ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE! (IV)
NIMIC NU SE PIERDE, NIMIC NU SE CÂȘTIGĂ, TOTUL SE …ARANJEAZĂ! sau „FALS TRATAT DE MOAȘTEOLOGIE”
– Secondo tempo –
A. TARDE VENIENTIBUS OSSA!
… Sau: pentru cei întârziați, n-au mai rămas decât oasele!… Aș prefera o traducere mai „liberală”: ați venit prea tărziu, ciolanul s-a împărțit deja! Ei bine, un NU hotărât! SF ( N.B. – „Science Fiction” ) Prea.. Paraschieva NU va intra în Guinness Book! Nici prin „jdemiile” se sarmale pregătite de pioasele ieșence întru hrănirea neamului aflat în pelerinaj, nici prin puhoiul de prostime bulucită (kilometric !…) la împărțirea fericirii veșnice (da’obținută cu mare ieftineală, pe mai nimica toată – doar pupăciuni și închinăciuni…), nici prin politicienii dornici „să fie văzuți unde trebuie”, nici prin lecuirile miraculoase demne de Nobel Prize pentru medicină și biologie, nici măcar prin publicitatea facută în mass media și alte „rețele” sociale. În ultimul caz, totul a fost estompat de tragicele evenimente din Orientul Mijlociu… Bâlciul s-a terminat! B.O.R. își poate freca mâinile de bucurie creștinească: afacerile au mers Zeiss! s-a vândut cam tot ce se putea vinde cu o asemenea ocazie. Acum, B.O.R.-ul se poate spăla pe mâini… Ca Pilat din Pont… Prin urmare, să zicem cu toții, cu măreață evlavie: VENI, VIDI…VAX!…
B. DE LA DRACULA, LA… HELLOWEEN…
De ce insistam, mai sus, cu acel „Nu hotărât”? Pentru că mi-am adus aminte de limba de lemn din „Epoca de Aur”: cică, după fatidicul Decret din 1967, privind interzicerea avorturilor în Românica, cea mai bună metodă contraceptivă a românașelor noastre era „UN NU HOTĂRÂT!”; devenise, pare-se și o formă de salut între dânsele… Aici, în perfidul Albion, aflându-ne deja în cea de-a doua jumătatea a lui Brumărel, începe balamucul cu Helloween-ul. În noaptea de ajun a zilei de 1 noiembrie, Les touts saints – la noi, în Ardeal, Ziua morților – copiii mai ales, mascați mai ceva ca moaștele deja pomenite, anticipează colindatul de pe meleagurile noastre: Ne dați, sau nu ne dați?!… În schimbul sperieciunii gazdelor, ei primesc bomboane… deh, bucuria lor… Britanicii cu fantomele, românașii, cu… moaștele… Încă din primele zile de exersare a limbii lui Shakespeare pe pământul ilustrului, făcând eforturi supraomenești de a deduce (logic?) ceva din păsăreasca anti-Oxford a localnicilor (Kentish), eram întrebat de unde naiba vin. Where (the fuck) are you from?
