Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr (2)
Prizonierii de la Stalingrad
Cel mai mare număr de prizonieri români capturat de către Armata Roșie a fost înregistrat în urma bătăliilor de la Stalingrad (23 august 1942 – 2 februarie 1943), mai precis de la Cotul Donului, respectiv din Stepa Kalmâkă. Stalingradul a fost pentru români un dezastru militar: din cei 253.957 de oameni angajaţi în lupte, 158.854 au ajuns pe o listă la capitolul „pierderi”. Pierderi, adică morţi, răniţi şi dispăruţi în imensitatea spaţiului sovietic ori răspândiţi în lagăre aducătoare de moarte. În amintirile sale ministrul de război, generalul Constantin Pantazi, afirmă că au fost luați 70.000 prizonieri. În acea gigantică bătălie, de o cruzime de neînchipuit, românii asigurau flancurile Armatei a 6-a germane care lupta în oraș. Armata a 3-a avea frontul în nord-vestul Stalingradului, la Cotul Donului, iar Armata a 4-a era așezată pe poziții în sudul Stalingradului, în Stepa Kalmâkă. Exact asupra fronturilor apărate de români au dezlănțuit sovieticii marea lor ofensivă de iarnă cu scopul de a încercui armatele germano-române pentru a impinge frontul înapoi și a despresura Stalingradul. Unitățile Armatei Roșii au pătruns adânc în dispozitivele românești, efectuând încercuiri de mari unități și încercuiri locale de unități și subunități, luând numeroși prizonieri.
Chiar sovieticii au fost surprinși de numărul mare de prizonieri care le-a căzut în mână după sfârșitul bătăliei Stalingradului, pentru care nici nu erau pregătiți cu logistica necesară. Dacă, de la Frontul de Sud-Vest sovietic, până în 15 noiembrie 1942, au fost trimiși în lagăre 2862 prizonieri români, numărul lor crește rapid după declanșarea ofensivei din 19 noiembrie, astfel că în perioada 28 noiembrie – 3 decembrie avea să se înregistreze un număr de 27.238 prizonieri. „Prizonierii sosesc la punctele de primire epuizați deoarece unitățile Armatei Roșii nu au organizat hrănirea lor. Există cazuri de deces din cauza epuizării”. Într-un document din 15 decembrie se spune că au fost primiți de la Armata Roșie 29.814 prizonieri români.
Nota informativă privind situația prizonierilor germani, români, itaieni etc. transmisă de la Stalingrad, la 13 februarie, ora 1,20, prin unde radio, spunea că:
„În zona Stalingrad sunt 93.625 prizonieri de război, din care 6669 ofițeri. Ei sunt plasați în 11 puncte din zona Stalingrad, iar la Beketovka, în halele uzinei, se află 50.000 prizonieri de război care încă nu au fost preluați de la unitățile Armatei Roșii.
Soluția privind încartiruirea este dificilă. Din cauza lipsei de spații prizonierii de război sunt deținuți în grajduri, magazii etc. Hrana prizonierilor este asigurată cu întreruperi. Zilnic se reușește a li se da 300-500 gr. pâine. Cu mari eforturi s-a reușit acordarea de hrană caldă. Alimentele sunt asigurate de serviciile frontului. Rata mortalității este de până la 200 prizonieri/ zi. Cauza: răniți, bolnavi și epuizați de foame încă din perioada încercuirii. Ajutorul medical este asigurat de medicii germani prizonieri. Temperatura aerului coboară până la -30 gr. Trenul pentru transportul generalilor și ofițerilor nu a sosit”.
Și în 20 februarie, deci după capitularea completă de la Stalingrad din 2 februarie, se comunică existența la punctele de primire sau în drum spre lagăre a 288.326 prizonieri, dintre care românii erau în număr de 38.291.
