Camelia Chifor, poetă, eseistă, profesor de limba și literatura română la Pecica, persoană activă în viața culturală arădeană, fondatoare a cenaclului literar „Lucian Emandi”, scrie o poezie în fărâme, cu imagini miniaturale (le-am putea chiar numi chinezării), împerecheate cu o anumită stare de spirit. Poemele Cameliei Chifor sunt unite cu respiraţia, ele provoacă tăcerea sau frizează absurdul într-o melodie monotonă şi foarte personală a culorilor vieţii.
Volumul Învecuiri înnisipate (Editura Azbest Publishing, 2023) – un titlu care mi se pare ușor prețios – atinge prin câteva motive care se repetă şi se întrepătrund (căutarea, identificarea) universul unei feminităţi care vibrează în ritmul descoperirii propriei interiorităţi. Surprinde în mod plăcut, de la un capăt la altul, puritatea vocii şi claritatea expresiei pe intervale mici, o voce trecută probabil și prin exerciţiul haiku-ului şi prin contemplaţia pură.
Scrierea e pentru poetă un ritual al evocării trecutului (în diverse locații: Marrakech, Al Munostir, Hammanet, El Kantaoui, Strasbourg, Veneția, Barcelona, Roma, Milano etc.) prin imagini fulgurante, este vocaţia descoperirii unei ştiinţe subtile – intervalul dintre realitate şi vis:
Captivă în propriul timp
derulez amintiri
ca pe emoticoane.
Sub pleoape
o lacrimă
cântă
cu glas de sirenă
abandonată
în larg.
Aproape fiecare poem e o stare de graţie sau de descoperire, de nelinişte sau de reflecție. Pe această filozofie simplă se bazează şi ritualul explorărilor sale, într- un fel de jurnal al mărturisirii:
Te-am așteptat
așa cum așteaptă
beduinul oaza
într-un ciob de cer
îndepărtat
înnisipat
și ars
de un soare
deșertic.
Dorinţa de a se dedubla, de a fi altcineva îi vine dintr-o fugă de singurătate şi o căutare disperată de sine. Poeta îşi survolează fiinţa şi îi surprinde mişcările interioare, prin observaţii subtile, abia exprimate sau lăsate într-un echilibru indiferent. Sunt aici refracţii ale unui univers făcut ţăndări, e o lume recompusă din imaginile unui caleidoscop în miniatură:
În buza deșertului
se naște viața
la capătul lui
victoria.
Într-o lume străină şi rece, o lume a ratării întâlnirii cu celălalt, fiinţa îşi caută un loc raportându-se la cosmos, la astre. În poemele ei, aspiraţia zborului, a observaţiei geometriei celeste, a atracției depărtărilor e legată de stările ei sufleteşti. Apropierea de cer e resimţită ca o viziune:
Văd orizontul.
Deci, văd ce nu există.
În rest, poezia e un joc între ispita celor pământeşti şi tentaţia transcendenţei. S-ar putea face o apropiere între poezia pe care o scrie astăzi Camelia Chifor şi lirica poetei Domnica Pop. E vorba de economia mijloacelor de expresie şi de atitudinea retractilă în faţa lumii, de gravitate. Camelia Chifor nu scrie o poezie pur biografică, deşi apar la orizont destule repere, lirica ei e discretă şi inventează o altă biografie, interioară, pe care o trăieşte în ritmul vibraţiilor universului. Aspiraţia ei devine vibraţie:
Peste întinderea albă
de nisip încins
răsună
rugăciunea beduinului.
În zare, nicio oază.
În inimă, un ocean.
Există o metamorfoză interioară, o chimie şi o combustie a energiilor care îi însoţesc căutările. O poezie fără verb, fără nerv, dar totuşi o lirică secvenţială, a stării sufleteşti, minimalistă, nominală:
Tectonica
gândului
sughite
în inimă.
Într-o lume a incertitudinilor, poeta devine propriul ei oracol; ea îşi exploatează limitele cu un spor de fragilitate: explorările ei devoalează o fiinţă vulnerabilă, dar rezistentă. Stilul Cameliei Chifor trădează o anumită crispare, o anumită nesiguranţă de a se fixa într-o formă, într-o expresie. Discursul e prea fragmentat, dar conturează un univers al mărturisirii, o conştiinţă poetică. Prinsă în capcana vieţii, poeta încearcă să se elibereze prin aceste exerciţii lirice.