Cunoscând inapetența lor pentru noi, românii, augumentată de rrromi, veniți primii aici, după lălăiala cu intrarea noastră în ”Uie”, anticipând ce-o să urmeze, ca paloșul Zmăului, aruncat înainte, răspundeam rânjind: GUESS! Datorită bărbii mele de patriarh, pletelor mele albe și aspectului totuși „caucazian” îi tot dădeau cu ghicita: ba că vin din Scandinavia, ba din Germania, ba din Grecia (?…), ba din Olanda, ba din Polonia, ba… hă,hă,hă din Noua Zeelandă (?… tipul era el de acolo și părea destul de machit…) … Eu soluționam „scurt” ghicitoarea: I come from Dracula’s Land! (vin din țara lui Dracula)… Era mai „consult” așa… Ei bine, s-au găsit totuși câțiva din partea locului, care să se lumineze la față și să zică – spre stupoarea mea, de data aceasta – Oh, Transylvania!… Din păcate, aproape nici unul nu știa unde e Transilvania noastră, ba mai mult, nici nu auziseră de (irlandezul!) Bram Stoker, „tatăl” celebrului personaj dorit la noi un logo turistic… cu siguranță, mai profitabil decât moașteo-mania…
Vă mai amintiți de primele coproducții cinematografice româno-franceze? De pe vremea „Răposatului”… Unii poate da, majoritatea, poate nu. Important e de știut că aceste prime „monstruoase coaliții” sau „compromisuri cu tovarăși de drum”( i.e. comuniștii români s-au spurcat dând mâna cu odioșii capitaliști occidentali ), erau filme de aventuri, cu capă și spadă, da’ ușurele!… foarte ușurele… Cu capră și floretă… Tot atât de important e de știut că, atunci, au apărut și primele comentarii sau „cârcoteli”: Cum e o coproducție cu francezii? Păi, ei cu actorii, noi cu caii… Tot așa și azi, updated, dar vis-a-vis de anglo-saxoni: ei cu fantomele, noi cu… moaștele… Duhurile bântuie, moaștele sunt „…plăcute la vedere și având un miros plăcut…” (apud B.O.R.). Ce vreți, e ca în I.T.: un computer are hard și soft; primul este „trupul” care rămâne, al doilea este „sufletul/spiritul/duhul” care bântuie informațional. Și omul, el este rezultatul împreunării dintre un bărbat și o femeie; când și-a făcut inventarul și a dat colțu’ nu se mai desface între cele două sexe (pardon, aici, în Engliterra, sunt trei și se numesc genuri), ci în oase și spectru: primele pot deveni moaște, ultimul devine (sigur!) fantomă, primele fac business-ul bisericilor catolice și ortodoxe, ultimul face business-ul castelelor bântuite din perfidul Albion (și nu numai). Aici și acum, mă voi ocupa doar de „sfintele” (?) moaște; fantomele vor face obiectul unui episod special, foarte curând: doară vine Helloween-ul și, pe meleagurile lui Shakespeare (dar și acasă la uncle Sam!), deja a început isteria…
C. CUM ERA SĂ DEA DE DRACU’ (pardon, moaște) C.T.P.-ul ÎN GÂLCEAVA SA CU LIGA STUDENȚILOR IEȘENI, CEA PLINĂ DE „MÂNIE PROLETARĂ”?…
Am mai spus-o și o repet: am o stimă nedisimulată față de Dl. Cristian Tudor Popescu; îl admir pentru curajul lui de a spune lucrurilor pe nume, biciuind, fițele românașilor cu o intransigență demnă de Torquemada, Savonarola, Ignațiu de Loyola sau Robespierre… După monumentala „ieșire” cu felația lui Ludovic Orban, zău că i-aș acorda o ditamai stea pe Walk of Fame … De data asta, legat de SF Prea… Parascheva, riscă să fie urmărit până-n pânzele albe (știți ce înseamnă asta!…) de fanaticii islamiști căci… a hulit Coranul… I-a comparat pe nevolnicii pelerini de la Ieși cu aprigii teroriști Hamas… Citez – selectiv – : „…compar credința unor oameni în bunătățile care, potrivit Coranului, îi așteaptă în Rai cu credința altor oameni că niște rămășițe umane mumificate pot face minuni pentru ei”. Sau: „Pelerinii de la Iași, deci oameni care cred că o să se vindece, că o să se îmbogățească, că nu știu ce-o să mai primească, ducându-se la moaștele Sf. Parascheva, nu sunt cu nimic deosebiți de cei care cred că îi așteaptă o masă împărătească și 72 de fecioare în Rai”. I.e. „fanaticii sinucigași islamici”. Da, emisiunea, realizată împreună cu Recorder, a stârnit rumoare (vreau să zic, umoare) până și aici, pe malurile Tamisei și ale Medway-ului. Reacția Ligii Studenților Ieșeni nu s-a lăsat prea mult așteptată: tembelii l-au reclamat pe ilustrul gazetar și scriitor taman la CNCD ! Evident, isteria de pe malurile Bahluiului este comică, burlescă… Riposta CTP-ului a fost pe măsură – „…Faceți și Logică la facultate?!…” Cred că CTP-ul a spus exact ceea ce gândesc și eu… cu două adăugiri însă: întâi, eu n-am de gând să mă pun rău cu islamiștii (aici în Anglia sunt „foarte” destui; unii chiar îmi vând, pe sub mână, iubitele mele țigări, la preț foarte mic), apoi e nevoie aici – cred eu – de un amendament. Care? Legătura moaștelor cu indulgențele (medievale și nu prea…).