Dar, încă înainte de începerea contraofensivei sovietice, au avut loc numeroase lupte locale pentru detectarea punctelor slabe ale românilor, slăbirea frontului prin provocarea de pierderi, capturarea de prizonieri, slăbirea moralului trupelor românești. Au avut loc în timpul acestor mici lupte și numeroase atrocități, masacre ale prizonierilor care aveau drept scop înspăimântarea inamicului. Astfel, în după amiaza zilei de 29 septembrie subunități sovietice au atacat puternic la Sadovoie – sud Stalingrad – în sectorul Diviziei 4 Infanterie, cucerind localitatea. În urma contraatacului românesc, localitatea a fost recuperată însă, cu acel prilej, au fost descoperite cadavrele unor soldați teribil mutilați, cu urme de strangulare și alte atrocități comise asupra celor pe care i-au întâlnit în cale și erau deja răniți.
În documentele descoperite sunt numiți soldații care au suferit asemenea tratamente dintre care notăm:
„Locotenentul Bojogescu Petre, din Regimentul 5 dorobanți, rănit grav în timpul luptelor, luat în spate de sergentul Păsărică Niculae, care voia să-l ducă la adăpost, au fost uciși de inamic prin lovituri de baionetă; căpitanul Panaitescu din Regimentul 21 Infanterie, fiind rănit și socotit mort a fost aruncat împreună cu 25 soldați într-o fântână, unde au fost găsiți la reocuparea satului; caporalul Crăcea Ion și soldatul Chelu Haralambie, împușcați de inamic, au fost găsiți astfel: Caporalul Crăcea era sugrumat, cu mâinile în buzunarele mantalei și legat, soldatul Chelu cu 12 lovituri de baionetă, în gât și piept; Plutonirul TR Atanasiu Constantin, rănit grav, neputând fi evacuat, a fost găsit cu capul sfărâmat.”
Sunt doar câteva exemple despre atrocitățile întâmplate la Divizia 4 Infanterie și din păcate nu au fost singulare.
Prizonierii de la Cotul Donului
Ofensiva sovietică de pe frontul Armatei a 3-a române a început în 19 noiembrie 1942. Liniile românești au fost stăpunse rapid, după o rezistență sporadică, fără șanse de reușită în fața atacului masiv cu blindatele. Sovieticii au înaintat lăsând în urmă subunități care până la urmă nu au avut altă soluție decât predarea: „Tunurile antitanc de calibru mic pe care le aveam în dotare trăgeau fără nici un efect asupra tancurilor”, își amintea Mihai Popovici, încheietor de pluton din Regimentul 13 Dorobanți (Divizia 14 Infanterie).
„Mai era și o ceață adâncă încât nu se putea distinge nimic. Când în jur de ora 12, ceața s-a mai ridicat, pe colina din spatele nostru am văzut câteva tancuri sovietice așezate în linie, cu tunurile îndreptate spre noi, gata să dechidă focul în cazul în care am fi încercat să ne retragem. În fața poziției noastre am distins prin ceață o puzderie de tancuri și tanchete, camioane cu infanteriști sovietici și coloane de mașini în mișcare îndreptându-se spre sud. Subunitățile din zona unde ne aflam erau deci încercuite. În această situație, văzând că vom fi luați prizonieri, am făcut inutilizabil armamentul, demontându-l și împrăștiind piesele, aruncătoarele de flăcări au fost descărcate de lichidul inflamabil, iar lunetele și închizătoarele de la tunurile antitanc deteriorate și îngropate. Scurt timp după aceasta am fost luați în primire de santinelele sovietice care ne-au numărat și încolonat după care ne-am deplasat spre nord pentru a ne uni cu o altă coloană cu numeroși prizonieri români. După vre-o 5-6 ore de marș am ajuns într-un sat de pe malul Donului unde am înnoptat adăpostiți pe unde am putut. În ziua următoare am fost organizați pe detașamente de 200-250 de prizonieri, sub comanda unui ofițer și păziți de santinele, după care am mărșăluit timp de trei zile, până am ajuns la o stație de cale ferată de unde am fost îmbarcați în vagoane și transportați la un lagăr de tanziție, în zona Tambov. Barăcile în care urma să fim cazați erau încă în lucru, încât a fost nevoie să muncim și noi pentru a fi terminate. După vreo 20 de zile, când barăcile au fost terminate, am fost organizați pe grupe de muncă…”
Locotenentul Radu Mărculescu era artilerist la o baterie de obuziere din Divizia 5 Infanterie pe poziții în apropierea Donului. Atacul blindatelor sovietice i-a lovit din plin și după o scurtă rezistență au primit ordin de retragere pe o poziție dinainte stabilită, pe care nu au mai găsit-o niciodată. Timp de mai multe zile el și cu oamenii lui din baterie s-au strecurat printre blindatele dușmane, căutând să treacă Donețul. Dar încercările de scăpare ale gupului s-au sfârșit prin căderea în prizonierat.
