Prietenul meu Dan Pataș publicase ieri pe pagina lui de facebook un colaj cu câteva zeci de fotografii din Arad.
Contemplându-le te apucă pur și simplu furia. Nu ai cum să nu remarci că un oraș superb și cosmopolit, pol economic al regiunii cândva, a fost transformat într-un sat de către habarnista noastră administrație condusă parcă de Rumburak în persoană. Nu am să mai fac referire la porcii, vacile sau caii care au pus stăpânire pe Alfa, nu am să mai fac referire la deja enervanta problemă a gunoiului împrăștiat de vânt și șobolani pe străzile orașului, nu am să mai fac referire la mirosurile insuportabile emanate de stația de epurare a apei sau la aeroportul care stă să se degradeze din lipsă de activitate. Mă gândesc doar cum ni s-a propus să demolăm parcul din piața Avram Iancu in favoarea unei parcări subterane care să aibă și o piramidă deasupra. Cum oare ar fi reușit administrația locală să gestioneze un astfel de proiect când nu este în stare să întrețină treptele care urcă pe faleză Mureșului din spatele Filarmonicii, trepte aflate într-o stare avansată de degradare care pun reale probleme de acces pentru persoanele vârstnice sau cu dizabilități locomotorii. Ni se vorbește despre regenerare urbană dar nu poate fi gestionată problema esteticii cladirilor din centru orașului care arată de parcă ar fi dintr-un ghetou. Uitându-mă în fotografiile prietenului meu nu am putut să nu remarc că orașul arată de parcă ar fi pustiu. Deși făcute ziua în amiaza mare, străzile sunt goale. Mai rău decât în orașele de mineri de pe valea Jiului care au fost părăsite.
Aradul plânge. Mă mir cum de arădenii nu îl aud încă.
