Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr (8)
Lovitura de stat de la 23 august
Lovitura de stat de la București prin care a fost arestat mareșalul Ion Antonescu, comandantul de căpetenie al armatei, a creat o situație cu totul nouă pe front. Dintr-o dată, vechiul inamic a devenit partener într-o nouă luptă, cu Germania nazistă. Comunicatul regelui către țară, difuzat la ora 22.20, în seara lui 23 august, a fost cu totul neașteptat pentru oștirea română, dar a fost acceptat de la corpul de comandă și până la ultimul ostaș. Pentru mulți întorsătura însemna ieșirea dintr-un război, care nu le-a adus decât moarte și suferință, și toți se bucurau că se vor întoarce la familiile lor. Formularea ambiguă a comunicatului i-a condus la concluzia pe mulți, mai ales pe ofițeri, că întoarcerea armelor era un act convenit împreună cu Națiunile Unite, adică cu rușii și cu anglo-americanii și că de aici înainte vor lupta împreună cu foștii inamici într-o cooperare liber consimțită. Dar nu era așa. Întoarcerea armelor a fost un act unilateral al românilor și, cel puțin oficial, românii erau în continuare inamici ai sovieticilor. Ordinele primite și de unii și de alții erau confuze și de cele mai multe ori era la latitudinea comandanților locali de a lua măsurile ce le considerau necesare. De aici multe neînțelegeri, românii cu bună credință se lăsau dezarmați și manipulați de ruși, crezând că mai apoi vor porni la luptă împreună pentru eliberarea Ardealului de Nord. Noul inamic, german, era și el derutat, pentru că nu se aștepta deloc să aibă din armata română un inamic, iar ordinul primit de la Hitler de a se interveni pentru a restabili situația a grăbit intrarea în luptă a românilor contra unităților germane, înainte de a trece cele 48 de ore oferite pentru retragerea lor din România.
Dacă de la Bucureşti s-au dat ordinele necesare încă din noaptea de 23/24 august pentru noua situaţie de luptă, acestea nu au ajuns la subunităţi decât foarte târziu, timp în care au circulat mai ales zvonurile. A derutat enorm faptul că peste noapte aliaţii deveniseră inamici şi inamicii aliaţi, ostaşii nefiind pregătiţi mental pentru o atare răsturnare de situaţie. Primele informații despre cele întâmplate au venit pe calea undelor radio.
„În seara zilei de 23 august, pe când mă aflam la postul de comandă a venit în grabă sergentul Nicolae Burcă, transmisionist în plutonul de transmisiuni al grupării, care m-a chemat ca să-mi raporteze ceva urgent. Mi-a povestit cum că, punând căştile de la staţia de radio în gamelă, pentru a amplifica sunetul, a ascultat comunicatul referitor la armistiţiu. M-am dus şi l-am ascultat şi eu, după care i-am raportat comandantului care a rămas descumpănit. Seara la orele 23, a venit locotenentul Constantin Ionescu care ne-a ordonat să ne deplasăm imediat spre Bacău, urmând a primi noi ordine”. Iată un exemplu despre cum au ajuns informațiile la trupele de pe front care primeau noua situație de luptă.
Deruta de pe front
În realitate armistițiul nu se încheiase, iar încetarea ostilităților a fost unilaterală. În dimineața zilei de 24 august 1944, trupele române de pe front au constatat o cu totul altă situație, deoarece în momentul în care s-a încercat realizarea legăturilor cu comandamentele și trupele sovietice acestea au declarat că nu primiseră niciun ordin în acest sens și că nu aveau cunoștință de niciun armistițiu. Relevantă este consemnarea generalului Ioan Teodorescu, comandantul Brigăzii 20 infanterie:
„Nu-mi puteam explica ce fel de armistițiu a acceptat armata rusă care nu înceta să ne atace peste tot. Speram totuși ca din moment în moment să primească ordinul de la comandanții lor să înceteze a mai trage în noi și să ne lase să ne retragem în ordine pe linia fixată de clauzele armistițiului”.
Toată lumea era derutată, confuză și se așteptau ordinele care nu veneau. Când rușii au rupt frontul de la Iași, Declarația de armistițiu de la 23 august 1944, difuzată prin radio, a căzut ca o adevărată bombă.
