Irina Alexandrescu s-a născut la 15 septembrie 1978, în Craiova, jud. Dolj. A studiat Relații Economice Internaționale în cadrul Facultății de Științe Economice din Craiova, urmând și un master cu specializarea Studii Europene. În prezent lucrează ca Auditor Intern. Publică în diverse reviste literare, dintre care amintim: Scrisul Românesc, Poezia, Banchetul, Caligraf, Sintagme literare, Meridianul Cultural Românesc, Oltart, Helis, Caietele NORR, Revista Timpul din România, ediția din Republica Moldova, Planeta Babel. Este prezentă în antologiile: Primăvara cuvântului și Vara cuvântului (eCreator, Satu-Mare, 2019), Row of masks (EdithGraph, Buzău, 2020), Vis cu Nichita – vol. X (RoCart, București, 2020), Le Blues Roumain – Vol. 2 (Edition Unicité, Franța, 2022). A publicat volumele de poeme: Cuțite la țintă vie (Scrisul Românesc, Craiova, 2018) și Jurnalul unei femei grele (Sitech, Craiova, 2021).
Lena mea
cineva spunea că femeile nasc zăpadă. și chiar că se întâmplă să gâfâie în mașina de vid a timpului. Lena este femeie, deci și ea trebuie să fi făcut toate acestea. Lena are cozile rotund adunate în spatele urechilor. în spatele ei, sângele porcarului ascultă toaca. așa cum bate ea. așa o bate și pe Lena. Lena știe cel mai bine să-și vopsească rănile. le lustruiește până nu se mai observă nimic. și când poate, bate și ea. metanii în fața icoanei Maicii Domnului. Lena nu are copii, are pisici. rotunde și disperate. femeia asta din patru litere știe să ia virajele în fața primejdiei. și să asculte știe:
„- poate doar să te sperii și poate numai să speri că te țin în brațe cu dragoste, iubito” îi declamă el, porcarul.
ea râde brusc, cu dinții mici și albi, toată doar oase și nervi, apă sau apă, strecurându-se și săpând mari spargeri.
Lena mea este sovietică. Lena mea este războinică.
în timp ce lumea zice
Lena ta,
unde,
unde se ducea
nu știi?
dracu’ să o ia!
eu
atunci
anulez subsolul cu notele de subsol
și da
nu se întâmplă așa
rămâne
Lena mea!
Hai, hai, Dorina!
cartea deschisă spre cer. ochii întorși către băncile goale. goală pe sub veștmântul ei negru. sufletul plecat la nimfe, nu se mai întoarse. metaniile, bob cu bob, rugă cu rugă, sfârcuri întinse. cântă, cântă cu sonorități difuze, cu degetele strânse, la strană. aliniați, copilașii, precum iepurii de casă, schimbă impresii. preotul cădelnițează cu frenezie. a apucat cu mâna stângă un papirus și strigă la ea. ea se gândește: „oare în ce limbă va vorbi când va vorbi?” toate o strâng, toate o dor. lenjeria apretată cu făină îi intră în sânge. atunci zâmbește cald flagelării: „așa-mi trebuie pentru păcatele mele”, își zice. și se umple de viață. camere colorate îi intră în carne, clădiri din sticlă și oțel, balcoane cu trubaduri, felinare roșii sub care se coc nimfe pe tocuri, gust de cafea amară, cearceafuri roz, satinate, mâini dibace, cu palma lată, scrutând moliciuni.
întreg vi-i-to-rul!
ea se întinde încet, spumoasă, minunată, caldă și lucioasă.
– hai, hai, Dorina, te cheamă Maica Stareță… mireasa lui Iisus vei fi de mâine. hai, hai, Dorina, alege-ți numele!
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
