Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest (2)
Campania armatei române pe frontul de Vest, alături de armata sovietică, împotriva armatelor germano-ungare a durat mai puțin de nouă luni și, prin urmare, numărul prizonierilor de război a fost mult mai mic decât cel de pe frontul de Est, mai ales că aliații sovieto-români se aflau într-o ofensivă continuă. Colonelul Alexandru Duțu numără, pe lângă cei 21. 735 morți, un număr de 56.389 dispăruți. În campania din vest inamicul nu a reușit mari încercuiri de trupe românești așa că prizonierii au fost capturați după scurte contraatacuri locale sau pur și simplu accidental, în cursul unor incursiuni românești cu forțe reduse în teritoriul inamic. Au existat totuși numeroși prizonieri și pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei a căror soartă fost chiar mai grea decât pentru aceia capturați pe teritoriul României.
Generalul Platon Chirnoagă cade prizonier
Frontul s-a stabilizat o vreme pe importantul râu Tisa, aflat în plină pustă, cu ape mari în perioada toamnei și cu numeroase meandre care favorizau apărarea și contraatacul. Cel mai mare număr de prizoneri de război români de pe frontul de vest, capturat într-o singură bătălie, a fost făcut la sud de Szolnok – vest Tisa, în urma contraofensivei germano-ungare din 19 octombrie 1944, la joncțiunea dintre diviziile 4 infanterie română și 203 infanterie sovietică. Divizia 4 a fost introdusă în 6 octombrie în capul de pod de la sud de Szolnok. Inamicul a atacat cu două divizii, una blindată și una motorizată, unitatea românească. Lovitura principală a fost dată cu trupe de infanterie, însoțite de 60 de tancuri „Tigru” și „Pantera”, în flancul Diviziei 4 Infanterie. Lipsite de sprijinul eficient al artileriei rămasă pe celălalt mal a Tisei și neputând fi aprovizionate, unitățile Diviziei 4 au rezistat două zile:
„În a doua parte de zilei de 20 octombrie, artileria inamică a deschis un foc năpraznic asupra întregii zone după care infanteria a pornit la atac. Timp de trei ore lupta a fost dramatică. Către orele 16 – rememora Rodrig Mihai Șeteanu, comandant de divizion în Regimentul 10 artilerie – și-au făcut apariția tancurile. Spre est se auzea bubuitul tunurilor și al exploziilor, semn că aveau loc lupte înverșunate în spatele nostru. Apoi drama s-a consumat repede. Ostașii nu mai aveau muniție, erau istoviți și hămesiți de foame, demoralizați și panica previzibilă s-a răspândit cu repeziciune”.
Cei rămași în viață s-au îndreptat spre malul de est al Tisei, fiind capturați aproape în întregime. „Nici o rezistență nu mai putea fi închegată” – spunea Constantin Ciobanu, șef de stat major al marii unități: „Din când în când se auzea câte o rafala de armă automată. Spatele diviziei fusese pulverizat. Ne-am hotărât a răzbi către ai noștri. Am ieșit din zăvoi și ne-am îndreptat către rambleul unei șosele. Acolo ne așteptau țevile amenințătoare ale tunurilor unor tancuri inamice. Nu era nici o posibilitate de scăpare”. Printre cei luați prizonieri s-a aflat și generalul Platon Chirnoagă, comandantul Diviziei.
Acuzații sovietice, pierderi românești
Comandamentul sovietic al Armatei 53 a acuzat unitățile românești de dezastrul întâmplat, în timp ce comandanții români s-au apărat acuzând inclusiv lipsa de cooperare a unităților sovietice. Acuzațiile sovietice au fost întărite și de faptul că generalul Platon Chirnoagă, comandantul diviziei 4, după ce a fost dus la Viena, a fost inclus în guvernul național român condus de Horia Sima, fiind numit ministru de război, însărcinat cu organizarea unor unități militare care să lupte de partea germanilor.
O soartă grea, deși nu similară, a avut și Divizia 2 Infanterie care și-a regrupat unitățile în zona Tiszainoka. După ce la 24 octombrie a atacat și cucerit Ujkecskse, divizia a fost respinsă (25 octombrie) la est de Tisa cu mari pierderi umane (30% din efective) în urma unui contraatac concentric executat de inamic. În acea zi nefastă, Divizia a pierdut peste 700 de ostași, din care aproape 100 morți, tot atîția răniți și peste 500 dispăruți (cei mai mulți prizonieri n. n). În luptele desfășurate pe cursul mijlociu al Tisei românii au pierdut 7002 soldați dintre care cei mai mulți au fost luați prizonieri.
