Prizonieri în Austro-Ungaria
În Austro-Ungaria ofițerii prizonieri primeau soldă și erau scutiți de muncă în timp ce soldații erau repartizați la muncă, mai ales la muncile agricole.. Dintre cei 1,3 milioane deținuți de Austro-Ungaria în ianuarie 1918, în Austria munceau 274 de mii, iar în Ungaria 424 de mii, imensa lor majoritate în agricultură. (Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, Ofițeri români prizonieri de război, op. cit. p.. 20)
Au existat însă pentru trupă condiții improprii pentru prizonieri, care au favorizat apariția bolilor mortale. În lagărul de la Ostggyasszonya, din Ungaria, au fost internați 150 mii prizonieri, la o capaciatate de 50 mii locuri, mulți locuind, prin urmare, pe câmp. Dintre aceștia circa 10.000 nu s-au mai întors la casele lor, dintre care 4718 români. Cei drept, prizonierii aflați la muncă pe diferite șantiere beneficiau uneori de mila și compasiunea civililor care îi întâlneau. Lajos Kelemen, istoric și archivist din Cluj, călătorea cu trenul și a văzut astfel de gesturi de bunăvoință:
„De la Fintahaza (în Transilvania) în sus până la Foi șănțuiau în trei locuri râul Vețca – canal de scurgere a apelor secindare de pe malul stâng al râului Niraj, neglijat încă din anii 60 ai veacului al XIX-lea și colmatat. Călătorii le aruncau prizonierilor câte un fruct, pâine țigări, iar aceștia alergau după ele. Într-un loc, fiica preotului din Sânvăsâi le-a aruncat o jumătate de pâine. Cinci prizonieri s-au aruncat pe bucata de pâine căzută la marginea adânciturii de la terasamentul căii ferate și cu toate că tuturor le-ar fi ajuns câte o bună bucată, trei dintre ei s-au luat la bătaie”. (Dincolo de tranșee, E. Humanitas, p. 261-262)
Acte de bunăvoință
Au existat, numeroase acte de bunăvoință și milă datorate unor persoane simple, fără funcții de comandă. Cecil Coxdin – Regimentul HAC, pe front în Italia la Tagliamento a fost una dintre acestea:
„În ziua următoare am primuit ordin să înaintăm. Străbătând insula am văzut la un moment dat un soldat german tânăr venind spre mine. Pur și simplu nu am putut să îl ucid și am coborât arma. A făcut la fel țipând. „De ce naiba vrei să mă omori? Nu vezi că nu vreau să te ucid”? (Dincolo de tranșee, op. cit. p. 134). Întmplarea a avut loc pe o insulă mare, la nord de Veneția, pe râul Piave.
Evelin Blucker, englezoaică, căsătorită cu un german, a speriat câțiva prizonieri britanici pe râul Somme îmbrățișându-i cu un gest poate prea familiar. Ea cu încă două femei s-au dedicat bunăstării prizonierilor de război britanici, folosindu-și influența pentru ameliorarea condițiilor în care erau ținuți prizonierii britanici. Au fost încântate când 29 de ofițeri britanici au evadat din lagărul de la Holzminden. (Nicolas Best, op cit, p 38)
Prizonieri în Rusia
În Rusia în septembrie 1916 lucrau deja 1,1 milioane de prizonieri, dintre care 640.000 în agricultură. Prizonieri aflați în grija fermierilor sau pe marile moșii folosiți la muncile agricole s-au bucurt de un tratament similar cu al slugilor, având hrană și adăpost pe măsură. Ba, în unele cazuri, ei s-au integrat în comunitatea locală paricipând la toate sărbătorile, ca niște localnici. De-al locului s-a simțit și Opriți Gheorghe, din Sâmbăteni-România, în timp ce se afla într-un sat din estul Rusiei europene, repartizat la munca câmpului pe o mare moșie Dar, situația lui s-a schimbat atunci când în satul în care trăia s-a întors din prizonieratul austro-ungar un localnic care a povestit despre viața grea ce a avut de îndurat în lagăr. Din momentul acela și prizonierul român a cunoscut înăsprirea tratamentului din partea localnicilor.