„Dimineața când mă frecai la ochi, mă izbi insolitul panoramei, Cu orice ar fi semănat numai cu un câmp de luptă nu. Dacă pe crestele care ne înconjurau n-am fi zărit siluetele tancurilor, atunci, privind acest fund de cazan în care un furnicar de ostași de toate armele forfotea cu gălăgie printre căruțe de tot felul, am fi crezut că ne aflăm într-un mare iarmaroc, la vre-un praznic împărătesc. Deodată de pe creasta dinspre stânga, apăru un ostaș sovietic călare pe un cal bălțat. Pătrunse în mulțime și, oprindu-se pe o ridicătură, duse o pâlnie la gură și strigă ceva pe rusește, arătând cu mâna în același timp o direcție spre creasta de unde venise. Acolo văzurăm formându-se două rânduri de soldați sovietici, lăsând între ele un spațiu ca o strungă, prin care noi urma să trecem încolonați și cu mâinile sus. Caii și căruțele rămâneau pe loc, iar noi trebuia să luăm cu nou atât cât puteam duce.
Călărețul își întoarse calul și, când ajunse pe creastă la ai lui, pentru a da și mai multă credibilitate ultimatului său, ordonă o salbă de lovituri de tun, acestea explodând în plină mulțime (eram aproape om lângă om) produseră un cumplit carnagiu. Urletele de durere ale sutelor de răniți – ca să nu mai vorbim de numărul morților – subliniară dimensiunile acestui asasinat pe cât de laș și de crud, pe atât de inutil”. Așa începea lunga perioadă a prizonieratului pentru Radu Mărculescu.
Cinci divizii românești sau părți din acestea au ajuns astfel în încercuire încă din 21 noiembrie, formând așa zisul grup „General Lascăr”, care va cădea în prizonierat cu o mare parte a militarilor din componență.
Dar au existat și subunități care au scăpat din încercuire
Sublocotenentul de artilerie Ștefan Balasan, din Regimentul 123 artilerie, Divizia 15 infanterie, a făcut parte din coloana condusă de generalul Sion care a încercat să străpungă încercuirea. Inițial, el cu un grup de 15 ofițeri și 400-500 trupă s-a retras prin luptă căutând scăpare din încercuirea ce se profila până când a ajuns în cele din urmă să se pună sub ordinele Diviziei 5 Infanterie, condusă de generalul Nicolae Mazarini. Fiind atacată de tancuri, gruparea a trebuit să se retragă spre Golovski, unde funcționa și postul de comandă al Diviziei 6 infanterie, comandată de generalul Mihail Lascăr ce rezista pe vechea poziție, împreună cu care Divizia 15 Infanterie, s-a constituit în „Gruparea general Lascăr”. Aceasta a primit ordin să reziste pe poziție până va fi despresurată, lucru ce nu s-a mai întâmplat. Pentu a evita nimicirea completă generalul Lascăr a hotărât spargerea cercului spre sud-vest, constituindu-se pentru această operațiune o coloană condusă de generalul Ion Sion. Dar, la traversarea văii Zariza, coloana a fost atacată de blindatele sovietice și împărțită în două, capul coloanei a mers mai departe reușind să scape circa 3000-3500 de oameni iar restul a căzut în captivitate.
„Majoritatea luptătorilor din această jumătate a coloanei a fost nimicită în timp ce supraviețuitorii au fost făcuți prizonieri. Numai o mică parte s-au putut strecura printre tancurile sovietice și a ajuns în satul Bol Donscinka, în dimineața zilei de 23 noiembrie. Am încercat și eu, împreună cu locotenentul Vineș – spune Ștefan Balasan (adjutantul regimentului) și cu cei 10-12 infanteriști din plutonul pe care îl comandam să scăpăm din încercuire, dar nu am mai reușit. Surprinși în teren descoperit de tancurile inamice, cu infanteriști pe ele, am fost făcuți pizonieri”.
