Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr (3)
Masacru în Stepa Kalmucă
Ofensiva sovietică de la sud-est de Stalingrad, în Stepa Kalmucă, unde se afla în apărare Armata a 4-a română, s-a declanșat cu o zi întârziere, în dimineața de 20 noiembrie, și a urmat aproximativ același scenariu. Obiectivul era acela de a întâlni unitățile care înaintau dinspre Cotul Donului, la Kalaci, pe Don, realizând astfel o imensă încercuire a Armatei a 6-a germană și a unităților românești care făceau legătura cu aceasta. Unități puternice de tancuri, însoțite de infanterie, au pornit la ofensivă precedate de un puternic baraj de artilerie. Atacul principal s-a dat la Divizia 2 Infanterie și Divizia 1 Infanterie, inamicul pătrunzând rapid prin liniile românilor care s-au retras în debandadă. Mulți militari au fost depășiți de avansul sovieticilor, fiind în pericol de a fi luați prizonieri. În acel moment deviza era „scapă cine poate”. Au existat desigur și rezistențe izolate și chiar mulți au reușit să scape și să se regrupeze spre interior. Prin atacul dat la Divizia 2 Infanterie și respingerea acesteia spre vest, Divizia 20 Infanterie a fost izolată de restul unităților Corpului 6 român și a trebuit să se replieze spre Stalingrad. Rușii au atacat și pe acest front cu mase mari de tancuri, care au călcat totul sub șenile, fără să mai aibă intenția de a lua prizonieri.
Alexandru Pantazopol, comandant de baterie în Regimentul 18 infanterie, surprinde spectacolul sfâşietor al atacului cu tancuri asupra ariergărzii în timp ce se afla în retragere.
„După ce ne-am întâlnit cu comandantul regimentului, locotenent-colonelul Balş, am încercat să ne regrupăm într-o coloană, când din spate vine vestea că tancurile inamice au pornit după noi. M-am retras imediat cu oamenii ce-i mai aveam, înafara axului şoselei – pe o vâlcea – de unde am urmărit un spectacol sfăşietor. Şase tancuri inamice măcelăreau în coada coloanei bucătăriile noastre de campanie, care, trase de boi, rămaseră în urmă. Se urcau tancurile peste brutării, boi şi oameni strivindu-i ca pe nişte cutii de chibrite.”
Și Alexandru Vlad, sergent t.r, comandant de pluton la transmisiuni, povestește despre un episod asemănător:
„În apropierea mea se afla un tun antitanc comandat de sergentul Constantin Vlad. I-am strigat: „Trage tizule şi scapă-ne de el”. Bravul sergent a tras circa 18 proiectile lovind tancul în plin. Dar … lupta era inegală. Tancul de provenienţă americană avea blindajul gros şi nu putea fi străpuns de proiectilele tunului. În cele din urmă, tunul a fost distrus (călcat de şenila tancului) iar sergentul, împreună cu toţi servanţii au căzut eroic în luptă”.
Gheorghe Găvănescu, adjutant de batalion în Regimentul 18 infanterie a văzut cum camarazi de-ai săi au fost luaţi în prizonierat în timpul retragerii de pe poziţii:
„Hotărâsem să întrerup tragerile şi să încercăm să ne strecurăm la flancul stâng al poziţiei inamicului din faţă, rămas descoperit. Pătrundem în şanţ şi începem înaintarea târându-ne pe coate şi pe genunchi. Privind înapoi, la piciorul pantei, am văzut un spectacol înfiorător. Infanteria şi tancurile inamicului începuseră atacul împotriva trupelor noastre rămase în viroagele din vale. Tancurile călcau sub şenile tot ce întâlneau în cale, iar infanteria, încercuind regimentul, îl forţa să depună armele. Priveam la ostaşii acelui regiment care luptaseră pe viaţă şi pe moarte în crâncene bătălii, care acum erau siliți a capitula. Nici eu cu cei șase soldați care am încercat să ieșim din încercuire nu am fost mai norocoși, neputând evita prizonieratul, cu toate eforturile făcute”.
Încercuiți la Stalingrad
Din cauza pivotării ei spre Stalingrad, unde se afla Armata 6 germană, începând cu 24 noiembrie Divizia 20 infanterie a Armatei a 4-a române a rămas în încercuire. Virgil Dobrin, sublocotenent de transmisiuni în Divizia 20 Infanterie, a căzut în încercuire împreună cu marea unitate română.
„Lipsită de servicii, fără o bună parte de artilerie, divizia a încetat să mai aibă capacitate operativă, iar unitățile sale au fost încadrate în mari unități germane. A fost momentul în care am simțit că hotărârea luată ne-a umilit. Au început zilele încercuirii, întunecate și pline de suferințe și fizice, dar mai ales morale. Greu de suportat a fost mai ales atitudinea nemților. Era de-a dreptul jignitoare, acuzându-ne de dezastrul forțelor lor. Dar în zilele încercuirii mi-am dat seama că îngâmfarea lor s-a dus ca fumul atunci când au pierdut mijloacele și avantajele situației. Dar această constatare nu mai putea fi o consolare”.
