În Sala Ferdinand a Primăriei din Arad, „toată floarea cea vestită” decidentă și spiritualizată a urbei noastre a cuvântat despre Ioan Slavici la comemorarea trecerii sale în „eternitate”. Conferința Științifică Națională este despre „Viața cotidiană a Aradului de-a lungul timpului”. Mă rog, și de-a latul vremii. Speculam ideea despre ce-ar mai putea spune, ce s-ar mai putea spune despre autorul Morii cu noroc, decât reluarea unor informații și întoarse altfel în cuvinte. Conferința își afirmă valoarea prin lansarea cărții Acad. prof. univ. dr. Ioan BOLOVAN care s-a încumetat să despuieze de taine rămase în arhivele închisorilor din „LUMILE” LUI IOAN SLAVICI, de mentalități și de duplicități vizavi de „loialismul prohabsburgic și devotamentul național”, așa cum rezultă din „dosarele integrale de anchetare a lui Ioan Slavici”. Slavici făcuse închisoare deopotrivă la Vatz (închis de autoritățile maghiare) și la Văcărești (închis de autoritățile românești), și pentru care fapte? Istoricul Lucian Boia găsește o potrivită exprimare pentru o motivație de tip moral: „dacă la unii scriitori se constată un ușor deficit de caracter …, necazurile lui se trag dintr-un surplus de caracter”.
Care ar fi folosința cuvântului „caracter” (deficit ori surplus) în ecuația etică a vieții lui Ioan Slavici? În 1884, pe frontispiciul publicației Tribuna din Sibiu, condusă de Slavici, acesta a pus pe frontispiciu propoziția „Pentru toți românii, Soarele la București răsare”. După mutarea la Măgurele (1894), Slavici este fundamental iritat de balcanismul elitei politice bucureștene din Regatul României..
Preiau ideea de la Ovidiu BALINT, care în urmă cu mai mulți ani scria:
„Slavici ar vedea o Românie federală, în care fiecare regiune să îşi păstreze identitatea şi specificitatea, iar unirea românilor ar fi urmat să fie înfăptuită doar pe plan cultural şi spiritual. Slavici era convins că România nu era pregătită pentru o unire administrativă…”.
În urmă cu vreo șase ani, publicistul Ovidiu a fost iritat de ceva legat de autoritățile culturale vizavi de Slavici și publică opinia sa cu titlul 100 de ani de prostie într-un oraș care a avut o menire istorică și un destin cultural (II). Ce a avut Ioan Slavici cu Marea Unire? Un fragment dintr-o scrisoare a lui Slavici către Iorga (trimisă din Măgurele, în iulie 1907) merită reactivat, ca justificare și clarificare de atitudine:
„N-au românii de dincolo ce să învețe de la frații lor de aici și să-i și ferească Dumnezeu să n-ajungă în starea în care se află azi aceștia. Dacă e vorba de cultura morală, să ne închidem ochii, ca să nu vedem ceea ce se petrece și se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt și omul cumsecade e fie nesuferit, fie disprețuit. Măsura cea dreaptă a culturii e importanța ce i se dă valorii adevărate, considerația, stima și iubirea de care se bucură omul superior fie ca inteligență, fie ca știință, fie ca destoinicie în materie de artă, iar în România superioritatea nu prețuiește nimic, dacă nu e pusă în serviciul cuiva. (…) ”
Continuă Slavici către Iorga:
„E, cu toate acestea, adevărat și azi că soarele pentru toți românii la București răsare. Dacă lumina e aici, se luminează pretutindeni unde trăiesc români, iar dacă e întuneric, se întunecă pretutindeni. Toți de pretutindeni avem dar să dăm ceea ce e mai bun în sufletele noastre nu ca să propagăm cultura din România, ci să combatem duhul cel rău de care e stăpânită azi România.”
Precizăm că scrisoarea datează din 1907. După Marea Unire, în 1919, Slavici e condamnat la peste 5 ani de închisoarea la Văcărești. Mărturisește el în Închisorile mele:
„Dar, la urma urmelor, România a avut un mare noroc: unirea tuturor românilor într-un singur stat s-a făcut, România Mare a fost înființată. Pe mine, iubite amice, lucrul acesta – deocamdată – nu poate să mă încânte, nici mai ales să mă umple de căință pentru că am stăruit ca frații mei să nu intre în luptă alături cu Rusia și cu slavii cei ce din toate părțile se revarsă puhoi cotropitor asupra neamului românesc.”
Și urmează, după selecția lui Ovidiu BALINT
„Stau pe gânduri, mă uit împrejurul meu și nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în fața temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chișinău, la Cernăuți, la Brașov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timișoara, ba până chiar și la Sibiu să fie cum e azi la București. Pentru ca să mă pot bucura, ar trebui să văd petrecându-se în România Mare faptele în vederea cărora am scris noi toți cei ce am stăruit pentru refacerea moravurilor în România încă nu mare.”
Am credința că noutățile aduse de Ioan BOLOVAN, originar din Pâncota și absolvent al Liceului Pedagogic din Arad, acum profesor universitar clujean, academician, dr. în istorie, aduc completări imaginii greșite construite în jurul lui Slavici, ignorat mult timp în ceea ce privește activitatea sa politică. Bannerul care l-a iritat pe OVIDIU avea imprimat chipul lui Slavici și înscrisul CENTENAR – 100 DE ANI CARE NE UNESC. Scuipatul lui Iorga în direcția fostului „iubite amice” – scriitorul Slavici – pe Calea Victoriei din București e însemnul mizeriei morale care a cangrenat atunci și acum viața culturală românească.
Ioan BOLOVAN, prin volumul dedicat lui Slavici aduce „un omagiu editorial la 100 de ani de la trecerea în eternitate a unei mari personalități a Transilvaniei, IOAN SLAVICI (n. 18 ian. 1848, Șiria, jud. Arad – d. 17 august 1925, Crucea de Jos, loc. Panciu, jud. Vaslui”. Academicianul îl consideră „titan al literaturii române”, iar ca publicist a scis articole deloc comode vizavi de devotamentul național, mai ales din pricina „loialismului său prohabsburgic”. A avut „bipolarism” și atitudini controversate, variind, spune Bolovan, „între trădător și patriot”.
Sunt publicate două dosare de anchetare a lui Ioan Slavici din Arhivele Naționale București, Fondul Direcția Poliției și Siguranței Generale (din anul 1917 și din 1918). Sperăm ca să apară public deopotrivă dosarele din Serviciul Penitenciarelor ori Siguranței statului maghiar, cu motivele încartiruirii sale la Vacs. Cartea lui Bolovan este necesară pentru completarea imaginii academicianului corespondent al Academiei, al creatorului, apărătorului și promotor al culturii naționale românești”, care a fost IOAN SLAVICI.