„Toți comandanții de baterii eram complet dezinformați și puși în situația de a nu putea lua nici o măsură și a da vreun ordin către unitățile subordonate, deci secțiilor dizlocate. Cum rușii se apropiau și situația era complet neclară, fiecare unitate aflată în dispozitiv și răspândită pe teren, cu legăturile telefonice deteriorate și greu de restabilit, a început retragerea pe proprie răspundere”. Este declarația făcută de căpitan Iuliu Marcel Iftodi, inginer, încadrat în cadrul Divizionului a.a. cu misiunea de a apăra podul de cale ferată de peste râul Siret, din comuna Cosmești.
Într-o situaţie dificilă şi extrem de periculoasă avea să fie pus și sublocotenentul Ioan Şuţa, de la Regimentul 5 Vânători, în acea noapte de 23/24 august, cea mai dificilă din tot războiul pe care românii l-au dus împotiva sovieticilor:
„În seara zilei de 23 august 1944, aflat la Elisabeta Doamna, comandantul companiei, căpitanul Dumitru Miniş, mi-a ordonat ca după începerea deplasării batalionului către Bacău să mă încolonez înapoia acestuia, realizând astfel aşa zisa ariergardă. Această decizie a fost o mare eroare tactică, ca şi folosirea mea, insuficient de experimentat la astfel de acţiuni. Era un cer senin, cu luna plină dinspre sud, care lumina deplasarea trupelor noastre, dar înspre înapoi era beznă de zmoală, ceea ce a făcut să nu putem descoperi inamicul care ne urmărea.
După un marş de câteva ore, aproape de miezul nopţii, batalionul s-a oprit şi maiorul Constantin Cosmulescu m-a chemat şi mi-a spus: ‹Mânzule, cheamă toţi comandanţii de companii la mine pentru că am primit ordin să ne întoarcem de unde am plecat şi să reocupăm poziţia de apărare de la Elisabeta Doamna.› Era o decizie cutremurătoare, pentru că toţi ştiam că poziţia respectivă fusese ocupată de inamic. După câtva timp de marş înapoi am luat contact cu inamicul, angajând o luptă pe viaţă şi pe moarte, atât în lungul şoselei cât şi în lanurile de porumb din apropiere. Maiorul Cosmulescu a fost răpus de gloanţe cu arma în mână”.
Rușii iau prizonieri
Sublocotenentul Ion A. Şuţa, mai povestea că subunitatea sa a fost încercuită în lanurile de porumb de la sud-est de satul Trifeşti, în noaptea de 23/24 august, unde a stat până în dimineaţa de 25 august când, „prin acţiunea curajoasă a sublocotenentului Francisk Ekeriu, avocat din Timişoara, am reuşit să spargem cercul şi să ajungem în dispozitivul unei unităţi germane. Căpitanul german, comandantul batalionului, mi-a comunicat, pe un ton foarte sobru, dar respectuos: ‹Camarade, România a trădat şi de la 23 august luptă împotriva noastră› şi dacă doresc să merg cu ei, pot să intru în coloana lor care deja se formase. Am rămas stupefiat şi eu şi toţi ostaşii şi ofiţerii români grupaţi sub comanda mea. Nu puteam înţelege de ce comandanţii mei superiori ne-au părăsit şi au sacrificat întregul batalion şi pe bravul său comandant şi numeroşi alţi ofiţeri şi soldaţi”.
Surprinderea sublocotenentului a fost într-adevăr mare şi greu de înţeles situaţia în care s-a ajuns, dar a continuat retragerea pe cont propriu, însă, din păcate, îl va aştepta o şi mai mare dezamăgire în ziua următoare.
