Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr (7)
Frontul din Moldova
Pe „Frontul de Est” sovieticii s-au aflat într-o continuă ofensivă încă de la începutul anului 1944, respingând peste tot amatele germane. Pericolul pentru România a devenit imens după ce, la 23 martie, trupele Frontului 1 Ucrainean au realizat capete de pod peste Nistru în Bucovina, iar în 29 martie au ocupat capitala provinciei, orașul Cernăuți. În același timp, în centrul Basarabiei Nistrul a fost forțat, în 18 martie, în sectorul Moghilev, după care, la 26 martie, sovieticii au trecut Prutul. În final, la 17 aprilie, după lupte grele, frontul a fost stabilizat pe aliniamentul Gura Humorului –Târgu-Neamț – sud Pașcani – nord Târgu Frumos – nord Iași – nord Cornești – Cursul inferior al Nistrului până la Marea Neagră. Ca urmare a faptului că războiul se afla la granițele României, mareșalul Antonescu a ordonat mobilizarea generală a armatei și marile unități s-au deplasat pe front fiind încadrate în Armatele 3 și 4 române, luptând alături de armatele 8 și 6 germane. Armatele sovietice au mai desfășurat un mare atac la sfârșitul lui aprilie și începutul lunii mai, dar ofensiva a fost respinsă și frontul s-a stabilizat pe poziții până la 20 august, când va începe marea ofensivă sovietică din sud-estul Europei.
După ce ofensiva sovietică de pe frontul central începută la 22 iunie 1944 s-a stabilizat pe Vistula și în fața Varșoviei răsculate, sovieticii și-au concentrat atenția spre sud-est pentru o amplă ofensivă spre România și Balcani, cu scopul de a scoate din luptă armata română. Ofensiva a devenit iminentă, concentrările de forțe sovietice fiind vizibile și raportate Marelui Stat Major Român. În interiorul țării s-au căutat soluții pentru ieșierea din luptă, spre a se salva ce mai era de salvat. Regele Mihai I a fost angrenat într-un complot al generalilor, susținut și de forțele politice din țară, pentru înlăturarea de la putere a mareșalului Ion Antonescu.
Moral scăzut. Cazuri de automutilare
Moralul soldaților români din acea vară a lui 1944, când luptau deja pe pământul patriei, după trei ani de front, era foarte scăzut, și aceasta se vedea și din numeroasele cazuri de automutilare și chiar dezertare. Un astfel de caz a întâlnit Sergentul Nicolae Neag:
„Pe când eram în Moldova sunt puşi sub acuzare pentru automutilare un locotenent, un sergent şi un caporal, toţi trei fiind supravieţuitori de la Stalingrad. S-a întrunit o comisie formată din General Saidac (cmdt. Divizia 1 Infanterie), maior Cristoloveanu, colonel Ştefan Ududec (comandantul Regimentului 93 Infanterie) pentru a li se hotărî soarta. Au fost întrebaţi câţiva militari cu grade inferioare despre ce pedeapsă să li se aplice celor trei acuzaţi de automutilare. Aceştia le-au amintit ofiţerilor ce soartă grea au avut cei trei la Stalingrad şi de acolo înapoi în ţară, luptând continuu şi, impresionată, comisia a dat o soluţie ca în locul execuţiei să fie spitalizaţi şi trimişi înapoi pe front.Toţi camarazii prezenţi au susţinut această soluţie iar cei trei au supravieţuit, fără a fi executaţi pentru automutilare”.
Nu întotdeauna sfârșitul avea să fie unul fericit pentru acuzat, legea aplicându-se întocmai. Gheorghe Covaci, din Regimentul 1 Artilerie Carol I, a văzut cum a fost împuşcat sergentul Toduţa Gheorghe, din Regimentul 85 Infanterie, pentru automutilare:
„Ai săi l-or împuşcat, am asistat fără să vreau, doar întâmplarea a făcut să trec pe acolo, iar mâine zi am văzut pe mormântul în care l-or îngropat un stâlp cu o scândură orizontală pe care scria: ‹Un ticălos care nu o vrut să lupte pentru ţara lui›. Eram pe Valea Bahluiului”.