Salvat de ofițerul rus
În romanul său autobiografic, „Garnizoana din Siberia”, Markovits Rodion, ofițer din armata austro-ungară, povestește cum era gata să fie împușcat de un soldat rus, imediat după ce el și trei soldații pe care îi conducea spre front cu alimente au fost capturați:
„Nu pricepea ce spune soldatul rus, dar simţea că se pregăteşte ceva groaznic şi, cum puşca era aţintită asupra lui, cum aţintea îngrozitor puşca spre el, ţinînd-o drept şi obligîndu-l să-i privească mica gură neagră, se simţi deodată cuprins de furie. Şi începu şi el să urle. Nici el nu-l înţelegea pe soldat, vedea totuşi ce vrea, nici soldatul nu-l înţelegea pe el, trebuia totuşi să ştie, să înţeleagă ce-i răspunde. Începu să urle: — Gunoiule! Banditule! Tîlhar josnic! Acum, cînd n-am armă! Acum cînd sînt prizonier! Îl cuprinse furia, cu o smucitură îşi rupse vestonul, îşi arătă pieptul şi bătu în el cu pumnii. — Trage aici, tîlharule! Trage, aici, banditule, trage aici, cîine! Ofiţerul de pe parapet îşi apucase trist şi calm revolverul şi-l aţinti asupra soldatului său. — Andrei… Soldatul se calmă brusc. Lăsă în jos puşca. O întoarse, se întoarse. Ţinea puşca înspre liniile duşmane”. (Markovits Rodion, Garnizoana din Siberia, Editura Kriterion, 1975, p. 96)
Respect pentru ofițerii prizonieri
Un alt episod întâmplat în lagărul de la Makariev, oraș de pe râul Unja, afluent al Volgăi arată respectul de care se bucurau ofițerii austro-ungari din partea rușilor. Astfel un anume Pavel, ucenic croitor din Moscova, paznici al prizonierilor a fost tras la răspundere și pedepsit cu două zile carceră pentru că nu le acorda suficient respect ofițerilor: „Domnul colonel promite că aşa ceva nu se va mai întîmplă pe viitor. Paznicii vor fi din nou instruiţi, şi în orice caz roagă să se raporteze dacă se mai întîmplă vreun abuz, căci ofiţerilor prizonieri li se cuvine un respect total”. Ofițerii prizonieri se bucurau, după cum ne spune Markovits, de un mare respect, dar, desigur, ostașii de rând aflați în lagăre și puși la muncă în minele din Siberia sufereau de frig, foame și de boli care le-au secerat multora viețile. (Markovits Rodion, Garnizoana din Siberia, Editura Kriterion 1975, p. 146)
Contrastul mare între tratamentul de care se bucurau ofițerii și soldații a ieșit în evidență mai pregnant atunci când pe lângă lagărul cu ofițeri, de pe malul râului Usuri din Siberia, a trecut o coloană de prizonieri soldați și gradați.