„Se luminase de ziuă când am ajuns în satul Podoleni, unde am întâlnit un maior din statul major al Corpului 5 armată ce se deplasa cu motocicleta spre Buhuşi şi care foarte degajat mi-a spus „să nu mai fiu nervos şi să nu mă agit pentru că Majestatea Sa Regele încă de la 23 august 1944 a hotărât ca România să înceteze războiul împotriva sovieticilor şi el mă sfătuieşte să mă opresc, să iau legătura cu trupele sovietice şi să mă alătur lor în lupta împotriva nemţilor. A fost un moment de mare derută pentru mine şi la insistenţele unor apropiaţi, ca sublocotenentul Francisk Ekeriu şi sergentul Pazu, am decis să continuăm deplasarea spre Buhuşi. Dar întârzierea în luarea acestei decizii m-a costat foarte mult pentru că, după câtva timp, a apărut pe şosea o formaţiune sovietică călare care ne-a înconjurat şi refuzând orice discuţie, a trecut la dezarmarea noastră cu toată brutalitatea, ridicându-ne toate lucrurile personale”.
Vânătorul de tancuri, Traian Giurgelea, din Regimentul 85 Infanterie Ineu, a avut şansa să scape de prizonierat retrăgându-se pe cont propriu:
„La 23 august o fost o mare debandadă, nu mai ştiam de unitate, de comandanţi, de nimic. Ni s-o spus că acuma suntem fraţi cu ruşii şi mergem să ne batem cu nemţii şi cu ungurii, dar nu mai era organizat nimic. O plecat de pe poziţie fiecare cum o putut. Eu am plecat spre Braşov, unde am ajuns după 4-5 zile de mers pe jos, aproape fără mâncare. Pe muntele Nehoiu am fost luaţi prizonieri de nemţi, eram vreo 23 de oameni, ne-or dezarmat şi ne-or dus o zi şi o noapte. Am fugit de la nemţi şi am dat pe munte de nişte ciobani care mi-or dat să mănânc, ce or avut şi ei; mămăligă şi zer.”
Solidaritate cu nemții
Dar, germanii nu au devenit peste noapte dușmanii românilor, în special pentru oamenii simpli, care i-au tratat cu bunăvoință. Cu înțelegere pentru foștii aliați a procedat caporalul Nicolae Neag, din Satul Avram Iancu (Moț din munții Apuseni). La 23 august, fiind în observator, comandantul îi dă ordin să se retragă la Oteleni; s-au retras toți atât de rapid şi era o asemenea debandadă încât au lăsat pe poziţie tot materialul de luptă.
În satul Oteleni caporalul Neag primeşte ordin să rămână pe loc, dar din cauza dabandadei din jur este antrenat şi el în retragere, fără să mai poată ţine legătura cu unitatea sa, care deja plecase. Înarmat cu un pistol Oriţa încearcă să ajungă în sudul Moldovei, pentru a nu fi ajuns din urmă de ruşi. După ce parcurge o bucată de drum pe jos, în opinci, se întâlneşte pe şosea cu un unterfuhrer german din Waffen SS, cam pe la Târgu Frumos. Ofiţerul german era foarte bine echipat (busolă, hartă) şi ştia româneşte. Din discuţia avută îşi dau seama că amândoi au acelaşi scop: să scape de ruşi. Într-un şanţ găsesc răsturnat şi abandonat un camion al armatei române, plin cu efecte militare. Caporalul Neag, ştiindu-se de pe poziţie într-o stare igienică necorespunzătoare îşi schimbă uniforma murdară, echipându-se cu alta nou nouţă şi tot aici armata română îl dotează cu prima sa pereche de bocanci, pe care singur şi-a luat-o din camionul răsturnat. Îl îndeamnă şi pe neamţ să facă la fel, să se echipeze în uniformă românească pentru a nu fi împuşcat de ruşi, ceea ce ofiţerul face. Au mers o vreme împreună, până la un punct în care ofiţerul SS îi indică direcţia spre Braşov, spunând că el o ia pe o altă rută, spre a ajunge la unguri. 88 Zilele acelea erau cu adevărat pline de inedit și confuzie. Artileriștii din Divizionul 10 a.a. au surprins o coloană germană de mașini cu trupe pe care au dezarmat-o și i-au confiscat autovehicolele. Dar, comandantul nemților disperat le-a cerut românilor o dovadă că au fost dezarmați și li s-au confiscat mașinile. Comandantul german a primit hârtia „salvatoare” după care a fost lăsat să pornească pe jos, în coloană, spre Buzău cu cei 32 de soldați ai săi.