Unitățile rămase în încercuire nu au mai avut nici o putere de rezistență, munițiile fiind sfârșite, hrana lipsind cu desăvărșire, plus răniții care aveau nevoie urgentă de îngrijiri etc. Toate acestea au condus la singura soluție: capitularea oferită de sovietici. Căpitanul Dumitru Păsat, commandant de companie în Batalionul 991 independent, a asistat la capitularea „Grupului Lascăr”, aflându-se chiar în beciul de sub Comandamentul Diviziei 6, în satul Golovski, unde se adunaseră comandanții de mari unități românești care așteptau să fie luați prizonieri.
„Din partea noastră nimeni nu mai trage. Inamicul și-a dat seama de prada bogată și de valoarea celor ce eram în beciul acela și așteptau să ieșim afară cu mâinile ridicate sau cu steagul alb. Au înconjurat casa și au început să tragă cu arme, mitraliere și puști anticar. Zburau geamurile, giurgiuvelile se prefăceau în țăndări, cădea molozul din tavane, dându-mi impresia unui cutremur. La un moment dat s-a făcut liniște în jurul casei, nu se mai trăgea, nu se mai auzeau voci și se săpau gropi în care să pună trotil ca să ne arunce în aer pe toți. Generalii Mazarini și Lascăr întrebau de un căpitan de jandarmi, de origine din Basarabia, care să iasă afară și să spună inamicului că acolo sunt doi generali și mulți ofițeri superiori și că ne predăm fără condiții. Căpitanul nu se afla acolo, probabil că o întinsese. Generalii rugau pe ofițerii care știau rusește să iasă unul afară din adăpost ca să se ducă la ruși să le spună să trimită un ofițer căruia să ne predăm. Nimeni nu s-a oferit să facă acest lucru. Văd însă lângă mine un ofițer, ce grad nu mai știu, care era cu o treaptă mai sus ca mine, ce se rezema de ușa sau chepengul beciului, că saltă capacul dându-l peste cap și iese afară cu mâinile sus. Am așteptat câteva secunde și neauzind nici un foc de armă, m-am convins că nimeni nu a tras în el. Atunci am strigat – «Domnule general, a ieșit un ofițer și acum ies și eu – Cine ești dumneata?», întrebă generalul, și-i spun numele. Am părăsit și eu adăpostul cu mâinile sus și m-am dus lângă primul care ieșise. Acolo era un singur soldat, un uzbec, cu ochii încrucișați, care mi-a făcut un semn să lepăd porthartul, pistolul, binoclul și cureaua de la pantaloni. Acum țineam pantalonii cu mâna ca să nu cadă. După mine au ieșit toți cei ce se găseau în beci, unul după altul și ne-am predat unui simplu soldat, nu unui ofițer cum se cădea și cum cereau cei doi generali. După ce aruncam actele, binoclurile, portharturile, care zăceau grămadă în fața noastră, treceam mai departe și ne așezam pe patru rânduri, așa cum cereau ei”.
Dumitru Păsat mai povestește că au fost mai întâi prădați de ceasuri și stilouri după care au fost duși într-o casă cu două camere de unde l-au luat pe generalul Lascar și l-au dus să vorbească la un megafon ca să dea ordin grupurilor care mai rezistau să se predea. Acolo, rușii au fost tentați în primul rând de cismele ofițerilor pe care i-au descălțat și le-au oferit bocancii lor cazoni.
A doua zi, în dimineața de 23 noiembrie, ofițerii, plus un grup de circa 2000 de oameni, au fost încolonați și au pornit în marș spre lagărele de prizonieri. După mai multe zile de marș chinuitor, prizonierii au făcut un popas în curtea unui colhoz. Acolo, Dumitru Păsat a asistat la o scenă pe care trebuie să o reproducem pentru că dezvăluie modul în care se aplicau regulile războiului în Armata Roșie, care erau dependente de calitatea oamenilor.