Ioan Ioance este luat prizonier și este bătut pentru că avea o decorație
Mai la nord, tot pe Tisa, se afla Ioan Ioance, gradat în Regimentul 5 Roşiori (Divizia 1 Cavalerie), care a căzut prizonier la inamic în timp ce se afla într-o misiune de cercetare în terenul inamicului:
„Eram adăpostiţi pe marginea Tisei; încercam să ne organizăm trecerea fluviului, dar ne era imposibil. Am stat nemişcaţi, adăpostiţi în tranşee, o noapte întreagă, nu puteam schimba locul, ne aflam permanent sub tirul inamicului. Atunci s-a pregătit un puternic baraj de artilerie, urmat de un bombardament de aviaţie nimicitor. Abia atunci pionierii noştri au putut să facă un pod de vase peste care am trecut apa şi am înaintat până în localitatea Tokay.
În zorii zilei am primit o nouă misiune de cercetare. Comandantul meu mi-a cerut să pătrund în satul Bodrog, împreună cu un camarad de-al meu, Petruş Simion, pentru a observa prezenţa inamicului, a forţelor sale şi a raporta tot ce era necesar pentru asigurarea înaintării unităţii noastre. Am constatat că şoseaua era minată, lucru pe care l-am raportat imediat, apoi ne-a intrigat starea de linişte care nu ne era deloc favorabilă. Ştiam că inamicul pregătise ceva… Şoseaua fiind minată ne-am deplasat a două zi, mergând prin ascunzişuri, prin grădini şi gospodăriile oamenilor. Unele case erau locuite, altele nu. La un moment dat am zărit o uşă deschisă şi, împreună cu camaradul meu am vrut să intrăm în casă. Întrucât camaradul Petruş fiind din Şomcuta Mare ştia bine limba ungară, mi-a sugerat ideea de a intra el în casă pentru a lua legătura cu locatarii. Văzând uşa casei deschisă, mă gândeam că e mai bine să intru eu, iar el să mă acopere, rămânând afară cu grenada. În timp ce noi ne invitam unul pe altul, mi s-a părut că aud un zgomot. Fiind mai mare în grad, am decis să intru în casă. Am trecut de prima intrare, nu era nimeni; mai erau două intrări şi stăteam la îndoială pe care s-o deschid. Mi-am mutat pistoletul în stânga şi cu dreapta am împins încet, cu atenţie, uşa. Surpriză! Acolo se aflau trei militari unguri cu armele îndreptate spre mine şi baioneta pusă, gata pentru atac. Au făcut un pas înapoi, la fel am procedat şi eu, pregătindu-mă să trag dar ei, fiind din timp pregătiţi, au făcut-o mai repede decât mine şi am fost împuşcat prin umărul drept, glonţul ştergându-mi şi gâtul. Un alt glonţ mi-a trecut pe lângă ureche dar nu m-o atins. Toţi trei au tras dar, socotesc că erau atât de speriaţi încât armele lor nu şi-au atins ţinta. M-am întors spre camaradul meu ca să strig să arunce grenada în casă dar, spre surprinderea mea, în jurul lui Petruş Simion se aflau alţi şase unguri, iar el neavând ce face a ridicat mâinile sus şi astfel am ajuns prizonieri. Sângele îmi curgea pe gât şi pe uniforma militară. Pe mine când m-au văzut ungurii cu decoraţia la piept m-au lovit cu patul armei în creştetul capului, căzând în nesimţire. Aşa am ajuns prizonier”.
Ioan Țărău trădează și se alătură lui Horia Sima
După trecerea Tisei, unitățile românești s-au îndreptat, încadrate de cele sovietice, spre Budapesta (Corpul 7) și spre nord-vestul Ungariei și Cehoslovacia (Armata 4). În cele 80 de zile de lupte de la Tisa până la nici doi kilometri de Dunăre, în Budapesta, românii au pierdut 10.708 militari morți, răniți și dispăruți (cei mai mulți dintre cei din urmă fiind prizonieri), adică 29% din total efective, de peste 36 mii oameni.
Ioan Ţărău, din Divizionul 1 Artilerie-Călăreaţă, ajunge și el prizonier, dar nu pentru că ar fi fost capturat de inamic ci pentru că s-a predat de bunăvoie, din motive ideologice:
„În jurul lui 15 ianuarie 1945 a trebuit să mă prezint la unitate, la Timişoara, de unde am fost trimis pe front. Am ajuns în Ungaria la Budapesta, de unde trebuia să merg mai departe în Cehoslovacia. Eu eram la curent cu ce se petrece în Rusia, ştiam ce înseamnă bolşevismul, aşa că de la Budapesta am pornit spre Viena, unde se afla guvernul lui Horia Sima. Am reuşit să stau de vorbă cu legionarii de acolo. L-am cunoscut personal pe Horia Sima, am stat de vorbă cu el, am făcut planuri, dar nu mai era timp pentru nimic, deoarece era prea târziu. Horia Sima era un bărbat frumos şi inteligent”.