Însă exemplele cu „trădătorii” nu erau de natură să întărească moralul ci, dimpotrivă, erau tot mai frecvente cazurile de defecțiune a militarilor din linia întâi.
Au existat însă şi militari care au avut succes cu actele de simulare, fiind trimişi în spital şi apoi acasă în concediu, scăpând de front, şi mai ales aceste exemple proliferau, nefiind totuşi un fenomen de masă. Ioan Cociuba (Divizia 1 infanterie) a „beneficiat” şi el, mai ales că era ordonanţa comandantului, de o boală mai mult sau mai puţin inventată:
„Am fost pe front la Valea Oilor, lângă Târgu Frumos. Acolo într-una s-o tras şi am fost rănit puţin la mâna stângă. M-am dus la Valea Oilor la un sublocotenent, care era medic. Eu aveam şi ceva la un ochi şi mi-a zis: ‹Mă Ioane, o să te trimit la domnul căpitan că io nu ştiu ce să-ţi fac.› Când ajung acolo îi zic căpitanului, care mă cunoştea de la regiment: ‹Uite mi-o căzut ceva aici în ochi. S-o făcut carne rea şi nu se mai vindecă.› La care el îmi spune că o venit o maşină cu nişte ofiţeri şi mă trimite cu ei la spital. Şi ne-am dus, iar când am văzut că am trecut Siretul mi-o părut că am ajuns deja acasă. Mă băgară în spital şi eram singur în salon, dar după aceea veniră mai mulţi şi s-o umplut salonul. Băgau soldaţii boabe de negreaţă, adică praf de cal în ochi şi se făcea roşeaţă. Văzând că sunt atâţia, într-o noapte or venit o grămadă de doctori şi or început să-i caute la ochi. N-or găsit nimic”.
Au existat și în această perioadă, iulie 1944, cazuri de dezertare ale ostașilor, stimulate și de îndemnurile sovieticilor la megafoane sau prin afișele aruncate din avioane. Iată cum descrie o astfel de scenă Nicolae Bălteanu, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 10 Vânători, aflat pe frontul de la Nistru:
„În urma unui atac s-au observat infiltrări numeroase, prin stânga Plutonului doi al sublocotenentului Scutaru căutând să-l separe de Plutonul 1 al locotenentului Mihăilescu. Acesta din urmă înfricoșat, a uitat de jurământul ostășesc, împreună cu cei trei agenți ai săi aflați în jur. De la postul de observație înaintat unde mă găseam am observat clar, cu stupoare, cum toți patru s-au ridicat în picioare cu mâinile în sus, cum s-au apropiat de ei trei pistolari sovietici, i-au înconjurat și i-au escortat până în Lunca Nistrului și apoi peste apă.”
Nu au lipsit nici cazurile de trădare efectivă în favoarea inamicului. Așa a procedat, în august 1944, sergentul TR Liman, evreu de origine, de la Biroul Operațiuni al Diviziei 2 Infanterie, aflat pe front pe limanul Nistrului care, instigat de căpitanul Lesovoi, basarabean rusificat, a încercat să treacă dincolo de Nistru având ascuns în bidon planul de operațiuni. Cei doi au fost prinși și condamnați la moarte. În vederea execuției au fost transportați la comandamentul corpului de armată. Dar, până ca sentința să fie aplicată sovieticii au pornit ofensiva, apoi a intervenit întoarcerea armelor la 23 august și trădătorii au devenit eroi!
Ofensiva devastatoare sovietică
Marea ofensivă sovietică se va produce în noaptea de 19/20 august, o noapte liniștită, aparent senină și caldă. Disdedimineață, în 20 august 1944, la ora cinci și un sfert, în sectoarele de rupere din Moldova, între Rediul Mitropoliei (15 km n.n.e. Iaşi) şi 5 kilometri nord Erbiceni, pe un front de circa 25 kilometri, iar în Basarabia din capul de pod de la sud Tighina a fost dezlănţuită pregătirea de artilerie şi aviaţie, cu o durată de o oră şi 45 minute, de o violenţă nemaiîntâlnită. Focul năpraznic a reuşit să nimicească aproximativ 40 la sută din ţintele propuse. După terminarea pregătirii de foc, s-a produs un puternic atac al infanteriei şi al tancurilor, puternic sprijinit şi de aviaţia de asalt sovietică.
