ESPRIT DE GEOMETRIE… ESPRIT DE FINESSE – OPT –
INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ sau ÎNTRE FAUST ȘI MEPHISTO… (Actul III)
Citește AICI Actul I și AICI Actul II
H. „Esse est percipi” – „A exista înseamnă a fi perceput” (George Berkeley)
„A fost odată, ca niciodată (…) If it had not happened it would not be told (…)…că de n-ar fi nu s-ar povesti…”. Am serioase dubii că multă lume realizează adânca și străvechea înțelepciune ascunsă în spatele acestor…simple vorbe de… „poveste”… Citatul din G. Berkeley, îl păstrez pentru „desertul” acestui paragraf… Inteligența artificială [A.I.] și Realitatea virtuală [V.R.] sunt „vedetele” acestui episod. Mai ales ultima, dar aceasta este legată prin multe „cordoane ombilicale” de prima. Ar fi de angajat aici o mulțime de concepte – delirul „bahic” al filosofiei speculative. Nu e nici locul, nici momentul… Ca logician, mă văd în postura de „agent de ordine” sau „polițist de proximitate” cu scopul mărturisit de a simplifica lucrurile la maximum rezonabil, spre a fi pe înțelesul celor mai mulți…
„A fost odată ca niciodată” nu pune mari probleme; dintre multiplele tâlcuri posibile, prefer să aleg doar două. (i) Logic, „odată ca niciodată” este un „contradictio terminorum”; prin prepoziția gramaticală (comparativul logic) „ca”, „odată” și „niciodată” devin egale, deci contradictorii. Efectul poate fi estetic-stilistic și… doar atât… (ii) Logico-semantic, mai adânc, „odată își însușește predicatul logic „niciodată”, ceea ce vrea să sugereze unicitatea, irepetabilitatea evenimentului relatat în poveste/basm. Ceea ce este cu totul altceva decât la varianta (i). „…că de n-ar fi nu s-ar povesti…” are o logică mai complicată. Deocamdată, pe acel „că” de la început, să-l lăsăm deoparte. „de n-ar fi nu s-ar povesti” se traduce – logic – prin „dacă nu ar fi, atunci nu s-ar povesti”, mai clar, „ar fi” = A; „s-ar povesti” = B; „cumva”-simbolic: Non-A implică Non-B, citit „Dacă non-A, atunci non-B” ceea ce înseamnă că A este condiție necesară dar nu suficientă pentru B. În schimb, B este suficient dar nu necesar pentru A. Corolar: „că”-ul omis deliberat inițial, devine acum important: el introduce idea de presupoziție. Ca să nu „spariu” pe nimeni: dacă putem povesti ceva despre altceva, atunci acel „altceva” poate să existe sau nu… (ha,ha,ha…). La fel cu A.I. și V.R…Relația dintre ele va fi însă obiectul altui paragraf, căci am ajuns la „bomboana/lumânarea de pe colivă” a celui prezent – celebra „zisă” a lui G. Berkeley…
Marele filosof idealist irlandez (1685 – 1753), Episcop de Cloyne al Bisericii Anglicane a Irlandei, își intitulează (cu cuvintele-i proprii!…) concepția sa drept „imaterialism”… (poate că acum înțelegem „moda” cu prefixul pretins negativ „i”, așa cum s-a văzut la Viktor Orban cu iliberalismul….). Asta-i toată asemănarea. Cu regret, premierul maghiar nu se ridică nici măcar până la nivelul talpei piciorului marelui Berkeley… Nici prin gând nu-mi trece să pătrund prin cotloanele gândirii Episcopului Berkeley; sistemul lui este extrem de complicat, deliciul său s-a reactivat, bizar, în ultimele decenii și aș îndrăzni să presupun că și din cauza problematicii V.R. (implicit și A.I.). Ceea ce mă interesează aici este tâlcul adânc al lui „Esse est percipi” (A exista = a fi perceput)… Percepția este un act subiectiv, temă predilectă a psihologiei senzoriale. Nu există percepție (sistem de senzații) dacă nu există stimul. Stimulul (în principiu) nu poate fi decât din exteriorul sistemului perceptiv (în ultimă analiză, stimul = schimbare de stare ). Dar ceva există pentru mine (ca om) numai dacă „aparatura subiectivă de la bordul meu” (= conștiința, cu toate subsistemele ei) funcționează ca atare! Prin urmare, nimic nu există pentru mine îm măsura în care nu este simțit și gândit. În afară de „mine” ( = eu-l meu, subiectiv) nu există nimic! Sau, tot ceea ce există pentru mine (conștiință individuală), este rezultatul „producției” acestei conștiințe, inclusiv conștiința propriei conștiințe ș.a.m.d., la infinit (efectul de „oglinzi paralele”). Corolar: în afară de mine nu există nimic!… = solipsism … Unde-l punem atunci pe „drăguțu’ “ de D-zeu? Mai ales G. Berkeley – Episcop?… Evident, excursul său (extrem de complicat!) este menit ca tocmai să dovedească existența lui D-zeu… Cam la fel cum procedase R. Descartes prin „cogito”-ul său, dovedit un subtil sau viclean paralogism… Prezentat „dal’ fine a capo”: D-zeu există pentru că există omul; omul există pentru că există cugetare; cugetarea există pentru că există îndoială; iar îndoiala există necondiționat pentru că nu ne putem îndoi de însuși faptul că ne îndoim… (zice marele maestru francez…).