D. „HAI LA MIELU’ (A SE CITI „INDULGENȚA”) CU NOROACE, DAI UN LEU DA’ ȘTII CĂ FACE !…”
Deci, după ce am mângâiat mielu’ …„ și am dat mai mult de 1 leu (deh, inflația!), să trec la chestii și mai năstrușnice. În 31 octombrie (zi de helloween, sic!…) 1517, pe ușa bisericii din Wittenberg, Martin Luther afișa celebrele 95 de teze ce vor prefigura protestantismul clasic. Printre ele figura și interzicerea comerțului cu indulgențe pentru finanțarea Bisericii Sf. Petru. Dar ce este o indulgență (în latină
semnifică permis)? Este „…iertarea în fața lui D-zeu a pedepsei vremelnice datorită păcatelor a căror vină este ștearsă deja” (apud documentele clericale). Dar tot aici se spune că indulgența NU este iertarea vinei, NU poate ierta păcatele viitoare și nici pedepsele pentru comiterea acestora… Dracu’ (pardon, D-zeu!) mai poate înțelege ceva. Indulgențele se vindeau credincioșilor de către preoți, călugări și alte specii sacerdotale, dar licențele spirituale erau revendicate gratuit de către preoți. În Enciclopedia Catolică NEW ADVENT, licențele erau „plaga corupției preoțești” (apud Alina Kartman, în Semnele Timpului, Nr. 12 / 2016). Sunt doct, Ha? Credincioșii catolici pot să primească indulgențe plenare, pentru ei, pentru cei dragi sau pentru cei decedați. Astea eliminau cu totul Purgatoriul până la… comiterea altui păcat. În schimb, indulgențele parțiale reduceau timpul petrecut în Purgatoriu… Tot în textele clericale se spune că indulgențele „nu pot fi cumpărate,
dar nu reprezintă un păcat să faci o donație pentru a putea ajunge în acest fel să intri mai repede în posesia uneia dintre ele” (apud, M. Morcovescu, Libertatea – Lifestyle, 2 august 2022). Din nou, perplexitate!… Să-i lăsăm pe Luther, Calvin și Zwingli să dezbată între ei tema predestinării, să le amintim că, de-ar fi trăit pe la începutul sec.XX, ar fi avut ocazia să citească (1904) Etica protestantă și spiritul
capitalismului – notoria lucrare a lui Max Weber, dar să scrutăm istoria reală (după documentele vremurilor deloc apuse…): preoți, prelați, călugări și alții de teapa lor au vândut într-o veselie indulgențe, pe bani grei și (atenție!)… nu numai pentru păcatele comise dar și pentru posibilele păcate viitoare !… Așa spun documentele epocii. Lăcomia, pofta de înavuțire cu orice preț, perversitatea păcătoșilor, dar mai ales PROSTIA OMENEASCĂ au atins „noi și noi culmi de civilizație” (cum ar spune Nea Nicu’). Nu numai în Evul Mediu, ci și spre zilele
noastre. Știați că practica vânzării de indulgențe a fost abandonată de Biserică, cică, în 1567, dar eliminată practic abia în 1960???…