Infern apocaliptic
Încă din primele ore românii aflați pe direcția de atac s-au retras precipitat, retragere ce s-a transformat în scurtă vreme în debandadă. În aceste condiții s-a înregistrat un număr mare de prizonieri, care au fost capturați în formațiuni mai mici sau mai mari, ori individual, predarea în mâinile inamicilor fiind considerată singura opțiune pentru supraviețuire. La Regimentul 93 situaţia (Divizia 1 Infanterie) era poate cea mai grea, pentru că sovieticii au atacat cu o forţă mai mare, mai ales cu infanteria.
„De sâmbăta până lunea ruşii or rupt frontul. Aşa or venit, ca oile. Or rămas grămezi ruşii după tragerile infanteriei noastre, dar ceilalţi peste morţi veneau. Nu i-am mai putut opri. Atunci am zis că-i gata totul, dar maiorul o vrut să schimbăm frontul în flanc, că ruşii ne înconjurau, dar am avut un căpitan, Iasov, bărbat cât un zmău, care o început să-l înjure pe maior. ‹Nu vezi în ce situaţie ne aflăm, cum putem să ne apărăm din flanc dacă nu i-am putut opri din faţă. › Îi vedeam pe alţii cum fug din calea ruşilor, cu camioanele, direct peste câmp”, povestea situaţia Petru Mariş, care era agent de legătură între batalion şi regiment.
Dar o şi mai bună observaţie asupra situaţiei generale face sublocotenentul Nicolae Neagu, comandant la secţia reperaj şi observare trageri din Brigada 5 artilerie, (Divizia 5 Infanterie), aflată în flancul Diviziei 1, adică acolo unde s-a dat atacul principal al forţelor sovietice:
„În dimineaţa de 20 august, sovieticii au pornit la atac, după o pregătire masivă de artilerie, care s-a executat pe linia frontului ocupat de trupe, asupra observatoarelor, a bateriilor de artilerie şi a comandamentelor. Era un vacarm nemaipomenit. Se aruncau mii de tone de proiectile, nu se vedea decât fum şi praf. Nu aveai unde să te adăposteşti. Din primele minute transmisiunile au fost scoase din funcţiune, nu aveam legătură cu unităţile. Proiectilele cădeau precum grindina. Şi-a făcut apariţia şi aviaţia care mitralia şi arunca saci cu grenade asupra trupelor ce se retrăgeau şi asupra atelajelor care veneau către poziţii pentru a lua tunurile. Doamne nu am cuvinte să descriu acest infern apocaliptic”.
Capturarea românilor
În aceste condiții nu este de mirare reacția celor care se adăposteau în tranșeele liniei întâi. Alexandru Trânc, din Regimentul 85 era chiar acolo și observa ce se întâmplă:
„Ruşii veneau puhoi, tot puşcând şi strigând ‹urai, urai, predai rumânski›. Am avut noroc că or fost şi basarabeni, altfel era rău. Şi gata, ne-am predat. ‹Hleb esti›, ne-or întrebat ruşii. Şi cum noi eram cu sacii plini cu merinde i-am mai îmbunat. Ruşii aveau cu ei şi fete care trăgeau căruciorul cu mitraliera. Apoi ne-or luat şireturile, ne-or luat bricegele şi tot ce putea fi folosit ca armă. Or întrebat şi de ofiţeri iar soldaţii l-or arătat pe căpitan, pe care nu l-or simpatizat. Atunci un rus o scos pistolul şi l-o puşcat în fese, după care l-or pus într-o foaie de cort şi l-or luat de acolo şi n-am mai ştiut de el. Pe noi ne-or băgat în lagăr la Belceşti. Nu era nimic pregătit, doar nişte santinele în jurul nostru. Am stat acolo toată noaptea. De acolo am plecat mai departe păziţi de soldaţi, din ăia urâţi, tătari, sau mai ştie dracu ce erau! După câteva zile de mers pe jos, prin praf şi pe căldură, fără apă şi mâncare am ajuns la Bălţi”.