„Ies în curte și mă îndrept spre marginea gardului. În drumul meu trec pe lângă un ofițer rus cu grad mic, că era tânăr, tocmai când oprea un ofițer prizonier și îl buzunărea. Prizonierul se cam opunea, nu vroia să se lase buzunărit. Rusul era însă beat, duhnea a votcă. Lângă el mai avea o față de pernă, în care avea lucruri luate de la prizonieri. Îi spun prizonierului să se lase că tot nu mai avea ce să-i mai ia. Ofițerul rus mă ia și pe mine, de la care a luat o oglindă și un pieptene, după care a luat pe altul la rând. Întâlnesc un maior rus, foarte bine îmbrăcat, pâslari, pantaloni, pufoaică și pe deasupra cojoc, îi dau bună ziua și-l arăt pe jefuitor care își făcea bine meseria. Pune mâna pe mine și-mi spune davai, să merg. M-a împins înainte și el în dosul meu pe ocolite, am ajuns în spatele tâlharului. Mie mi-a făcut un pic de vânt. M-a dat la o parte iar el a dat cu tocul revolverului în capul hoțului, strigându-i în același timp să ridice mâinile în sus. Hoțul, surprins, când a văzut cine l-a lovit, a ridicat mâinile. Maiorul i-a luat pistolul și a dat ordin să ridice fața de pernă cu lucrurile jefuite și l-a dus cu pistolul în spate până la o clădire. După puțin timp s-a strigat în românește că cine a fost buzunărit să meargă să-și recunoască lucrurile și să le ia înapoi. 23. General maior (r) N. Mastacan, își amintește că „în ziua de 24 noiembrie 1942 ni s-a ordonat debarasarea de arme și materialul de război care se mai afla asupra noastră. După aceea am trecut Donul pe pontoane. Pe celălalt mal ne lua în primire un colonel, Borodin, împreună cu alți ofițeri și oameni din trupă. Ne organizau în coloane și ne îndreptau spre gări de îmbarcare sub paza cazacilor călări”.
Tot la Cotul Donului a fost luat prizonier, în 24 noiembrie și căpitanul (r) Ilarion Olan, Regimentul 6 Vânători (Divizia 14 infanterie), care a avut parte de o altă experiență de prins de război:
„În primul sat toți ofițerii superiori au fost adunați. Li s-a dat câte o scrumbie și o bucată de pâine și apoi au fost îmbarcați în camion și duși în captivitate. Ne-au adunat și pe noi ofițerii inferiori. Dintre soldați unii au vociferat că și aici ofițerii au alt regim. Când sovieticii au înțeles ce spun li s-a răspuns: „Ofițerii sunt ofițeri”. S-a format coloana. Pe drum, din loc în loc, cadavre de ostași români. Au fost împușcați când au încercat să se agațe de camioanele cu ostași germani. Drumul din ce în ce mai greu, zăpadă, fără mâncare, dormitul uneori în grajdurile din colhozuri ori în câmp. Un medic veterinar din Timișoara a sacrificat un câine și l-a fript. Invitat să mănânc am refuzat”.
O parte însemnată a Diviziei 1 Cavalerie a rămas încercuită împreună cu Amata 6 germană la Stalingrad
Aici soldații se aflau ca într-un imens lagăr de prizonieri, cei drept înarmați, dar care sufereau chiar mai mult decât cei internați în lagărele de prizonieri. Începând din 21 noiembrie nu s-a mai primit nici un fel de hrană pentru oameni. Comandamentul german a făcut cunoscut că nu mai poate da nici un fel de hrană la trupă, iar răniţii evacuaţi la nemţi n-au mai putut fi cazaţi la ambulanţa Diviziei 376 infanterie germană, întrucât era supraaglomerată. Situaţia devenea din ce în ce mai gravă pentru Divizia 1 Cavalerie. Până pe 25 noiembrie nu s-a mai primit nici un fel de hrană, iar benzină numai 250 de litri, pe care au folosit-o tot germanii. Situaţia devenise foarte critică, mai ales după ce germanii au cerut să se predea toţi caii de la artileria călăreaţă a diviziei pentru a fi folosiţi la tractarea tunurilor motorizate care nu mai aveau benzină.