I. „În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simțuri” (John Locke).
Aceasta este teza fundamentală a empirismului clasic. Autorul ei (1632 – 1704) a fost astfel aproape contemporan cu G. Berkeley. De aici și celebra expresie cu „tabula rasa”: intelectul nostru, la naștere este gol și nevinovat…ca orice prunc nou-născut, i.e., o tablă/ foaie/ etc. imaculată, „nescrisă”; pe parcursul vieții „tabula rasa” va deveni o „tabula plena”, i.e., se va „înțesa cu informații. Aceasta e o variantă vulgară, dar suficientă – cred eu – spre a înțelege unde „bătea” J. Locke. Este „mecanicismul” gnoseologic empirist – tipic epocii. Tradiția carteziană clasică a raționalismului (primatul rațiunii în raport cu experiența), îi va răspunde elegant lui J. Locke, a la subtilite francaise, prin completarea bine-cunoscutei teze: „… în simțuri,… în afara intelectului însuși…”
Cred că v-am pus răbdarea la grea încercare cu toată această „bălăceală filosofică”… Va trebui să răspund, scurt și cuprinzător, ce naiba are destrăbălarea asta terminologică cu A.I. și mai ales cu V.R.? Ei bine, are și încă foarte multă… Dar pentru că azi sunt „chinuit de sadism”, mai răbdați-mă oțârucă… Tot în zona britanică (unde viețuiesc și eu cum pot) a mai existat un „deștept” – extraordinar de deștept – căci va fi cel care-l va trezi din „somnul dogmatic” pe mărețul și sublimul Im. Kant (monstrul sacru din Konigsberg). Este vorba de scoțianul David Hume. Lui i se atribuie o altă frază celebră (în latină) „Post hoc, ergo propter hoc” ( = „după aceea, deci din cauza aceea”). Lucrurile ajung să se complice foarte mult: nu putem determina o relație cauzală între lucruri/ fapte/ evenimente etc. Tot ce știm rămâne în capcana subiectivității noastre; nu percepem decât o succesiune (uneori constantă!) de senzații și, dintr-o „obișnuință, comoditate” a minții noastre, noi o asimilăm ( N.B. – exclusiv în capul nostru ) cu relația de cauzalitate… Consecințe? Grave!. Știința se bazează pe un sofism!…Știința nu e posibilă, deoarece știința trebuie să explice lucrurile și, cum cea mai bună explicație este explicația cauzală, ultima devine superfluă pentru că se bazează pe o iluzie/ obișnuință a minții („post hoc, ergo propter hoc”)… E.g. – este ziua cauza nopții? , sau, este iarna cauza primăverii? ș.a.m.d. Kant va interveni, nu mult mai târziu, în mod „chirurgical”: n-avem ce căuta cauzalitatea în afara noastră; cauzalitatea este în noi, e o formă a priori (= înaintea experienței) a cunoașterii (la fel ca, de pildă, spațiul și timpul…). Și iată, am ajuns astfel față-n față cu V.R.! Iar ultima, nu e posibilă fără A.I.!
J. Inteligența artificială este SUBIECTIVITATE VIRTUALA iar Realitatea virtuală este SUBIECTIVITATE INTELIGENTĂ (A.I. = V.S.; V.R. = I.S.)
Nu am de gând să vă propun propriul meu sistem de idei dar nici să trec în revistă multitudinea (haotică!) de interpretări, poziții, pretenții explicative. Ar fi fără noimă. Așa că voi lua „frumușel” ceea ce se găsește pe Wikipedia, i.e., accesibil și – sper – pe înțelesul majorității, mediu instruită. Deci, ce spune despre Realitate? „Realitatea este suma sau totalul a tot ceea ce este real (s.n.) sau existent în cadrul unui sistem (s.n.), spre deosebire de cel care este doar imaginar. Termenul este folosit pentru a face referire la starea ontologică (.s.n.) a lucrurilor. În termeni fizici, realitatea este totalitatea unui sistem, cunoscut și necunoscut (s.n.)”. Ați înțeles ceva?… Eu unul, NU! Ca logician, mă zgârie pe creier: (i) faptul că se definește realitatea prin ceea ce este real ; (ii) faptul că se introduce conceptul de sistem, fără a lămuri, măcar elementar cu ce „se mănâncă” acesta; (iii) faptul că se introduce un nou concept, neelucidat, recte „starea ontologică”; (iv) faptul că, în final, se dă rău în bară – „totalitatea unui sistem cunoscut și… necunoscut” (de unde dracu’ știm ce și cum este ceva „necunoscut”?). S-o lăsăm, deocamdată, așa. În continuare se afirmă că fizicalismul susține că doar obiectele fizice (s.n.) sunt reale; idealismul se întreabă dacă realitatea este fundamental imaterială. (Aceasta ar fi în tradiția gândirii occidentale?…). În fine, o chestie care mai are „miez”: termenul de „realitate” a fost introdus de filosoful scolastic-medieval John Duns Scot (Scotus), plecând de la latinescul „res” (= lucru), fiind atât principiul cât și actualitatea unui anumit obiect. În treacăt fie spus, Im. Kant a fost cel căruia i se atribuie clarificarea sistematică a diferenței dintre lucru ți obiect: „lucrul” este ceea ce există în sine, în afara noastră și independent de noi (azi i se mai spune – filosofic! – materie ); „obiectul” este „lucrul pentru noi”, pentru subiectivitatea noastră sau așa cum este perceput, reprezentat și gândit la nivelul subiectivității noastre firești (imanente!).