Drama generalului Alexandru Saidac
Tot atunci s-a consumat şi drama generalului Alexandru Saidac, comandantul Diviziei 1 Infanterie, care a fost luat prizonier în 25 august de sovieticii consideraţi aliaţi.
„Cu o zi înainte, puţin după amiază, în timp ce ne aflam la masă cu câţiva colaboratori apropiaţi, a sosit un colonel sovietic, care, bucuros că s-a terminat războiul, cel puţin cu România, a toastat pentru noi şi ţara noastră şi a comunicat că trupele române se puteau deplasa spre sud conform ordinelor primite de la comandamentele superioare. În seara aceleiaşi zile, acelaşi colonel a venit din nou şi ne-a comunicat: ‹Nu vă puteţi pune în marş până ce nu veţi depune armele şi tunurile›”.
Iniţial, i s-a permis generalului să ia legătura cu Corpul 5 Armată, după care a fost somat categoric că dacă în cinci minute nu depune armele se vor întrebuinţa trupele de care de luptă şi artilerie care înconjuraseră satul. Noaptea târziu generalul Saidac a fost obligat să se deplaseze la comandamentul sovietic din zona Bacău unde a protestat, declarând că trupele române încetaseră lupta împotriva sovieticilor. Totul a fost însă în zadar iar generalul a fost arestat în dimineaţa zilei de 25 august.
Deruta era prezentă peste tot, oamenii erau lipsiți de informații și nici nu primeau ordinele necesare pentru a se orienta în situația dată.
„În dimineaţa zilei de 24 august am văzut fugind, dezorientaţi, ostaşi din alte unităţi, care ne-au spus că ruşii iau prizonieri pe ostaşii noştri oriunde se află. Ajunşi în localitatea Lilieci am luat contactul cu trupele noului aliat. La început ni s-a arătat înţelegere şi bunăvoinţă. Ni s-a vorbit chiar în limba română. Faptul ne-a uşurat inimile. Oameni de bună credinţă, n-am bănuit că înţelegerea şi bunăvoinţa reprezentau capcana în care am fost atraşi. Totul s-a lămurit când unitatea noastră a fost încercuită. Când duşmănoasa operaţie a fost realizată, am fost dezarmaţi şi luaţi prizonieri”. Aceasta este mărturisirea lui Constantin Liţu, sublocotenent în Comandamentul 103 munte, care, din fericire, a scăpat de prizonierat în urma unor adevărate peripeţii, ajungând teafăr la Bucureşti, în dimineaţa de 30 august, adică odată cu sovieticii.
În luptă cu nemții, dar capturați de sovietici
Constantin Diaconescu pe front sublocotenent, comandant de baterie în regimentul 29 artilerie (divizia 14 Infanterie), se afla instalat pe poziții le sud de orașul Orhei. El a auzit despre ceea ce s-a întâmplat în noaptea de 23/24 august abia în cursul nopții următoare:
„În dimineața zilei de 25 august am trecut Prutul pe podul de la Leușeni, îndreptându-ne spe Albița, localitate care era ocupată de subunități germane. Aflasem că orașul Huși era ocupat de trupele sovietice, așa încât am hotărât să ne îndreptăm spre Duda-Epureni, pe un drum lăturalnic. Aici, în dimineața următoare, într-o situație complicată am participat împreună cu sovieticii la lichidarea unei subunități germane. După aceea însă, surpriză (!), comandantul subunității sovietice, ne-a cerut să ne predăm, fiindcă trebuia să ne trimită comandamentului lor. Eram contrariați și am protestat energic, dar … în zadar. Ni s-a luat armamentul și toate obiectele personale (ceasuri, stilouri, bani, cisme etc). În coloană ne-am deplasat sub pază la Huși. Acolo am întâlnit mulți militari luați prizonieri în diverse locuri. Cu toții eram nedumeriți și nemulțumiți”.