În acelaşi loc, tot cu Regimentul 85, se afla şi Gheorghe Butaci, sătul deja de statul în tranșee:
„Ei, şi în ziua de 21 august s-o terminat cu liniştea. Io eram agent la pluton, tocmai tăiasem nişte pită, luai nişte cuburi de zahăr, le pun în ceai când deodată sună telefonul. Pusăi pita pă ţărmure, luai telefonul şi primesc un ordin pă fir: ‹În cea mai mare viteză să vă retrageţi de pe poziţie, anunţă oamenii. Şi ia telefonul›. Aşa am făcut şi ne-am retras la şcoala agricolă. Şi atunci iacă căpitanul. El o căpătat ordin de la 7 dimineaţa să ne retragem şi era deja unu. Şi ne arată cum se aşează ai noştri pă poziţii. Numai că erau ruşii ce le ocupau. Io cum făcui, cum nu făcui îi dădui telefonul şi mersei într-un pârâu unde văd ruşii înşiraţi, care veneau spre mine, nu cu grabă. Nu mai scăpai. Vine unu la mine cu un pistol, io zvârlii puşca şi baioneta şi am ridicat mâinile sus. Rusu era gata să mă împuşte, dar o intervenit altul care o zis să mă lase în pace”. Din acest moment pentru Gheorghe Butaci începe calvarul prizonieratului şi lucrul la refacerea Stalingradului.
Sublocotenentul Ion Lăzărescu, din Regimentul 89 Infanterie, Divizia 13 Infanterie, se afla în 20 august pe frontul de la Iași, la circa 10 km de linia întâi. După declanșarea ofensiei sovietice se retrage de pe poziție cu Batalionul 2 care primește ordin, în 22 august, să susțină retragerea batalioanelor 1 și 3 apărând pozițiile pe care se afla în acel moment, ceea ce va duce în final la căderea în prizonierat, după ce a început să se retragă sub presiunea tancurilor inamice:
„În zorii lui 23 august, miercuri, decidem trecerea printre tancurile unei coloane care urcau spre Ghideon, pe serpentine. Urcăm coasta spre Siret și un lan de porumb ne dă speranțe. Ne afundăm pe un drum de câmp. Din lan se aud voci rusești. Ne strecurăm într-o poieniță. Rușii ne mirosiseră. Luăm poziție de apărare, ei trag din porumbi, desigur fără ochire. Noi răspundem cu ultimele cartușe. Din spate năvălesc peste noi niște călăreți. Nu au mai tras în noi! Ne-au salvat viețile. Eu am încercat să mă împușc de frica chinurilor care mă vor aștepta, dar sergentul Șerban din Întorsura Buzăului mă trage de pistolul Orița și focul trece pe lângă ureche.
Bătăi, scuipat în țara noastră, înjurături de la necreștini, scotociri prin buzunare ca la pungași, rânjete sinistre de bucurie la găsirea ceasurilor și a stilourilor și a oglinzilor de buzunar. Strigă să iasă în față ofițerul. Mă prezint. Eram nebărbierit, nu mă crede. Îl ridic de jos pe sergentul care mă salvase. Era frumușel și cu haină ajustată. Vor să-l împuște. Trec în fața lui. Mă bat, dar … dar mă iartă”.