Iosif Vădan, sergent telefonist în Divizia 20 Infanterie, a căzut în prizonierat odată cu capitularea Armatei a 6-a germană, din 2 decembrie:
„În fiecare noapte inamicul ataca pentru a ne captura. Orașul Stalingrad era numai ruine. Sufla un crivăț cu zăpadă asemenea unui uragan. Ostașii germani și români așteptau resemnați sfârșitul care a venit în ziua de 2 februarie 1943. Mă aflam cu alți camarazi într-o clădire fără uși și fără ferestre. O grupă de pușcași- mitraliori sovietici apărută pe neașteptate, ne-a somat să ne predăm. Altă soluție nu mai aveam decât doar moartea. Astfel am fost luat prizonier. Mi s-au luat decorațiile „Virtutea Militară” și Băbăție și credință”, ceasul de buzunar, inelul, briceagul etc. Apoi am fost deplasați pe jos vreo 10 km de Stalingrad, unde ni s-a luat interogatoriu scris: cine a fost comandantul unității, ce avere posedă părinții, ce politică am făcut, de unde suntem etc”.
Între militarii prinși în încercuire s-a aflat și Sandu V. Cernat, şef al Biroului Subzistenţă al Diviziei. Acesta a fost un învingător: a supravieţuit încercuirii de la Stalingrad şi, mai apoi, vieţii în prizonierat, ajungând până la urmă, să povestească toată drama prin care a trecut. Mărturiile lui Cernat sunt zguduitoare, înduioşătoare, inegalabile. Iată cum povestește el căderea în prizonierat:
„La ora 4 dimineaţa, în ziua de 27 ianuarie, (1943) ne-am trezit încercuiţi de ruşi, care ne-au cerut să ne predăm. Nu s-a opus nici un fel de rezistenţă din partea noastră, în schimb ne-am trezit în cap cu o straşnică canonadă de branduri ce venea din zona ocupată de nemţi, dovadă că fuseseră bine informaţi că am acceptat să ne predăm. În această situaţie ruşii au năvălit în încăperile silozului, peste noi, ca să se apere de explozii. Atunci ar fi putut avea loc o mare încăierare, între noi şi ruşi, dar aceştia nu au venit cu armele în poziţie de tragere şi ne-au anunţat că nu le vor folosi. Ba, mai mult, au început conversaţiile în limba română, unii dintre soldaţii ruşi fiind de origine basarabeană. Când s-au mai rărit exploziile de branduri, ruşii au organizat deplasarea spre liniile ruseşti, în grupe de câte şase oameni, mergând în salturi şi târâş, până ce am trecut de zona periculoasă în zona de adunare fixată, la circa 500 de metri depărtare de siloz. Nemţii au continuat să trimită rachete-branduri asupra noastră. Cred că au murit destui dintre ai noştri, în timpul trecerii la ruşi, dar n-aveam de ales. Trebuia să mergem înainte, orice s-ar fi întâmplat, altfel ne puteam trezi cu foc din liniile ruseşti. Strecurându-ne către vest, am ajuns la un punct de adunare al prizonierilor, într-o fostă livadă de meri, din care rămăseseră doar nişte cioturi. Pe drum am întâlnit mormane de morţi ”.
Percheziții și furturi
Prima operațiune asupra prizonierilor după prinderea lor era cea a percheziției, corporale, pentru descoperirea armelor, munițiilor și altor obiecte aducătoare de moarte. Dar, la ruși acesta era și un nimerit prilej de a-și însuși obiecte considerate de ei folositoare. Radu Mărculescu povestește despre prima percheziția la care a asistat, în care sovieticii au confiscat mai ales haine bune, călduroase, în special cizme, obiecte de preț și mâncare:
„Zvonurile care soseau din mulțime de la locurile percheziției mă neliniștiseră profund. Numai din regimentul meu auzii de vreo câteva victime: sublocotenentul Cănuță Constantinescu sub amenințarea pistoalelor fusese silit să-și dea cizmele din piele de bizon pe niște bocanci din piele gumată, atât de strâmți că nu-i putea încălța. La fel locotenentul Gheorghe Ion și plutonierul major Scoruș, cărora, în locul cizmelor smulse cu forța li s-au aruncat niște obiele. Cei doi am murit înghețați în timpul marșului. Am încercat să mănânc dintr-o conservă când o gheară de maimuță mi-o înșfăcă dispărând cu ea. Se lăsase întunericul de-a binelea și încă percheziția nu se terminase, când mai rămăseserăm 200 din 10.000 cât trebuia să fie un eșalon putui să văd de aproape cum se desfășoară operația. Rețin și acum imaginea unui artilerist trântit în zăpadă căruia mongolii – am aflat mai târziu că erau uzbeci – se căzneau să-i tragă cizmele. Biata victimă răcnea și se zbătea ca în ceasul morții”.