E. DESPRE PARALOGISMUL (POATE, SOFISMUL?) BISERICII ORTODOXE, CARE SE VA DOVEDI, PÂNĂ LA URMĂ, CURATĂ EREZIE..
Sunt pelerinajele românașilor la moaște echivalente cu comerțul atât de înfloritor cu indulgențe? Ba bine că nu!… Am în vedere în special indulgențele care iartă păcatele viitoare… Asta DA, afacere… Pelerinajul la moaște înseamnă cumpărarea unui fericiri VIITOARE (desigur, iluzorie, ca orice fericire…). Nu contează sub ce formă concretă. De ce cumpărare, în genere, comerț? Păi, dai bani pe biletul de călătorie sau pe combustibilul de la mașină, pe cazare, fie ea și a la belle etoile, apoi dai bani pe potol (nu vă imaginați că aproximativ 40.000 sarmale gratuite vor putea hrăni cele peste 350.000 de guri flămânde)… după atâta pupat și lins plexiglasuri (pace, CTP !)… Apoi bani, bani și iar bani pe tot felul de gadget-uri „tematice” oferite la tot pasul de întreprinzători în sutană („Popii nu E proști, Nene!…). Cum să te întorci între ai tăi în fundu’ gol, mâna goală, fără ceva acolo… dovada hagialâc-ului? Apoi, mai ca sigur, bani pentru medicamente: buluceala, molimele ( revine Covid-19, aceeași Mărie, cu altă pălărie!), frigul, ploaia, abstinența generală etc. lasă urme… unele de neșters, altele de … șters de tot… De ținerea de posturi nici nu mai vorbesc: hrana vegană e mult mai costisitoare, doară nu spunea cândva Ana Blandiana că „…suntem un popor
vegetal”?…
No, bine, bine, da’ unde-i paralogismul devenit sofism și, în cele din urmă, curată erezie? Păi, să începem să… raționăm:
Vreau să demonstrez (logic, ha,ha,ha!) că Biserica (fie ea romano-catolică, fie ea ortodoxă) se auto-contrazice flagrant! Să vedem…: Biserica este instituția religiei. Religia combate drastic superstițiile. Închinatul la moaște este o superstiție (vezi parabola biblică cu Vițelul de Aur; moaștele fiind tot idoli, iar idolatria – superstiție…). Biserica îmbie insistent prostimea să venereze moaștele. Ergo: Biserica îmbie prostimea să venereze tocmai ceea ce tot ea (cu mânuțele ei… lacome) combate drastic!… Q.E.D.!… Între noi, pe înțelesul tuturor: paralogismul este o eroare neintenționată, accidentală de raționament; sofismul este un vicleșug de „raționare”, mai bine zis, de inducere în eroare. Și atunci?…
Naivitatea sau viclenia Bisericii?… Sunt liber-cugetător (ateu, nu prea e „consult”, nici aici, între britanici, dar mai ales nici la noi acasă – Doamne feri’!…). Deși nu mă dau în vânt după protestantismul clasic (să nu m-audă Biserica Anglicană!…), totuși cred că M. Luther a avut ceva în capul lui, susținând – până la urmă – că religia este o problemă personală, i.e. legătura mea, ca om, cu Dumnezeu trebuie să fie una directă, fără intermediari (i.e. pletora de sacerdoți), deci e o problemă de conștiință personală… Deci cum stăm cu erezia, tovarăși?… Aș mai fi vrut să fac aici și o incursiune în moașetologia românească și chiar să schițez un proiect personal de superstițiologie (sic!). Dar nu mai e timp și loc. O să-mi iau eu revanșa, din plin, foarte, foarte curând: urmează Helloween și să te ții, fârtate…
F. ÎNVĂȚĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU… JOHN!…
Promisesem – într-un episod anterior – să-i literez – pe englezii mei cu ceva poezie românească, cu bătaie le temă… Am ales niște „fragmențele” din Ion Barbu și Alexandru Macedonski…