Toader Gruia din Sebiș scapă
Sigur că nu toți soldații au acceptat cu ușurință să se lase în mâinile sovieticilor. Toader Gruia, din regimentul 85 Infanterie, era cât pe ce să ajungă în prizonierat în Rusia dacă nu ar fi scăpat din prinsoare printr-un act excepțional de curaj:
„În ziua de 21 august 1944, rușii anunțau că s-o rupt frontul. În 23 am primit un ordin să ne retragem care cum putem, fiecare pe socoteala lui. Și ne-am retras cum am putut, câte 3-4 laolaltă. Am ajuns pe un câmp și veneau încontinu cartușele, iar noi săream din groapă în groapă. Am avut cu mine un sergent, Mica Ioan l-o chemat, tot din unitatea noastră era și el. ‹Mă, tu ești Toderică›. ‹Io-s›. ‹Mă zice, să ne ținem laolaltă, să fugim dacă putem cătă casă›. Da cum să fugi acasă. Înapoia noastră veneau trei tancuri. Mă, alea ne ajung, spusei. Atunci sărirăm într-o groapă și am stat acolo până or trecut peste noi, poate că dacă mai trecea unu ne apăsa un pic. Și am stat acolo în șanț, pitiți unul păstă altul, dar Mica zice: ‹Toadere, uită-te dacă nu vin soldați în urma tancurilor›. Numa ce ridic capul și văd trei soldați în urma tancurilor. ‹Îs trei soldați la 20 metri de noi›. Hai să-i pușcăm, dar ce să-i puști că tot la 20 de metri era tanc de tanc. Ne scularăm tăți trei când rușii ajunseră la noi: ‹Predaiski›. Acolo ne-o rămas și armamentul.
Dar rușii au observat că într-un șanț s-or îmburdat (răsturnat n.n.) ai noștri cu chesoanele și doi merseră să vadă ce s-a întâmplat. Un rus rămase cu noi. Mica știa rusește. Era mai bătrân și o auzit când un rus dintre cei care or plecat îi zice aceluia care o rămas cu noi: ‹Du-i până la șanțul acela și streleaite›, adică să ne puște. Mica o înțeles, mă cotește și îmi spune: Mă, ăștia ne împușcă. Fii atent. Io eram în mijloc, unu din Hășmaș (localitate din județul Arad) de o parte și Mica de cealaltă. Pune rusu pușca în spate la mine să merg mai iute. Când la mine când la celălalt să ajungem mai repede la șanț. Când pune pușca la mine îi dădui păstă pușcă. Ăsta de dincoace îi luă baioneta de la pușcă și io băgat-o în gât. Ceilalți doi ruși or venit după tovarășul lor, da noi i-am împușcat cu pușca rusului pe care l-am omorât. Atunci le-am luat mantăile și capelele pe care le-am îmbrăcat noi și am pornit până în vărful dealului printre rușii care cântau de bucurie și de băutură probabil. Ajunserăm în vârful dealului după care am coborât jos, dar ai noștri erau ascunși într-o pădure și pușcau după noi. ‹Nu trageți frați români că și noi suntem români›. Atunci înaintați, dar cu mâinile sus›. Am înaintat la ei, am aruncat mantăile rusești și ne-or dat ai noștri mantăi românești, că eram în cămăși. Ne aflam în comuna Galbena”.
Au existat și alte cazuri în care soldații prinși au scăpat în primele momente de confuzie și de lipsa de atenție a paznicilor. Epifanie Cozărescu, sublocotenent, medic în Regimentul 5 Artilerie grea moto, luat prizonier lângă Târgu Frumos a profitat de neatenția gărzilor și a fugit atunci când însetat, în timpul marșului spre lagăr, s-a dus împreună cu alții să-și astămpere setea. Atunci a fugit și cu noroc a scăpat neatins de glonțele care s-au dezlănțuit prea târziu, dar când a privit înapoi spre locul de unde a fugit s-a cutremurat:
„Era un tablou jalnic. Alți prizonieri urmându-mi exemplul, încercară și ei să evadeze. Era însă prea târziu, căci paznicii alertați îi secerară îndată. Morți și răniți zăceau pe teren, iar vaietele acestora se auzeau până la mine”.
Cine poate, scapă
Sublocotenent Iulian Cernat, comandant de baterie în Regimentul 24 artilerie (Divizia 14 infanterie), a primit și el în ziua de 23 august ordinul de rupere a luptei și de retragere spre trecerile de peste Prut. După o ploaie scurtă, în noaptea de 23/24 august, obuzierele au rămas împotmolite într-o vale fără nume. Atunci s-a răspândit – destul de pregnant – și orientarea primită de la comanda regimentului: „Cine poate să se salveze”. Așa că în ziua următoare sub presiunea unor focuri de arme automate și aruncătoare, totul s-a transformat într-o fugă spre trecerile de peste Prut, în ideea formării unei noi linii de apărare pe râu.