Dar să mergem mai departe: Realitatea virtuală [ V.R. ] „se referă la ambianțe artificiale create pe calculator care oferă o simulare a realității atât de reușită, încât utilizatorul poate căpăta impresia de prezență fizică aproape reală, atât în anumite locuri reale, cât și în locuri imaginare” De aici derivă o serie de concept noi, specifice și – corespunzător – un set de noi domenii de cercetare și reflecție: biologie sintetică, comunitate virtuală, cyberspațiu, A. I. (!!!) , imagine virtuală, ipoteza simultării, principiu holografic, Realitate augmentată, realitate simulată, Metavers etc. O mențiune specială pentru realitatea augmentată [A.R.] – termen creat de Thomas Caudell prin 1990 – și care ar fi „procesul prin care se face posibilă suprapunerea unei realități virtuale [ V.R. ], conținut digital, peste lumea reală, concretă, observată cu ochiul liber (s.n.)”. Se pare că, aici, realitatea virtuală se reduce doar la ceea ce este „accesibil” simțurilor, în primul rând, văzului… alte portițe ale subiectivității spre transcendent (lumea din afara subiectivității noastre) nu sunt luate în considerare…
Confuzia utilizatorului de Net ( „consumatorul” de Wikipedia ) este „augmentată” și în ceea ce privește conceptul de „virtual”:„proprietatea unei entități de a nu fi reală, entitate care însă, chiar și în aceste condiții, poate avea unele trăsături foarte apropiate sau chiar identice (???, s.n.) cu cele ale unui obiect real corespunzător”. Se mai menționează și faptul că – în vorbirea curentă – „virtual” mai poate să însemne și ceva real dar având o implementare materială diferită de obiectul real corespunzător (e.g. o călătorie virtuală, un campion virtual etc.). În limba engleză „virtual” are mai ales sensul de „aproape” (e.g. aproape cald, aproape prieten etc.). Asta mi-amintește de poveștile cu Sucă ale regretatului Amza Pellea – „Bă, ai bilet? ”… „Nu prea am….”
Încercând să punem cap la cap cele relatate în acest episod, ajungem la o concluzie amețitoare: carcasa subiectivității din care nu putem ieși (apud, R. Descartes, J. Locke, G. Berkeley, D. Hume și Im. Kant – pleiada super-ilustră poate continua!…), conduce idealismul (atât cel obiectiv cât și cel subiectiv-spiritualist) la… ateism! Apoi, materialismul (imanentist sau nu) ne îndreaptă spre religie (cel puțin, deism și panteism!…). Nu e mai simplu să postulăm fie un „prim bobârnac” dat lumii de drăguțu’ de D-zeu, după care ultimul se retrage (unde?) și ne lasă dracu’ în pace să ne vedem de existența noastră așa cum ni s-a dat (doar la început!), fie – și mai simplu – Deus sive Natura – D-zeu sau Natura sunt tot „un drac” și fiecare are libertatea de a utiliza ce termen în convine sau are … chef ?!…
În episodul următor, mă voi „hazarda” să fac măcar oțârucă ordine (logică !) în toată această babilonie.
Ați auzit de „suta de lei virtuală”?
Un turist trage la un hotel. Lasă garanție la Recepție 100 de lei, până urcă în cameră să vadă ce și cum, dacă-i convine sau nu. Între timp recepționerul – în lipsă de ați clienți – merge să-și rezolve nevoile fiziologice. Patronul hotelului trece pe la Recepție, vede suta, o ia și se duce fuguța la furnizorul de utilități să-i achite măcar o parte din datorie. Acesta ia suta ți merge la benzinărie să achite o datorie mai veche pe combustibil. Benzinarul ia suta și o dă rapid la curva ca „l-a servit” noaptea trecută și căreia i-a rămas dator. Muierea „ușoară” dă fuguța la același hotel unde plătește camera folosită noaptea trecută pentru „prestări de servicii”. Patronul, care o cunoștea, ia banu’, îl bagă la tejghea și pleacă. Vine de la budă și recepționerul. Turistul coboară din cameră, se declară nemulțumit de condiții, cere suta înapoi, o ia și pleacă… Iată un exemplu de V.R…
Citește și:
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXI). INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ (1)
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXI). INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ (2)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