„Pe lîngă şosea treceau nişte şine şi nişte indivizi împingeau pe ele un vagon de marfă. Cînd au ajuns în apropierea vagonului, oamenii l-au lăsat şi s-au oprit. S-au oprit, şi-au dus în grabă mîinile la cuşmele de cîrpă, în semn de salut. Stăteau înţepeniţi şi salutau desperaţi. Erau o grămadă de prizonieri sărmani, uscăţivi, tuşind, cu ochii febrili, cu picioarele înfăşurate în paie, o grămadă de prizonieri salutînd. — Soldaţii prizonieri, se şuşotea. Soldaţii prizonieri aveau bărbi lungi, răvăşite, ca păpuşile de paie care răsăreau din zăpadă. Aveau haine mai bune decît prizonierii ăştia. Se uitau spre ei cu jind, parcă implorînd într-o tăcere de mormînt, înecîndu-se şi dîrdîind, se uitau la ei de parcă n-ar avea curajul să li se prăbuşească la picioare, cerînd îndurare, la picioarele unor zei pămînteni. Aşa îi priveau proprii lor soldaţi, oameni cu şase copii, cu scorbut, cu febră, tuşind, bărboşi, prăpădindu-se îmbătrîniţi, fără speranţă, soldaţi orfani”. (Rodion Markovits, Garnizoana din Siberia, p. 196)
Prizonieri care au murit de foame
În Irkutsk și Turkestan prizonierii rămași în lagăre au murit de foame. Numai în Țarițân (Stalingrad) aproximativ 4000 de prizonieri austro-ungari au murit de foame. Condiții îngrozitoare de trai au avut de îndurat prizonierii din lagărul de lângă Krasnoiarsk unde procentul de mortalitate s-a ridicat la 54%, iar la Novo-Nikolaevsk 80% dintre prizonieri au căzut victime tifosului în iarna lui 1915, în același timp la Omsk muriseră 16 mii în primele 10 luni de război. (Antony Beevor, Rusia – Revoluție și război civil, p 226).
Mulți prizonieri aflați în Rusia au fost înrolați pentru a se alcătui unități militare spre a fi folosite în slujba cauzei lor naționale, cum s-a întâmplat cu prizonierii cehi, slovaci, români și alte națiuni slave din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar aflați în Italia ori Franța. Desigur, aceste unități slujeau și cauza Rusiei, respectiv a Aliaților din Antanta.
Folosirea prizonierilor la muncă
Deși Convenția de la Haga interzice folosirea prizonierilor la munca în zona frontului, pentru necesități militare acest lucru nu s-a întâmplat, astfel, în noiembrie 1918, prizonierii de război germani reprezentau 44% din unitățile de muncă ale Corpului Expediționat Britanic. Utilizarea prizonierilor de război în zone aflate la mai puțin de 30 de kilometri de linia frontului a stârnit proteste din partea guvernului german în ianuarie 1917, însoțite de represalii, prizonierii britanici fiind mutați în apropierea liniilor germane din Franța și Polonia. Prizonierii erau folosiți și ca ostatici: germanii îi trimiteau pe prizonieri în lagărele de la Karlsruhe, Freiburg și Sttutgart pe post de „paratrăsnete” în speranța că vor descuraja bombardamentele aliaților. 102. Iată ce scria un prizonier aflat într-o astfel de situație:
„23 februarie 1917
Domnule președinte al Crucii Roșii
Nu ignorați fără îndoială, trista situație în care ne găsim, ca represalii, la 7-8 kilometri de primele linii de foc. Tratamentul la care suntem supuși este de nedescris. Câte orori, câtă barbarie generează războiul. Îngrămădiți într-o baracă în care, pentru a ne odihni, nu ne putem dcât ghemui (dată fiind lipsa spațiului) și pe care o bat ploaia și vântul. De la baracă în fiecare dimineață mergem pe front (…) pentru a transporta materialul de fortificații. Vitele de povară sunt mai puțin epuizate decât noi. Cel mai trist spectacol la care am fost martor este căderea de oboseală a celor mai încercați camarazi. Hrana este cu totul insuficientă: dimineața cafea neagră, seara supă mereu chioară, o bucată de pâine de 3 până la 400 de grameși o lingură de dulceață. Pe lângă toate acestea locuril de muncă și de cantonament sunt permanent bombardate.
Domnule aveți milă de noi și insistați pentru ca situația prizonierilor să fie ameliorată.
Albert Bard, sergent din a 9-a Companie a lagărului de la Cassel, Germania” (Niall Ferguson, Marele Război, op. cit. p. 318)
Germanii în Africa
Prizonierii germani au protestat la rândul or împotriva internării în coloniile franceze din Africa, dar cel mai mult îi deranja componența rasială a paznicilor lor.
