Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki (4)
Pentru a înțelege bine ceea ce au însemnat lagărele de prizonieri de război din Uniunea Sovietică vom privi în detaliu spre lagărul de la Oranki, lagărul unde au fost internați prizonierii ofițeri, care au lăsat numeroase mărturii despre viața lor de dintr-un loc uitat de lume, amenajat într-o fostă mănăstire ortodoxă. Ofițerii internați acolo, în special români, nu lucrau pe marile șantiere ale URSS, nici în minele subterane de minereuri, dar erau obligați să lucreze pentru propria subzistență, își păstrau gradele și aveau o relativă libertate în interiorul lagărului. Dar pentru a subzista și a puta lucra era nevoie de o stare de sănătate care să le asigure viața și pentru aceasta era nevoie și de îngrijire medicală adecvată. Despre acest aspect al vieții din lagăr în episodul de față.
Control medical complex
O mare problemă pentru prizonieri internați în lagăre era îngrijirea sănătății; rănile și slăbiciunea fizică cu care veneau în lagăr, bolile cauzate de hrană, molimele provocate de locuire și aglomerație, murdăria atotprezentă, lipsa medicamentelor, instrumentarului și personalului medical etc, afectau grav starea de sănătate. Toate acestea erau greu de ameliorat chiar și dacă exista și voința și putința necesare și de aceea s-a recurs la improvizații și la rezolvarea problemelor pe cont propriu. Pentru deservirea prizonierilor de la Oranki au fost înființate: un bloc alimentar; un centru sanitar pentru dezinfecție, compus din baie, cameră, pentru dezinfecție, frizerie, spălătorie, uscătorie – ateliere de cizmărie, croitorie, tâmplărie.
Imediat după sosire, prizonierii erau supuși controlului medical. Cei sănătoși erau trimiși spre punctul sanitar de tranzit pentru efectuarea unui examen complex, început cu schimbarea lenjeriei de corp. Cei care necesitau spitalizare erau trimiși la infirmerie iar ceilalți erau cazați în corpuri de locuit separate, în vederea efectuării carantinei. Clădirile pentru carantină erau separate cu sârmă ghimpată de zona principală. Fiecărui prizonier i se asigura saltea, pătură și pernă. Fiecare clădire era dotată cu un inventar greu. Pentru srvicii medicale a fost desemnat personal medical sovietic și, în plus, medici din rândul prizonierilor. Tratamentul ambulatoriu se efectua zilnic, se lua temperatura de 2 ori pe zi și se făcea controlul de păduchi. Anual primăvara se făceau vaccinuri. La cinci zile se făcea un control medical complex. După expirarea carantinei în mod repetat se făceau alte controale în funcție de care prizonierii erau repartizați la muncă.
Dispensar medical pentru toate bolile
Pentru servicii medicale a fost înființat un dispensar în cadrul căruia lucrau specialiști din rândul prizonierilor: internist, chirurg, oftalmolog, dermatolog etc. Primirea bolnavilor se făcea sub supravegherea gărzilor sovietice. Din informarea asupra acestui serviciu pe toată durata de funcționare a lagărului aflăm că:
„În 1941 a fost amenajată o infirmerie cu 50 paturi; în 1942 rețeaua avea 125 locuri, în 1943 a crescut la 500 locuri iar prin infirmerie au trecut 2672 persoane. În 1945, la infirmerie au fost tratate 2694 persoane. În 1946 infirmeria a fost extinsă de la 125 la 300, numărul bolnavilor fiind de 3855 pe întregul an; zile de spitalizare au fost de 86. 087. cea ce înseamnă 22,8 zile de spitalizare pentru un balnav, din care cu distrofie 1381 persoane, ulcer 389 etc. Începând cu 1947 se diminuează numărul bolnavilor. Pe perioada funcționării infirmeria lagărului a avut secții de medicină internă, de chirurgie și un izolator. În 1943 a fost organizat un bloc operator unde au fost efectuate 285 operații complexe și 515 mai puțin importante.
În 1941 numărul celor care au solicitat ajutor medical a fost de 1554 cu următoarele diagnostice: ulcer gastrointestinal – 170 cazuri; de gripă 96; malarie 15 etc. În 1943 primul ajutor a fost acordat la 1154 persoane, dintre care: ulcer 200; gripă 103; degerături 54; chirurgie 127 și alte boli etc.
În decembrie 1942 au sosit în lagăr 3469 persoane iar în 1943 efective și mai mari, ca urmare, în 1943, 15.33 persoane au apelat la serviciile dispensarului, fapt explicabil prin numărul mare de prizonieri internați, din cauza numărului mare cu diaree din lipsa vitaminelor, cazuri de boli de piele, răni ușoare etc.
În martie 1943 au sosit 567 italieni cu păduchi în proporție de 100%. În urma controlului s-au descoperit 448 cazuri de tifos exantematic.
În 1944 au apelat la serviciile dispensarului 9529 persoane, din care: intervenții chirurgicale 2003 persoane; ulcer 946; gripă 497; malarie 171 etc.
