când vor ieși din cuiburi,
îmbânzindu-le
cu priveghere de prunc.


În acest univers timpul are o dimensiune nouă şi capătă conturul unei fiinţe, al unui personaj. Iar lucrurile, cum e cartea sau „cinematograful singurătății”, se însufleţesc ca în poezia lui Macedonski („ah, lucrurile cum vorbesc”) și poetul e gata să vibreze în apropierea oricărei manifestări inedite, lăsându-se purtat, asemenea avangardiştilor, de formă şi experiment. În universul aşteptărilor sale orice e posibil:

Fluturii orbi
si-au întins cortul
peste noi,
nici o tristețe
nu ne mai
impresionează.
Absurdul va trebui
să mai aștepte în oglindă,
vei înțelege de ce.
Orice asemănare cu mine
e ca o tandrețe
împinsă spre eșeafod.


E o lirică densă a risipirii fiinţei în prezent şi imperfect, o lirică avidă de epic, de întâmplări, de mecanica vieţii împinsă în cotidian şi prozaic. Acest discurs, cu metafore blânde şi verbe empatice, ne dovedește că într-o epocă a crizei, a catastrofelor filmate în direct şi a şocului tranziţiei, poetul poate invoca miracolul şi foloseşte misterul ca pe nişte posibile elemente curative ale spiritului alienat. Viziunea sa e o filozofie a liniştii şi purificării prin cuvânt şi imagine:

Liniștea ta
mă mângâie
ca atunci când mama
mi-a sărutat
prima oară pleoapele.
Acum știu cum se plânge de bucurie
când albul deșertului
se lipsește de mine.
Dacă-mi astup urechile,
îți aud liniștea.


Textele emană și o muzică a anotimpurilor care trec în ritmul unei dureroase despărţiri. Sau a unei subiectivităţi exersate până la ostentaţie. Logica parcă e dinamitată intenţionat, iar imaginaţia își face de cap, neîncorsetată. Subiectele acestor compoziţii ale dicteului automat, în glissando, sunt: dimineața, noaptea, spiritul, credința, muzica, psalmii, nostalgia, singurătatea, frica, iertarea, catharsis-ul, inefabilul, zborul, creația, visarea, dorul, sihăstria, coșmarul, zbuciumul, mângâierea:

O pasăre
își cântă zborul
altfel
în fiecare cuib,
în fiecare lume,
numai în propria
durere, nu.


Dincolo de cele câteva referinţe la lumea de azi şi de ieri, descoperim în volumul Mas allá del verso/ La capătul versului un jurnal al eului, dar și un anti-jurnal. Dacă acceptaţi, ca pe o provocare, numărul de prestidigitaţie al unui jongler al cuvintelor cum este Eugen Barz, care se joacă cu mintea voastră, cu puterea voastră de imaginaţie și cu dorinţa lăuntrică și ascunsă de a risca, atunci veți fi recompensați.


 

Categorie: Cultură, Recenzii
Etichete: Eugen Barz, poezie, scriitor, „La capătul versului ”
Distribuie:
Articolul anterior
Ruby, Raluka și Ana Baniciu, prinse în Israel în ziua în care a început războiul
Articolul următor
Podcast @criticarad.ro. Episodul 15 | Despre Yoga Ezoterică Integrală

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

cod portocaliu bilcea

ATENȚIE: Cod portocaliu de proști!

E greu să-mi respect regula „nu băga în seamă un prost dacă nu vrei să-i ridici cota”… dar ți-e de-a dreptul imposibil, mai ales când prostul însuși se postează în…