1. Mai întâi, să lămurim niște termeni (pace Voltaire !). Isarlîk pare să fie așezarea, actual-turcească, pe ruinele Troiei. Ce-i datorăm (aventurierului, contestatului, șarlatanului, pseudo-arheologului ș.a.m.d.) Heinrich Schlimann, numa’ drăguțu’ de Homer știe… Apoi, „Emir” ( apud Wikipedia) ar însemna „…cuvânt de origine arabă care se poate referi la un bărbat monarh, aristocrat, deținătorul unui înalt rang militar sau politic, sau altă persoană ce deține autoritate efectivă sau militară… în era modernă a fost folosit ca titlu monarhic formal…”. În fine, ce este Mecca, știe toată lumea. Dar – prin raționament-asociativ – atenție, ţineți minte (!) : Isarlîk (Troia) este o ILUZIE CE DEVINE REALITATE, pe când Mecca este o REALITATE CE DEVINE ILUZIE …
2. Ion Barbu (Dan Barbilian – matematicianul) în Isarlîk „Pentru dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann” ne spune: „La vreo Dunăre turcească,/Pe şes veşted cu tutun,/La mijloc de Rău şi Bun/Pân’ la cer frângându-şi teapa….(…) Trebuie să înflorească/Alba,/Dreapta/ Isarlîk !…(…) Ca să vând acelor case/Pulberi, de pe lună rase/Şi-alte poleiri frumoase;…(…) Când noi,
a Turchiei floare/Într-o slavă stătătoare./ Dăm cu sâc/Din Isarlîk!…”. Ce vedeţi aici? Eu unul, nimic alteva decât gloata de pelerini la moaşte, fie ele şi cele ale SF Prea… Parascheva…
3. Alexandru Macedonski în Noapte de Decemvrie ne spune despre întâlnirea Emirului cu „pehlivanul”: „…un om se răsfaţă…(…)/…Mai slab e ca iadul, zdrenţos şi pocit,/Hoit jalnic de bube, – de drum prăfuit/Viclean la privire, şi searbăd la faţă“.(…) „De nume-l întreabă emirul, deodată/Şi-acesta-i răspunde cu voce ciudată/ – La Meka, plecat-am a merge şi eu./ – la Meka? La Meka … si vocea ciudata/ – La Meka, La Meka! răsună mereu…(…) Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…(…) Murit-o emirul sub jarul pustiei…”…Emirul evocă aici lumea arabă; lumea arabă evocă aici deşertul, nisipul; deşertul evocă aici Mecca. Emirul este cel drept, principial, cel fără compromisuri, cel ce caută drumul drept, indiferent de sacrificii, spre Mecca – un ideal, o iluzie. El este „orto” – cel drept. „Pehlivanul” este
„şmecheraşul” de pelerin la moaşte: el caută un drum ocolit, dar uşor, spre mântuire – o închinătură, o pupăceală, acolo,… o lumânare… şi gata, s-a rezolvat!… Ce atâta osteneală, ce atâtea sacrificii? Metoda mini-max! Ortodoxie ar însemna – printre altele – şi „calea cea dreaptă”. Dar să nu uităm: „doxa” înseamnă şi părere, opinie, deci, ceva subiectiv…
Celebrul autor de SF, Arthur C. Clarke, nu „Sf.” Prea…Parascheva, spunea: „orice tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie”… A propos de discuţiile actuale în jurul înspăimântătoarei A.I. (inteligenţa artificială)… Atunci să ne mai mirăm de „profeţia” lui Andre Malraux: „Secolul XXI va fi religios (mistic), sau nu va fi deloc”?… Atenţie!: Din mărturisirile contemporanilor marelui om de cultură francez, Malraux nici pe departe nu viza ideile „plăcute la vedere şi având un miros plăcut” atât de vânturate de către Biserică („no, aţi văzut?… până şi Malraux…” ); el revenea adesea asupra textelor sale, le corecta, le reformula etc. Se pare că – în celebra sentinţă – trebuie înlocuit termenul de „religios” cu cel de „mistic”, iar acesta ar sugera dorinţa omenirii de a se reîntoarce la marele elan al umanităţii de la începutul cunoaşterii…
Revenind la oile noastre, pardon!, oscioarele noastre… cu privirea aruncată de aici, din (cu adevărat) Perfidul Albion, spre mândrele noastre plaiuri strămoşeşti mioritice, dar şi moaşteologice, să ne reamintim că poporul român s-o fi născut el poet, dar NU s-a născut creştin, ci, de-a dreptul… eretic!…
Citește și: FALS TRATAT DE MOAȘTEOLOGIE (I)