„Din bateria a cărei comandă o pierdusem, am ajuns pe Prut doar 10-15 oameni, dintre cei care aveau cai. Ostașii basarabeni din formațiile noastre s-au dus spre locurile lor de origine, iar alții s-au strecurat prin păduri și s-au rătăcit pe drumuri necunoscute. Toate comenzile de la regiment până la baterii și plutoane au fost dezorganizate. Structurile organizatorice nu mai existau. Ceea ce a urmat – pentru trupele noastre care au trecut Prutul – în următoarele 2-3 zile poate constitui tema unui scenariu numit ‹măcel›. Pentru că trupele germane care se retăgeau își păstrau structurile oranizatorice și capacitatea de ripostă la atacul trupelor rusești, resturi din unitățile române au fost încolonate de nemți sub paza santinelelor germane. Aceste coloane precum și pâlcuri izolate de români grupați ad-hoc, amestecate printre formațiuni germane și rusești, erau cele mai vulnerabile, fără nici o posibilitate de ripostă, și erau efectiv măcelărite cu focul tunurilor și armamentul automat tras de pe tancurile și avioanele rusești. Zona satelor Duda, Arsura, Epureni a devenit un uriaș cazan în care au fost topite o mare parte din trupele române trecute peste Prut. Cei care au scăpat de măcel și care s-au putut adăposti prin viroage și păduri au fost luați prizonieri. Puțini au reușit să se strecoare spre sud”.
Ordine contradictorii
Starea de haos a fost amplificată de ordinele contradictorii şi de neînţelegerile dintre comandamentele român şi german. Spre exemplu, mareşalul Ion Antonescu a ordonat retragerea unităţilor româneşti din Armata 4 spre sud, spre linia fortificată Focșani – Nămoloasa – Galați iar generalul Friesnner (Comandantul german al Grupului de armate) a ordonat retragerea spre est, pe linia munţilor. Din cauza acestei situaţii, generalul Avramescu, comandantul Armatei 4, a înaintat o cerere de demisie către mareşalul Antonescu, care i-a acceptat-o, înlocuindu-l cu generalul Ilie Şteflea, șeful Marelui Stat Major. Acţiuni ofensive ale inamicului au avut loc şi la Corpul 1 Armată şi la Corpul 7 Armată care se aflau dispuse între Siret şi Carpaţi. Într-o situaţie extrem de dificilă au fost puse unităţile din Corpul 1, Corpul 5 de Armată şi Corpul 7 armată, care se aflau în apărare pe înălţimile situate la vest de râul Moldova între Mănăstirea şi Târgu Neamţ.
În seara zilei de 23 august forţele sovietice se aflau pe aliniamentul nord Târgu Frumos, sud-vest Roman, nord Bârlad, nord-vest Huşi, nord Chişinău, est Leova, nord Tatarbunar, la 50-60 kilometri de aliniamentul fortificat Focşani – Nămoloasa – Brăila. Frontul 2 ucrainean pătrunsese aproximativ 80 de kilometri în adâncimea dispozitivului româno-german, pe un front de circa 240 de kilometri, iar Frontul 3 ucrainean a înaintat 110 kilometri, pe un front de 350 kilometri. În zilele următoare forţele sovietice s-au îndreptat către poarta Focşanilor şi în sudul Basarabiei. Aşa cum aprecia generalul Ilie Şteflea în 29 august: „Situaţia din ziua de 23 august 1944 nu mai permitea restabilirea apărării pe frontul fortificat F. N. B. chiar dacă trupele noastre ar fi continuat să lupte.”
După 23 august va exista o răsturnare de fronturi, de unde până atunci românii erau cu fața spre vest împotriva sovieticilor, după acea zi armata română va lua poziție spre vest împotriva germano-ungurilor, foștii aliați. Noi suferințe, alte luări în prizonierat, de data aceasta românii vor fi duși în lagăre germane și ungurești. Ceea ce s-a întâmplat mai departe în episodul următor.
Citește și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