În 1945 numărul solicitărilor la dispensarul medical a fost de 9621 persoane cu ulcer gastrointestinal – 652; TBC – 41; pneumonie – 23; intervenții chirurgicale – 485; gripă – 184; malarie – 29; distrofie – 151; alte boli 8056.
Din 1946, ca urmare a faptului că lagărul trebuia să fie unul de recuperare – ceea ce s-a și întâmplat – aici au intrat noi contingente de prizonieri de război proveniți din lagărele care desfășurau activități de producție. Prizonierii de război sosiți erau foarte slăbiți, cu simpome de avitaminoză, distrifie de gradle 1 și 2, fapt ce a dus la creșterea numărului de cazuri rezolvate la dispensarul medical. Într-un an de zile numărul total de cazuri tratate a fost de 15776 pentru următoareleboli: ulcer gastrointestinal – 554; distrifie de gradele 1 și 2 – 563; abcese purulente la nivelul pielii și furunculoză – 2469; probleme chirurgicale – 1318; alte afecțiuni 10. 872.
În 1947 au existat 12. 409 cazuri de internări la dispensar. În 1948 au fost doar 1492 cazuri ca urmare a reducerii numărului de prizonieri datorită repatrierilor”.
Morcovi pentru ochi
Radu Mărculescu a apelat și el la serviciile medicale ale lagărului pentru a-și vindeca pleurita cu care se alesese în lagărul de la Tambov.
«După apel, în fața cabinetului, pe un ger uscat de nu știu câte grade, o coadă de peste o sută de pacienți, oferind un larg evantai de beteșuguri, plăgi și degerături, tropăia rebegită de frig în așteptarea rândului la consultație, care pentru mine veni după două ore de tremurat. Înăuntru unde am intrat eram doar cinci odată, la biroul de consultație, tolănit pe un jilț, moțăia doctorul rus, un tătuc septuagenar cu barbișon, mustăți colilii și ochelari telescopici pe vârful nasului, totul sub o baniță de căciulă îmblănită. Fără să arunce o privire asupra pacienților, clătina afirmativ din cap la diagnosticele pe care le punea colegul lui român, căpitanul medic „cutărică”. Acesta cu o față rumenă și rotundă ale cărui linii se țugiiau spre creștet ca la o pară, îmbrăcat ca și rusul în halat alb, ținea într-o mână stetoscopul iar în cealaltă un morcov din care mușca cu poftă. Este foarte bun pentru ochi. Are vitamina A, spunea el din când în când cu un aer doct de parcă ne da o recomandare medicală, dar nu ne spunea de unde să luăm morcovii. Cei dinaintea mea avuseseră degerături și plăgi ușoare, pe care le rezolva un sanitar neamț. „Dumneata ce ai”, mă întrebă medicul român când îmi veni rândul. Îi relatai în câteva cuvinte cazul meu. „Dezbracă-te!”. Mă dezbrăcai până la brâu. În aerul înghețat al cabinetului tremuram ca varga; în timp ce își plimba stetoscopul pe zona acuzată a bietei mele spinări. Îl auzeam mestecând tacticos morcovul lui de vitaminizare. După ce termină de înghițit, ridică și stetoscopuil și puse calm diagnosticul, ca o sentință: „Tuberculoză, îmbracă-te, îmbracă-te! Altul la rând!”.»
Desigur doctorul nu avea medicamentele necesare tratării tuberculozei, dar nici nu l-a izolat de ceilalți prizonieri. Din fericire pentru Radu Mărculescu diagnosticul se va dovedi fals și el va supraviețui.
Tifos și orbul găinilor
Tot Radu Mărculescu relatează despre cumplitul flagel al tifosului exantematic al cărui purtători erau păduchii, altfel prezenți din abundență pe trupurile prizonierilor.
„Doctorii, sanitarii, surorile nu mai puteau face față acestui puhoi de bolnavi, care, sub febra cumplită a flagelului, se băteau, țipau, delirau, agonizau și înțepeneau într-un ultim spasm al morții. De igiena personală a acestora cine mai avea timp să se ocupe? De aceea peste tot plutea un miros fetid, pe care nici formolul, nici creolina nu izbuteau să-l acopere. Maximum de îngrijire la care se putea spera: o cârpă cu apă rece pe fruntea înfierbântată a muribundului”.
Condițiile existente în lagăr, lipsa unor elemente de bază în hrană, au dus la contractarea unor boli care în alte condiții nu ar fi existat.
„La începutul primăverii anului 1946, mai mult de jumătate dintre prizonierii de la Mănăstârca au orbit. Cum apunea soarele, ni se punea o ceaţă pe ochi şi până la răsăritul soarelui, eram orbi de-a binelea. Şi ziua aveam greutăţi la vedere (în lumină ne jucau puncte negre) care ne oboseau îngrozitor, silindu-ne să închidem pleoapele. Dar nu se putea lucra la pădure, sau la colhoz, cu ochii închişi. Azi unul se plânge de această boală, mâine se găsesc mai mulţi; fapt cert este că, mai mult de jumătate dintre noi căpătasem, după spusa medicilor, tradus pe linia neiniţiaţilor în probleme medicale, Orbul Găinilor”.