Colonel (r) de cavalerie Florea Șerban, sintetizează foarte bine în memoriile sale primele trăiri în calitate de prizonier, având o privire ceva mai generală asupra situației:
„Din primele zile de captivitate prizonierii erau grupați și ținuți în locuri improvizate, apoi după ce li se lua tot ce aveau asupra lor erau triați și separați, la prima vedere, în răi și buni. Dintre cei răi erau vânați periculoșii, stigmatizați prin funcțiile importante la conducerea trupelor și vitejia purtată în luptele desfășurate. Aceștia erau ținuți în bordee separate de ceilalți, împrejmuite cu garduri de sârmă ghimpată. După ce erau luați în evidență erau transportați în lagăre în condiții de neimaginat, îngrămădiți câte 80-100 în vagoane de marfă închise, prevăzute cu câte o ferestruică de aerisire, cu gratii, fără hrană și apă”.
Salvarea prin fugă
Au existat și numeroși militari români care au scăpat din încercuire după eforturi mari depuse și cu puțin noroc și ajutor din partea unor localnici. La sfârșitul lui ianuarie Constantin Năstase, sublocotenent în Regimentul 19 infanterie, a ieșit din încercuire după retragerea de la Cotul Donului. După puțin timp, el și ordonanța, s-au mai întâlnit cu 5 soldați și un sergent.
„Mergeam zi și noapte fără răgaz, iar oboseala mă făcea să ațipesc în mers. Mă visam acasă lângă ai mei, lângă sobă. Lacrimile înghețau pe obraz, vântul ne biciuia fără milă, iar picioarele atârnau grele ca plumbul. Apoi într-un zăvoi au întâlnit alt grup de soldați.
La un moment dat un locotenent de la un regiment din Vâlcea lansează ideea să dăm jos tresele, pe motiv că rușii omoară ofițerii (aluzie la pădurea Katin). Zis și făcut. S-au apucat să-și taie tresele unul celuilalt cu lama de bărbierit. În acest timp o tresărire m-a cuprins. Mi se rupea inima de supărare că eu singur am hotărât să mă degradez. Le-am prins la loc cu bolduri. De-o fi să mor, mor ofițer, nu laș”.
Dar au scăpat. Au intrat într-un sat și au bătut la ușa unei case. În casă erau trei femei și un bătrân. I-au servit cu o cană de lapte dulce. Frânți de oboseală și toropiți de căldură, militarii români au adormit imediat pe jos.
Trebuie arătat că din cauza propagandei care se făcea în rândurile armatei române ofițerii erau convinși că vor avea parte de un tratament mai dur din partea sovieticilor pe motiv că fac parte din elita societății. Mai apoi, cei mai mulți, avau să constate că până și în societatea sovietică unii sunt mai egali decât alții! Astfel, ofițerii români aveau obligația să poarte gradele în lagăre, iar ofițerii superiori de la maior în sus erau scutiți de orice muncă fizică.
Pilotul torturat
Ofițerii piloți erau pedepsiți chiar de la capturare pentru vina de a fi bombardat și ucis la întâmplare civili și militari. Sublocotenentul Mircea Acojocoriței, sublocotenent, comandant de bord în Escadrila 76 bombardament povestește cazul slt. av. Fiorescu Titus care în luna decembrie 1942 a fost nevoit să aterizeze forțat în spatele frontului.
„Soldații sovietici care l-au capturat, i-au legat mâinile la spate și l-au dus pe jos străbătând o mare distanță până la un post de comandă. Acolo l-au legat de un stâlp și l-au ținut multe ore în frig, fără mănuși pe mâini, pe un ger cumplit și fiind îmbrăcat și încălțat nepotrivit pentru o astfel de temperatură și neputând – după cum mi-a relatat – neputând să și le miște, i-au degerat degetele de la mâini și de la picioare. După ce a trecut prin repetate interogatorii de rigoare, a fost trimis la un spital, unde constatându-se degerăturile respective, i s-au amputat toate degetele degerate. ”
Suferințele și decesele în rândurile prizonierilor de război capturați în urma contraofensivei sovietice de la Stalingrad se vor accentua în timpul transportului spre lagărele de prizonieri aflate mult în interiorul imensului teritoriu rus. Marșurile se efectuau pe jos sau în vagoane neîncălzite și durau săptămâni, timp în care moartea va secera multe vieți. Dar despre asta în episoadele următoare.
Citește și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