Sublocotenentul Constantin Diaconescu povestește și despre drumul spre lagărele de prizonieri de război:
„A doua zi (26 august), constituiți într-o coloană de aproximativ 2 km, formată din români și germani am pornit pe direcția Leușeni – Ungheni – Bălți. Din acel moment a început calvarul, nesfârșita umilință și batjocură. Ziua mărșăluiam iar noaptea ne odihneam în praful ori noroiul drumului. Foamea începuse să ne cam încolțească. Ce avusesem fiecare din noi în buzunare se cam terminase. Eram chinuiți de trei probleme: ce vom mânca, când vom fi liberi și de ce noi eram prizonieri în timp ce camarazii nostri români luptau alături de armata sovietică. Pe drumul de la Ungheni la Bălți am primit o singură dată câte 100-150 de grame de cașa și 100-200 gr. de pâine. La ultima oprire, înainte de intrarea în Bălți s-a făcut separarea ofițerilor de trupă. Ofițerii, circa 1500 – români și nemți – au fost cazați în curtea și în grajdul unei foste cazărmi.
Zilele trăite la Bălți au fost dintre cele mai negre din tot prizonieratul. O adevărată tortură. Mâncarea era foarte rară și de cele mai multe ori se rezuma la roșii, fără sare și fără pâine. Pentru a ne potoli setea trebuia să așteptăm la codă ore întregi la fântâna din curte și aceasta doar o dată pe zi. Una-două zile nu s-a putut folosi fântâna deoarece un neamț în semn de protest s-a aruncat în ea”.
După 12 zile prizonierii au fost urcați în trenuri în vagon erau 50 de prizonieri. În fiecare vagon au fost înghesuiți 50 de oameni „Seara toți ne culcam pe aceeași parte. Când unul era constrâns să-și schimbe partea, trebuia să anunțe cu voce tare, pentru ca toți să-l urmeze. Necesitățile le făceam într-un colt al vagonului. La două-trei zile se repartizau pentru întreg vagonul patru cinci pâini și două-trei conserve. Împărțirea lor în bucăți absolut egale era o problemă greu de rezolvat. Aprovizionarea cu apă se făcea în gările mai mari. Slăbeam pe zi ce trecea (….) După 15 zile de la plecarea din Bălți am ajus la Șonica…” (Gara care deservea lagărul de la Oranki n. n.).
Dușmani peste tot
Românii au fost expuși unor situații, dintre cele mai inedite, pentru că trebuiau să se ferească și de nemți și de ruși și oricând puteau fi făcuți prizonieri și de unii și de alții, cum este exemplul oferit de Iulian Cernat, comandant de baterie de tragere în Regimentul 24 Artilerie (Divizia 14 infanterie), aflată pe poziții încadrată de două divizii nemțești). Acesta a primit ordin de retragere de la Orhei în 23 august, când practic divizia era încercuită prin masivele pătrunderi ale inamicului pe la Iași și Tighina. În ziua următoare după primirea comenzii „scapă cine poate” totul s-a transformat într-o fugă disperată spre Prut:
„Ceea ce a urmat – pentru trupele care au trecut Prutul – în următoarele două-trei zile poate constitui scena unui scenariu denumit măcel. Dacă trupele germane care se retrăgeau își păstrau structurile organizatorice și capacitatea de ripostă la atacul trupelor rusești, resturi din unitățile române au fost dezarmate de nemți și încolonate sub paza santinelelor germane. Aceste coloane, precum și pâlcuri izolate de români grupați ad-hoc, amestecate printre formațiuni germane și rusești erau cele mai vulnerabile, fără nici o posibilitate de ripostă, ele erau efectiv măcelărite cu focul tunurilor și armamentului automat tras de pe tancurile și avioanele rusești. Zona satelor Duda, Arsura, Epureni a devenit un uriaș cazan, în care a fost topită o mare parte din trupele române trecute peste Prut. Cei care au scăpat de măcel și care s-au putut adăposti prin viroage și păduri au fost luați prizonieri (de ruși n. n.).,
Scene de acest fel s-au întâmplat și la modul individual, în care românul era supus la agresiuni și din partea nemților și din partea rușilor. Un soldat din Agrișu Mare (Arad) din Divizia 1 Infanterie, prins de germani în timp ce fugea de ruși, a fost bătut și aruncat într-o porumbiște. Apoi au venit rușii care l-au găsit acolo și l-au acuzat că se ascunde și astfel i-au administrat și ei o pedeapsă soră cu moartea, apoi l-au trimis în prizonierat.