„Prizonierii noștri de război muncesc sub ordinele unor arabi fanatici, care se distreză înjosindu-i pe creștini. Francezii au folosit chiar negri ca paznici (…) Caracteristicile senegalezilor sunt bine cunoscute și fac sigure atrocitățile comise împotriva prizonierilor (…) Veți fi transferați ca represalii într-un lagăr disciplinar (…) Prevenițiv-vă familiile despre cauza luării acestei măsuri: guvernul german consideră inuman și înjositor ca prizonierii săi din Dahomey și Maroc să fie păziți de negri. Dacă voi considerați rasa neagră drept egala voastră, noi o plasăm aproape la nivelul maimuțelor”… (Stephane Audoin-Rouzeau/Annete Becker, Războiul redescoperit 1914-1918, E Corint, p.118)
Torturat de amintirea casei natale
Dacă procentul de decedați în din rândurile Puterilor centrale în lagărele țărilor Antantei a fost de 18%, în Italia procentul a fost de doar 7%. Peste 450.000 de prizonieri austro-ungari au ajuns în Italia. Multe lagăre au fost create în Sicilia, de unde se evada foarte greu. Cu toate că acolo condițiile au fost mai bune prizonierii erau torturați de gândul de casă și de căldura înăbușitoare în care erau nevoiți sălucreze pe plantații. Jurnalul ținut de Istvan Foris, din Tărlungeni-Transilvania, destăinuie traiul și gândurile sale din îndepărtata Sicilie:
„Mă doare capul, mă dor șalele, mă dor mâinile, brațele, picioarele. În palme am vreo cinci bășici cu sânge. Abia dacă pot să scriu de tare ce mă dor degetele. La toate mă gândeam, dar la faptul că dăm peste o aemenea muncă – nu. Am săpat, mai bine zis am lovit cu sapa într-un pământ nearabil, un izlaz înțelenit. Dar ce-i mai important e că lucrăm cu burta goală, gazda noastră ne-a spus că noi mergem prea departe și că prânzul gătit de bucătar nu se poate aduce până acolo”.
Mai departe își spune aleanul depărtării de casă:
.„Ce mult am îmbătrânit astăzi.Atât de tare m-au năpădit jalea și aleanul, că abia le pot stăpâni. Nici o clipă liberă n-am avut, n-am fost în stare să scap de acest gând covârșitor. Doamne! Cu ce-am greșit noi, nefericiții oameni fără vină, să ne chinuie soarta într-atât? Dacă există Dumnezeu, cum îngăduie toate astea? … Azi am terminat strânsul fasolei”. (Stephane Augoin-Rouzeau/Annette Becker, op. cit. 119 )
Tratamente în funcție de posibilități
Prizonierii din Primul Război Mondial au avut parte de un tratament diferit, în funcție de statul deținător, de posibilitățile de întreținere ale acestuia, de gradul de îndoctrinare a populației, de naționalitate, religie etc. Dar, privind lucrurile în perspectiva a ceea ce s-a întâmplat în cursul celui de Al Doilea Război Mondial atunci trebuie să reținem că atitudinea față de prizonieri nu a evoluat înspre umanism ci, dimpotrivă, s-a înrăutățit în același timp cu exacerbarea conflictelor ideologice, rasiste și naționaliste. Unele state vor adopta politici explicite de anihilare fizică și morală a prizonierilor care vor duce astfel la moartea a milioane de oameni. Tratamentul prizonierilor din Al Doilea Război Mondial a cuprins toate formele de umilire, ucidere, torturare, exploatare etc, întâlnite în lunga istorie a civilizației umane ba, în anumite privințe, le-au depășit prin posibilitatea oferită de tehnologia de ucidere în masă.
Au existat numeroși prizonieri și în războaiele civile desfășurate în cursul secolului XX între armate care se luptau pentru idei filosofice sau religioase, pentru impunerea unei ordini sociale revoluționare. Luptătorii din aceste formațiuni cu caracter militar nu erau protejați de legi internaționale, nici măcar morale, ci erau cu totul la dispoziția celor care i-au capturat. Despre războaiele civile și prizonierii lor în reportajul următor.
Foto: rol ilustrativ / sursa: Google
Vezi și:
- SERIA Prizonierii în istorie
- SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