Solidaritate între inamici
Oricât de dure erau înfruntările, pe front aveau loc și întâmplări de solidaritate și de omenie. Pe cota 725 din Muntele Javorina (Slovacia) a avut loc în timpul campaniei din vest a armatei române o întâmplare mai puţin obişnuită, pentru că nu s-a conformat devizei frontului: „Ucide inamicul cu orice preţ şi prin orice mijloace”. De data aceasta întâmplarea, povestită de Victor Atanasiu, în acel moment locotenent, comandant de baterie în Regimentul 3 Artilerie, se remarcă prin umanism şi respect între adversari:
„În luna februarie a anului 1945, trupele române se aflau în masivii muntoşi ai Slovaciei, nu departe de Hron. Pe una din catenele Javorinei, în apropierea mamelonului cu cota 725, instalasem observatorul bateriei (…) În stânga noastră se aflau unităţi sovietice, iar în faţă, dincolo de vale, pe un glacis în bună parte neacoperit de pădure, unităţi germane şi ungare.
Noaptea cu scânteierile de lună plină trecuse. Către ora 11 sergentul de serviciu m-a solicitat să-mi arate ceva de neînţeles! Am putut observa cu ochii liberi doi ostaşi adverşi, care, lăsându-şi armele la o oarecare distanţă, au coborât până la firul văii dintre cele două linii ale frontului şi au luat apă de la un izvor într-o gamelă şi un bidon. Apoi s-au întors fiecare pe drumul pe care venise, luând armele la spate şi dispărând în meterezele tranşeelor. Fenomen ciudat pe linia frontului unde stăteau la pândă atâţia ochi. Nimeni însă nu a tras, parcă era o înţelegere tacită.
În ziua următoare, în jurul aceleiaşi ore, fenomenul s-a repetat, deosebit însă ca aspect şi proporţie. Am răsucit obiectivul lunetei panoramice la maximum, pentru a-mi apropia cât mai mult imaginea…. Ostaşi din cele patru armate ce se aflau pe poziţie coborau pantele neînarmaţi, până la izvorul din vale. Ajunşi acolo se salutau şi aşteptau în ordine pentru a lua apă, după care plecau pierzându-se în ascunzătorile pământului”.
Românii din Germania internați în lagăre
Schimbarea de fronturi de la 23 august i-a găsit pe mulți militari români în Germania, la diferite cursuri de instruire, și astfel au fost considerați inamici și internați imediat în lagăre de prizonieri. În această situație s-a aflat Vasile Ion, care era la cursuri în Germania, iar la 24 august a fost luat prizonier de germani, la numai 10 zile după absolvirea acestora. Cei 12 sergenți români, deveniți maiștri militari clasa II-a, au fost trimiși în lagărul de la Koln.
„Eram 1200 români. La câteva luni ne-au transferat la centrul de la Leipzig, de unde noi, cei 12 școliți la ei, am fost îmbarcați într-un tren și duși în Austria. Ajunși în lagărul Kesholtz, ni s-a cerut să ne înscriem în trupele legionare conduse de Horia Sima, care fugind din țară formase guvernul de la Viena. La Kesholz erau peste 3000 de legionari și prizonieri de război. Noi am refuzat de la început să ne înrolăm, așa că ne-au băgat în închisoarea lagărului. După două luni de arest ne-au scos pe toți, ne-au încolonat și pe jos, sub escortă, am mes până la Danzig, în Polonia.
Eliberat abia în 1946, am fost trimis în țară cu un tren împreună cu foști deportați și prizonieri de război. În Ungaria, aprope de granița cu România, am fost opriți în plin câmp. Rușii care ne escortau ne-au obligat să ne dezbrăcăm până la brâu. Atunci au fost descoperiți doi SS-iști care voiau să fugă ascunzându-se printre noi. I-au recunoscut după tatuajul SS de pe mâna stângă și i-au împușcat pe loc.”