Caii au fost predaţi cu chitanţă de către colonelul Moltopol. Divizia mai avea 1500-1800 de oameni, dintre care mulţi bolnavi, iar serviciile nu mai existau. Ambulanţa diviziei a fost distrusă. Pe aerodromurile din Pitomnik erau adunaţi 500-600 răniţi români care trebuiau îngrijiţi, triaţi şi cazaţi dar nu exista nici un post medical, iar medicii de la regimente aveau trusele sanitare goale, astfel că nu puteau interveni pentru acordarea ajutorului medical. De la 25 noiembrie germanii dădeau câte 1/5 din raţia de hrană numai soldaţilor care luptau, ceilalţi neprimind nimic. Divizia a luat măsura ca pe aceştia să-i hrănească cu carne de cal. Germanii au cerut să li se repartizeze cai pentru tăiere, divizia făgăduidu-le că o va face în limita disponibilului. Hrana cailor era inexistentă şi de aceea zilnic mureau foarte mulţi. Cazarea oamenilor era precară. După venirea în zonă a Corpului 40 blindat situația s-a înrăutăţit prin faptul că germanii şi-au luat înapoi adăposturile care au fost construite de ei.
Această realitate era la începutul încercuirii, dar ea s-a deteriorat şi mai mult pe parcursul zilelor ce au venit în așa fel încât numeroși oameni au murit sau s-au îmbolnăvit grav. După capitularea din 2 februarie 1943, supravieţuitorii au fost făcuţi prizonieri şi au luat drumul lagărelor, de unde unii au fost eliberaţi după mulţi ani petrecuţi în condiţii infernale.
O soartă nefericită au avut și mulți dintre aceia care au reușit să scape din încercuire și care umpleau câmpurile Ucrainei
Complet epuizați românii căutau adăpost dar de multe ori nu l-au primit și au trebuit să înopteze în zăpadă. Ei erau ajunși din urmă de formațiunile de tancuri care nu se mai oboseau să ia prizonieri. S-au întâmplat lucruri oribile, după cum descriu unii care, totuși, au scăpat. Conform celor declarate, ofițerii erau împușcați pe loc. Au existat cazuri în care prizonierii erau dezbrăcați la piele și transportați pe jos în ger, pentru ca după moarte trupurile lor să umple șanțurile de la marginea drumurilor. Alții erau bătuți și schingiuiți, tăindu-li-se părți din organe iar alții erau legați și li s-a dat foc. Cadavrele carbonizate fiind găsite apoi după ce terenul a fost recucerit. Spitalele de campanie care nu au putut fi evacuate au fost incendiate de inamic, cu tot cu răniți. Toate se întâmplau deși prin lozinci lansate prin intermediul fluturașilor sau cu ajutorul difuzoarelor instalate pe linia frontului se promitea un tratament blând și mulțumitor.
Desigur, comportamentul acesta nu a fost o cracteristică generală și nu a fost ordonat de eșaloanele superioare
Unii români chiar au beneficiat de mila oferită de militarii sovietici impresionați de starea militarilor români. Astfel, soldatul Gheorghe Covaci, din Regimentul 1 artilerie Carol, care era într-o fugă disperată spre vest împreună cu un camarad, a fost ajuns din urmă de tancurile sovietice. Acestea au oprit în dreptul românilor și ofițerul care a ieșit din turelă i-a întrebat de unde sunt. Covaci i-a răspuns că din România și pentru că i s-a spus să precizeze de unde din România a răspuns că de la Curtici-Arad. La aceasta ofițerul sovietic, care la origine era inginer de căi ferate, i-a răspuns că știe că acolo se află o mare stație de cale ferată și i-a lăsat pe cei doi să plece mai departe, dându-le și de mâncare din rația lor, dar nu cumva să le mai iasă în cale.
Aceia care împânzeau câmpurile înzăpezite ale Ucrainei mai aveau totuși o speranță de scăpare. Dar, așa cum aflăm dintr-un document din 4 decembrie, în total, din zona „Cotul Donului” au fost preluați 19.584 de prizonieri de război. Șansa de scăpare cu viață pentru aceștia era de sub 50 la sută.
Citește și:
- Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români (1)
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