Regimentul 7 Artilerie Grea, comandat de colonelul Vasile Danacu, lupta în 19 august, în sectorul Diviziei 1 Gardă, la sud de Ruginoasa, dar a primit ordin de repliere în 22 august și s-a retras la vest de Siret:
„În noaptea de 23/24 august, la ora 5 ni s-a comunicat prin radio că s-a încheiat armistițiul și se ordona retragerea trupelor la sud de linia Siret-Putna și că orice tentativă de dezarmare din partea sovieticilor trebuie să fie respinsă prin forță”.
Când unitatea se retrăgea pe valea Tazlăului a fost interceptată de unitățile Armatei 7 Gardă sovietică. Românii au refuzat să se lase dezarmați, preferând să lupte. O parte dintre soldați au părăsit unitățile și au fost imediat capturați și luați prizonieri.
„În seara zilei de 24 august regimentul a rămas în coloană pe acest drum, iar subsemnatul (Vasile Danacu n.n.) am luat legătura cu comandantul Diviziei 72 sovietice, colonelul Petrov. Acolo mi s-a ferit o masă din conserve și pâine, iar colonelul Petrov mi-a cerut informații despre locul în care se găsea poziția regimentului la debutul, ofensivei sovietice. Apoi au fost chemați comandanții de mari unități la comandamentul Armatei 7 Gardă sovietică când generalul sovietic Șumulov pentru a-i îmbuna pe români le-a făcut cunoscut că germanii ne-or declarat război și a cerut să organizăm unitățile pentru lupta de dezrobire a Ardealului. Au fost prezenți la întâlnirea cu generalul sovietic comandantul Corpului 1 Armată român, generalul Gheorghe R, generalul Crețulescu Ilie, generalul Dimitriu, generalul Roșca și eu, colonelul Danacu”.
În urma tratativelor purtate Regimentul 7 Artilerie Grea a fost încadrat la Armata 7 de Gardă sovietică.
Drama generalului Hugo Schwab
Darea de seamă întocmită de colonelul A.T. Lişcu, şeful de stat major al Corpului 7 armată român, conţine numeroase detalii privind mişcarea trupelor începând cu noaptea de 23/24 august:
„Conform misiunii primite (în noaptea de 23/24), Corpul 7 armată a executat desprinderea de unităţile ruse în ordinea: Serviciile corpului de armată din zona Piatra Neamţ, imediat în coloane de marş spre sud; Comandamentul 103 munte cu toate ENI (Elemente Ne Indivizionate n. n.) de întărire asigurat pe axul de marş în zona Tg Neamţ, cu ariergarda de la Comandamentul 104. Comandamentul 103 s-a încolonat după ora 10, în ziua de 24 august, iar Comandamentul 104, la ora 6, cu o parte din unităţi pe itinerariul rezervat Comandamentului 103. Către orele 9, ruşii au atacat ariergarda Comandamentului 104 pe şoseaua Tg. Neamţ – Piatra Neamţ şi au respins-o la sud de Humuleşti. În această situaţie, Comandamentul 104 a descoperit axul de mişcare al Comandamentului 103 munte. Comandamentul 103 munte venind pe itinerar după ora 10, a fost obligat de ruşi să se dirijeze spre Bistricioara-Hangu. Pe această direcţie a fost atacat de trupele germane. În această situaţie Comandamentul 103 s-a dirijat cu strictul necesar peste munţi, pe poteci la Pipirig – est Hangu – Schitu Tarcău – Moineşti, unde fiind complet armat a cerut să lupte sub comandament rus. Comandamentul 104 şi serviciile Corpului 7 Armată au fost dezarmate de ruşi pe axul Tg. Neamţ – Girov – Roznov – Tazlău şi îndrumate în diferite lagăre. Domnul general Ilie Creţulescu, de la Comandamentul 104 a cerut şi i s-a aprobat de ruşi să ia comanda Comandamentului 103, lipsit de comandantul său, colonelul Săulescu”.