Evadarea sergentului major Emilian Simionescu
Prizonierii români nu s-au resemnat însă cu starea la care i-a adus soarta potrivnică ci au căutat să-și recapete libertatea și să se întoarcă între ai lor. Ei beneficiau și de faptul că înaintarea armatelor aliate sovieto-române favoriza dezorganizarea forțelor armate germano-maghiare, ajungându-se chiar la debandadă. Coloanele de prizonieri erau păzite superficial, de soldați bătrâni, fără convingerea că ceea ce au fost puși să facă era în folosul războiului și a țării lor. Prin urmare existau șanse mari ca evadarea în aceste condiții să reușească, așa cum a procedat sergentul major Emilian Simionescu care relatează în jurnalul său epopeea evadării din lagărele ungurești:
„Coloane motorizate germano-ungurești și civili ce se refugiau spre Budapesta. Nemaiputând merge am rămas ceva mai în urmă, unde am primit o bătaie strașnică de la un ungur cu patul pistolului mitralieră. Profitând de întuneric, ploaie și învălmășeală, împreună cu subofițerul Drancea Nicolae de la Centrul de Instrucție MTR Breaza, ne-am făcut încurcați printre mașini și căruțe. Am căzut amândoi jos și astfel tărâș am ieșit afară de pe șosea. După ce ne-am depărtat de șosea am început să facem calea întoarsă. Nu știam nici o vorbă ungurește și eram în ținută militară. Nu aveam nici o armă la noi și nici un mijloc de orientare afară de șoseaua Budapesta-București. Pe șosea nu puteam merge deoarece ne întâlneam cu mașini și de aceea am hotărât să mergem paralel cu șoseaua la 200 m dreapta sau stânga. Mersul nostru era mai mult în curbe. În acest caz ne afundam în bălțile Câmpiei Panonice. Ziua dormeam în paie sau în porumb iar noaptea mergeam.
12 octombrie. Noaptea au tras focuri de armă asupra noastră. Ce mâncare avem: răsărită, dovleac și porumb. Ziua am dormit în câmp. Vineri. Ziua am dormit într-un lan de porumb. Ne-am orientat. Sâmbătă. Suntem disperați. Fuga noastră n-are perspectivă de izbândă. Am stat în mlaștinile Câmpiei Panoniei. Cât despre mâncat foart prost ceva. De răsărită ne doare vârful limbii, în schimb am găsit puțină varză. Noaptea am mers puțin iar înspre ziuă era să ne prindă un ungur civil. Chiar a vorbit cu noi.
15 octombrie. Puteri nu mai sunt. Foamea ne-a slăbit de-a binelea. Nu mai știu cum să procedez pentru ameliorarea soartei. Nu mai am mult și voi cădea cu totul. Nu mai fumez. Nici mâncare nu mai avem decât porumb. Noaptea din cauza oboselii am rămas pe loc. Am găsit pe câmp ceva de mâncare.
16 octombrie. Luni. Ne-am luat hotărârea ca începând de astăzi să mergem câte 20 km pe noapte, iar în 4 zile să ajungem la front cu Dumnezeu înainte. Seara am pornit silit la drum chiar pe șosea. M-am întâlnit cu un german care mi-a dat și câteva chibrituri. Bucuria noastră nu a fost mică. Din cauza unei mașini ne-am culcat în șanțul șoselei, iar Drancea a găsit aici 3 felii de pâine pe care am devora-o cu plăcere nemaipomenită. Nu văzusem pâine de 6 zile. Dispozițiunea ne-a mai revenit. La trecerea unei căi ferate a trebuit să înconjurăm mult din cauza unei santinele. Deasemeni la încrucișarea a două drumuri era să dăm peste un paznic. Târâș am luat-o înapoi intrând într-o fermă bogată. Aici spre mare surprindere am descoprit struguri pe care am început să-i mâncăm cu tot cu ciorchine. Uitasem de toate. În fine, după ce ne-am săturat am mai luat niște varză și ardei.
17 octombrie. Cu proviziile capturate de aseară ne-am refugiat într-o șură de paie unde mai executăm și despăducherea. Sperăm în cel de sus că la noapte vom merge și mai mult. Noaptea am avut ghinionul că a început să plouă așa că înaintarea a fost puțin stânjenită. Și tot așa povestește Simionescu până în ziua de …
22 octombrie. Ungurii se retrag în fugă mare. La orele 14 am văzut primii soldați ruși înaintând. Dumnezeu ne-a ajutat.
În ziua de 28 octombrie am ajuns la școală”. (Școala de la Radna n.n.)
Sergentul major a fost citat prin ordin de zi pe unitate și propus pentru decorare cu medalia „Virtutea militară de Război”, clasa a II-A.
Sigur, cei mai mulți prizonieri au ajuns să fie internați în lagăre unde au cunoscut mizeria, foamea, boala și moartea. Dar despre lagărele din Ungaria, Austria și Germania în reportajele următoare.
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