A înviat pe o stivă de cadavre
Un caz special a fost cel al prizonierului Radu M. Badea, care a fost capturat în țară, la 25 august 1944, într-un lan de porumb. A fost transportat la Oranki unde a fost silit să lucreze la săpatul unei poieni de vreo 300 ha, unde era vorba să se semene ceva. Acolo orbise din cauza consumului unor ciuperci otrăvitoare și într-o seară a fost găsit fără suflare, fiind declarat mort. A înviat pe dimineață pe o stivă de cadavre. Și pentru că-i făcuseră formele că a decedat cei din lagăr l-au trimis în țară. A făcut 6 săptămâni până la Găiești. Avea 27 de ani și 27 kg și o barbă până la brâu că nici mama lui nu l-a recunoscut.
Colonelul (r) Ștefan Balasan laudă în memoriile sale îngrijirea medicală de la Oranki. „Prizonierilor li s-a asigurat permanent o asistență medicală corespunzătoare. Periodic li s-a făcut prizonierilor controale medicale și vaccinări iar cei mai grav bolnav au fost internați în spitalul lagărului unde au fost bine tratați, iar la nevoie s-au făcut chiar și operații”. – spune el.
În spital se puteau întâmpla și povești plăcute precum și cea a sublocotenentului Grigore Gheba, comandant de baterie branduri în Regimentul 9 Infanterie. Acesta a trăit o frumoasă poveste de dragoste împreună cu doctorița rusoaică Marusia, în timp ce se afla în îngrijire în pavilionul de reanimare al spitalului din lagărul de la Oranki.
Poveste de dragoste
Să-l lăsăm însă chiar pe Grigore Gheba să povestească modul în care s-a născut o frumoasă poveste de dragoste între el și Marusia, acolo în lagăr:
«Continuam să privesc în tavanul camerei, în timp ce îmi treceau prin minte tot ce am avut mai drag pe lume și după un oftat prelung, pe care îl credeam ultimul dintr-o viață chinuită, am tresărit când s-a deschis ușa camerei în care îmi trăgeam agonia. În pragul ușii a apărut o fată blondă, cu ochi albaștri. M-am uitat în ochii ei îndelung, vedeam în frumusețea ei farmecul vieții, de care eu trebuia să mă despart din clipă în clipă și ,îngrozit, am izbucnit în plâns și ca să nu dau impresia că cerșesc milă din partea fetei, doctorița lagărului, mi-am mutat privirea spre peretele camerei și am început să fredonez în șoaptă cântecul „Inimă de ce nu vrei liniște”, pe care-l învățasem de la un rus în spălătoria lagărului. Doctorița, o chema Marusia, s-a așezat pe marginea patului și m-a privit atent, fără să scoată vreun cuvânt și, oftând, m-a întrebat: „Pentru ce plângi?” I-am spus că sunt tare supărat pe inima mea, care nu vrea să mă asculte și să înceteze a prelungi agonia ,și iarăși m-au podidit lacrimile. Doctorița, profund mișcată, mi-a pus mâna pe frunte și m-a întrebat de ce sufăr și ce mă doare. I-am spus că mă doare dorul de țară și de cei dragi de casă, mamă, soție și fiica drăgălașă, care mă aștepta de trei ani și nu știa nimic despre tăticul ei, acum un cadavru viu. Marusia s-a apropiat mai mult de mine, m-a mângâiat din nou pe frunte și m-a rugat să mă uit în ochii ei. Am ridicat capul și am privit-o. Era așa de tânără și de frumoasă, cu obrajii îmbujorați, iar în privire avea atâta blândețe și bunătate, nu-mi puteam crede ochilor, părea un vis frumos. După câteva clipe de tăcere mi-a spus să am încredere în ea fiindcă își va face o datorie de onoare din a-mi salva viața. Redau cuvintele ei; „Grișca să știi că eu am să fac din tine un bărbat voinic”.»
Marusia l-a îngrijit așa de bine încât el a fost unul dintre puținii supraviețuitori dintr-un astfel de loc. I-a făcut rost de medicamente, l-a hrănit din propria porție de hrană, ba chiar a obținut să o însoțească la ea acasă. I-a explicat toate aceste fapte spunând că „Menirea mea de medic este să-i salvez pe oameni, tu ai avut norocul să dai de mine și, cum sunt o fire emotivă, m-au impresionat lacrimile tale când am intrat pe ușă și te-am auzit cântând melodia aceea rusească. Mi-am zis că trebuie să te salvez, văzându-te cu agonizai fără putință de scăpare, deși poate chiar tu mi-ai omorât bărbatul, poate chiar tu l-ai împușcat. Fie ca în amintirea lui sufletele noastre să se apropie”.
Lagărul nu avea regim de închisoare, cu excepția carcerei, prin urmare prizonierii aveau și timp liber pe care și-l administrau în funcție de regulamente, posibilități și disponibilitatea oficialilor sovietici. Era un prilej de a se simți cât de cât în largul lor și își puteau pune în evidență înzestrarea artistică și sportivă. Dar despre toate acestea în reportajul următor.
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