În această situaţie foarte confuză, generalul Hugo Schwab, comandantul Corpului 7 Armată, a plecat pe teren să verifice modul în care se efectuează retragerea, să dea ordinele necesare în caz de trebuinţă şi să ia legătura cu comandamentele sovietice, considerate aliate. În aceste ceasuri avea să se întâmple evenimente care vor conduce la moartea unuia dintre cei mai competenţi generali români, Hugo Schwab, şi care vor demonstra încă o dată debandada de pe front şi mai ales faptul că sovieticii îi tratau în continuare pe români ca pe nişte inamici, în condiţiile în care răsturnarea de fronturi s-a făcut unilateral, fără ca inamicul să fie informat la nivel oficial. A mai acţionat, evident, şi totala rea credinţă a comandanţilor sovietici.
Dramatismul acelor momente este descris în raportul generalului Gheorghe Cosma, din 28 septembrie, către marele Stat Major Român, din care reproducem împrejurările în care s-a sinucis generalul Hugo Schwab:
„Pe drumul de la Vânători Neamţ la Humuleşti ne-am pomenit deodată cu focuri destul de dese de automate trase de soldaţi ruşi care înaintau în formaţie de luptă dinspre pârâul Ozana spre şoseaua Vânători – Neamţ – Humuleşti. Am mărit viteza maşinii, dar satul Humuleşti era deja ocupat de ruşi, care au tras în maşină. Subsemnatul am deschis geamul şi, din mers, am strigat tare că este armistiţiu şi că noi suntem ofiţeri români. Unii soldaţi ruşi nu au mai tras, dar alţii – cei mai mulţi – nu au ţinut seama de vorbele mele şi au continuat să tragă în maşină, precum şi în alte două maşini care ne urmau. De înapoiat din drum nu mai era posibil, aşa că mărind şi mai mult viteza am ajuns la încrucişarea de drumuri din Humuleşti, de lângă biserică, punct care era ocupat de cca 20-30 de soldaţi ruşi înarmaţi cu pistoale mitralieră şi care ne-au primit cu focuri intense, înconjurând maşina şi silindu-ne să ne oprim.
Într-o clipă, generalul Schwab, care probabil încă de mai înainte îşi scosese revolverul din toc şi-l ţinea în mâna dreaptă, fără să-l observ eu, şi-a tras un glonte în tâmpla dreaptă, rămânând mort pe loc. Ruşii spuneau că nu ştiu nimic de armistiţiu”.
Situația dificilă a românilor
Regruparea efectuată de Armatele 3 şi 4 române, după fatidica zi de întoarcere a armelor, s-a desfăşurat pe baza directivelor date de Marele Stat Major în noaptea de 23 spre 24 şi a cuprins mai multe faze, în funcţie de situaţia dată. Astfel, regruparea declanşată imediat după primirea ordinului de încetare a luptei cu forţele sovietice a constat în replierea Armatei 4 pe linia fortificată Nămoloasa-Focșani-Galați. La orele 24, comandantul armatei, generalul Ilie Şteflea, ordona replierea marilor unităţi, cu tot armamentul din dotare, la sud de linia fortificată, unde ar fi trebuit să ocupe un dispozitiv cu faţa la nord şi să se opună cu orice preţ încercărilor de dezarmare.
Într-o situaţie extrem de dificilă au fost puse unităţile din Corpul 1 și Corpul 5 de Armată şi Corpul 7 armată (comandamentele 103 şi 104 munte), care se aflau în apărare pe înălţimile situate la vest de râul Moldova între Mănăstirea şi Târgu Neamţ. Replierea acestor mari unităţi nu a putut fi efectuată, aşa cum s-a şi văzut din relatările martorilor, datorită atitudinii trupelor sovietice. Acestea, pătrunzând în ziua de 25 august pe valea Trotuşului, au încercuit unităţile române şi le-au obligat să depună armele.
În continuare, în aparițiile următoare, vom prezenta alt episod din aceste zile atât de complicate și derutante, în care armata română a pierdut fără luptă zeci de mii de ostași, din cauza faptului că s-a recurs la o acțiune improvizată, dar care totuși, până la urmă, s-a dovedut benefică pentru România care a evitat un război distrugător pe propriul teritoriu.
Citește și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
